Cauza îndepărtării planetelor

Variaţia temperaturii influenţează asupra tuturor proprietăţilor corpurilor. De exemplu la încălzire sau răcire variază dimensiunile corpurilor solide, volumul lichidelor şi gazelor. „Mărirea dimen­siunilor corpului prin încălzire se numeşte dilatare termică, iar micşorarea lor prin răcire se numeşte contractare termică” pag. 59⁵⁵ (11). Acest fenomen este arhicunoscut, dar nici într-un manual nu se explică DE CE anume se comportă corpurile aşa şi nu altfel?

Apelând la noţiunea de bază – temperatura – care provoacă acest fenomen, misterul dispare momentan. Deci, creşterea temperaturii corpului nu este altceva decât mărirea vitezei de rotaţie a electronilor, prin urmare electronii îşi măresc orbitele pe care se rotesc, iar mărirea orbitelor duce la dilatarea corpului respectiv (datorită forţelor de respingere) şi invers – contractarea corpului.

În ultima vreme (1920) s-a constatat îndepărtarea planetelor. Acest fenomen poate fi explicat ca şi în cazul corpurilor ce se dilată sub acţiunea temperaturii. „La momentul actual s-a stabilit cu precizie că temperatura medie pe Pământ a crescut în ultimii 30-40 de ani cu 0,5º C” pag. 47⁵⁶ (5). Deoarece în sistemul solar este nevoie de energie termică pentru supravieţuire, încontinuu din exterior se adaugă în „reactor” (Soare) combustibil nuclear, prin urmare aceasta duce la creşterea temperaturii din sistem. Odată cu creşterea temperaturii în sistem, planetele capătă energie cinetică adăugătoare, adică îşi măresc viteza de rotaţie pe orbită. Mărirea vitezei de rotaţie a planetelor duce la mărirea orbitelor, ceea ce s-a şi constatat în consecinţă, adică îndepărtarea lor. Prin urmare ajungem la concluzia că creşterea temperaturii este cauza îndepărtării planetelor. Aşadar, sistemul solar se comportă ca un corp ceresc enorm.

Deci, putem afirma că nu numai pe Pământ creşte temperatura, ci şi-n tot sistemul solar. Prin urmare, acest mediu nici pe departe nu corespunde mediului de vid perfect susţinut de Einstein: „În final, în anul 1905, Einstein a respins noţiunea de eter prin intermediul teoriei relativităţii restrânse şi a acceptat existenţa vidului perfect” pag. 449⁵⁷ (8). Încă: „Aristotel ajunsese la concluzia că vidul nu poate exista” pag. 101³ (8). Consider că în Univers nu există vid perfect (absolut), dar aceasta nu este o noutate.

Natura şi reflexia luminii

Pe tot parcursul istoriei fizicii, natura luminii a fost o problemă deconcertantă. În secolul XX dilema a fost înlocuită cu un paradox, dar oamenii de ştiinţă au căzut în cele din urmă de acord, admiţând că paradoxul ilustrează realitatea. „A apărut, în mod evident, întrebarea: ce este lumina – undă sau corpuscul ? ... Microscopic, lumina este un ansamblu de particule cuantice, care nu sunt nici unde, nici corpusculi, ci obiecte radical diferite de cele clasice” pag. 21⁵⁸ (3). Doar se ştie că şi „particula” şi „corpusculul” tot materie reprezintă, de ce atâta nedumerire?! Sau: „Lumina nu este nici undă nici corpuscul în sensul înţelegerii clasice, ci este unitatea dialectică a acestor două aspecte în înţelegerea lor nouă, dată de mecanica cuantică” pag. 35¹ (3). Altă afirmaţie lipsită de sens!

„Lumina reprezintă unde electromagnetice cu lungimea de undă de m. Undele electromagnetice sunt radiate la mişcarea accelerată a particulelor rapide” pag. 130⁵⁹ (7). Această afirmaţie nu ne dezvăluie esenţa luminii. Sau: „Savanţii au fost nevoiţi să introducă noţiunea de lumină ca flux de particule. S-ar părea că aceasta e o revenire la teoria corpusculară a lui Newton. ... Lumina posedă un dualism original al proprietăţilor. La propagarea luminii se manifestă proprietăţile ei ondulatorii, iar la interacţiunea cu substanţa (la radiaţie şi absorbţie) – cele corpusculare. Totul este, desigur, straniu şi neobişnuit. Noi nu suntem în stare să ne imaginăm intuitiv cum poate avea loc aşa ceva” pag. 149² (7).

Ţin să menţionez că: „În § 17 am văzut că coordonatele x şi y ale unui corp în mişcare circulară uniformă variază în timp astfel, încât valorile lor se repetă periodic, adică oscilează” pag. 134⁶⁰ (9). Deci, mişcarea particulei pe o circumferinţă nu este altceva decât o mişcare oscilatorie. O particulă, oricât de minusculă ar fi, poate să se mişte rectiliniu sau poate să se mişte pe o circumferinţă, adică să efectueze o mişcare de rotaţie (să oscileze). Dar poate şi în acelaşi moment să posede ambele mişcări. Această stare de mişcare dublă nu încalcă nici o lege – nu este nimic supranatural. În cazul nostru fotonul posedă anume aceste două mişcări! Şi mai ştim cu toţii că un corp care oscilează provoacă unde.

Teoria luminii a fost acceptată doar parţial de către fizicieni: mişcarea rectilinie nu constituia o problemă, însă cea oscilatorie (unda) a provocat nedumeriri considerându-se că pur şi simplu nu trebuia să existe (?!). „Корпускулярная теория истечения «световых частиц» из тел и попадания их в глаз сменилась на каком-то этапе волновой теорией света. Последняя вновь не смогла объяснить все опытные факты и была дополнена снова корпускулярной теорией” pag. 327⁶¹ (2). În cazul dat fizicienii încercau să despartă turaţia de roată, adică unda de corpuscul (?!), [vezi: §4.1. Teoria corpusculară, pag. 402; §4.2. Teoria ondulatorie, pag. 403; §6.3. Teoria cuantică a luminii, pag. 428⁶² (6)]. Sau: «Louis de Broglie afirma în 1923: „Dacă în teoria luminii s-a neglijat aproape un secol aspectul corpuscular pentru a i se ataşa în exclusivitate doar aspectul undă, oare nu s-a comis eroarea inversă în cazul substanţei? Nu s-a greşit oare neglijând aspectul undă pentru a se considera doar aspectul corpuscular al substanţei?”» pag. 30-31⁶³ (3). Ţin să menţionez că în acest caz se confundă două lucruri total deferite – materia cu proprietatea materiei şi anume:

a. natura luminii – din ce este alcătuit fotonul – corpuscul (materie);

b. propagarea luminii – comportarea fotonului în spaţiu – undă (proprietate).

„În primele decade ale acestui secol, fizica a cunoscut o adevărată revoluţie. Ideile despre spaţiu şi timp, continuitate, cauză şi efect, care au stat la baza mecanicii newtoniene, s-au modificat fundamental datorită unor progrese importante: introducerea teoriei relativităţii de către Einstein şi apariţia mecanicii cuantice. ... Până la sfârşitul secolului XIX, fizicienii au presupus că toate fenomenele fizice pot fi explicate prin mişcarea particulelor potrivit legilor lui Newton. Un exemplu notabil în acest sens este faptul că teoria clasică a mişcării nu putea explica repartiţia energiei în moleculele unui gaz şi distribuţia energiei radiaţiei emise de corpurile încălzite. Aceste probleme au făcut ca, în 1900, Max Planck să anunţe un postulat care avea să revoluţioneze fizica: energia poate fi eliberată de materie numai sub forma unor mici „pachete”, numite cuante. Ce erau cu exactitate aceste cuante, aceasta s-a aflat abia în 1905, când Einstein a introdus noţiunea de foton: lumina se transmite sub forma unor mici „pachete” numite fotoni; ideea era o reminiscenţă a celei emise de Newton, conform căreia lumina este un ansamblu de particule vibratoare” pag. 346⁶⁴ (8). În cazul dat consider că Newton avea dreptate, însă din păcate trebuia cineva să introducă modificări doar ca să-şi apere disertaţia.

Cu toţii ştim că fotonii provin de la Soare. Să ne imaginăm reacţiile termonucleare ce decurg în Soare la temperaturi de milioane de grade Kelvin. Deci, electronii posedă viteze colosale. Electronii acceleraţi până la viteze (mişcare de rotaţie) foarte mari se ciocnesc între ei, prin urmare se descompun în particule mai mici – fotoni, neutrini etc. În esenţă, Soarele se prezintă ca un mixer pentru producerea luminii, adică de particule minuscule numite fotoni, care sunt expulzaţi din Soare în toate direcţiile. Fotonilor expulzaţi din Soare li se comunică concomitent două mişcări – mişcare rectilinie şi mişcare de rotaţie (oscilatorie). Fotonii sunt particule (corpusculi) ce se deplasează de la emiţător (Soare) la receptor (Pământ în cazul nostru). Reamintesc că fotonii au viteze de rotaţie (oscilaţie) diferite, ceea ce ne-o demonstrează gama de frecvenţe – Hz.

Foton – fracţiune infimă de substanţă (corpuscul – materie). Dacă doriţi îl putem numi şi „particulă mecanică” [vezi pag. 428⁶⁵ (6)], dar consider că această exprimare nu este corectă. Este oare ne­voie de folosit cuvântul „mecanic” pentru a explica ce-i aceea parti­culă (materie)? Cuvântul «particulă» caracterizează o cantitate infimă de substanţă. Că particula este mai mică sau mai mare, că este compu­să din quarci, neutrini, fotini, gravitini, axioni, wini sau din alte fracţi­uni, aceasta este cu totul altă problemă, dar în esenţă particula este materie (substanţă), şi anume: „În natură nu există nimic altceva decât materie ...” pag. 15⁶⁶ (6). Însă în ştiinţa actuală se mai întâlnesc şi unele inexactităţi: „În majoritatea reacţiilor chimice, materia şi opusul ei, antimateria, sunt produse în cantităţi egale” pag. 450⁶⁷ (8). Este momentul să menţionez că, cuvântul „antimaterie” este lipsit de logică şi trebuie exclus din vocabular. De exemplu: „Cu toate acestea, după câte ştim până în prezent, universul existent conţine materie, nu antimaterie” pag. 450² (8). Această noţiune poate fi folosită la particule şi anume «antiparticulă», deoarece se cunosc o mulţime de particule, ceea ce nu putem spune despre materie (substanţă) [vezi „Particule elementare” pag. 201÷205⁶⁸ (7)]. Aici aş mai dori să adaug că ştiinţa este foarte departe de a cunoaşte particula elementară. Aşa că vor trece milenii până când vom putea depista cu adevărat particula elementară. Dar să revenim la temă, lumina.

„Aceste proprietăţi neobişnuite ale microobiectelor se descriu cu ajutorul mecanicii cuantice – teorie modernă a mişcării microparticulelor. Mecanica lui Newton este aici în majoritatea cazurilor incapabilă.”, pag. 150³ (7). După cum vedem ştiinţa actuală nu poate explica esenţa reflexiei luminii cu ajutorul legilor lui Newton şi anume cauza ciocnirilor elastice între două corpuri rigide. Fenomenul ciocnirilor inelastice între două corpuri rigide nu ridică semn de întrebare. Dar în cazul luminii se observă ambele ciocniri: şi elastice şi inelastice. Consider că trebuie să existe o explicaţie logică de ce anume se petrec lucrurile aşa şi nu altfel. De ce nu are loc doar o singură ciocnire – ori elastică ori inelastică?

„Concepţiilor teoriei electromagnetice a luminii le corespund în întregime reflexia şi refracţia luminii, ...” pag. 236⁶⁹ (4). Pentru a lămuri acest fenomen – reflexia luminii – ştiinţa a recurs la „teoria electromagnetică”, principiul lui Cristian Huyghens. Însă, această „teorie” nu dă un răspuns adecvat şi anume: „Prin urmare, unghiul de reflexie este egal cu unghiul de incidenţă: α = γ. În afară de aceasta, după cum rezultă din construcţia lui Huyghens, raza incidentă, raza reflectată şi perpendiculară ridicată în punctul de incidenţă sunt situate în acelaşi plan. Aceste două afirmaţii repre­zintă legea reflexiei luminii” pag. 87-88⁷⁰ (7). Consider această teorie incompletă, deoarece nu explică modul în care ciocnirile elastice au loc. Da, într-adevăr nu este de prisos de ştiut şi unghiul de reflexie al fotonilor, dar cel mai important în cazul dat este de dezvăluit secretul ciocnirilor elastice între două corpuri rigide.

Să ne imaginăm că o particulă (foton) se mişcă rectiliniu şi totodată se roteşte în jurul unei axe imaginare. Pentru claritate vom considera axa imaginară drept un punct imaginar în jurul căruia se învârte fotonul. La rândul său punctul se deplasează prin spaţiu cu o viteză oarecare. Să ne mai imaginăm că un flux de fotoni se mişcă în direcţia în care se află un obstacol. Din fluxul enorm de fotoni se vor reflecta doar acei fotoni, care vor efectua o ciocnire elastică. Dar cum se produce o ciocnire elastică între două corpuri rigide pare ceva fantastic. Într-adevăr, este imposibilă o ciocnire elastică între două corpuri rigide care posedă doar mişcare rectilinie! Însă în cazul fotonului, există şi a doua mişcare, mişcarea de rotaţie, care în nici un caz nu trebuie de neglijat. Anume această mişcare – mişcarea de rotaţie – şi favorizează ciocnirea elastică.

Şi totuşi, cum are loc această ciocnire elastică? Explicaţia constă în faptul că în momentul când punctul imaginar (fotonul în mişcare de rotaţie) se apropie de obstacol (corp rigid), fotonul îşi schimbă brusc traiectoria mişcării circulare şi se apropie de corp reducându-şi treptat viteza de mişcare rectilinie. Prin urmare fotonul aterizează lin pe suprafaţa corpului rigid. Odată apropiat de obstacol (corp rigid), fotonul execută un salt brusc în direcţia constatată de teoria lui Huyghens. Acest salt este posibil datorită faptului că fotonul se roteşte cu o viteză destul de mare, ( Hz).

Anume mişcarea de rotaţie a fotonului face posibilă ciocnirea elastică între două corpuri rigide. Este clar că nu toţi fotonii execută o ciocnire elastică. Din fluxul enorm de fotoni se vor reflecta doar acei fotoni, la care vectorul vitezei circulare va fi opus vectorului vitezei rectilinii în momentul impactului. Vă reamintesc că în cazul mişcării circulare direcţia vitezei fotonului se schimbă periodic în comparaţie cu direcţia vitezei mişcării rectilinii. Prin urmare, cu ajutorul legilor lui Newton se poate explica fenomenul reflexiei luminii! Explicaţia „teoriei electromagnetice”, precum că fotonul se reflectă (ciocnire elastică) sub acţiunea câmpului magnetic ce îl provoacă mişcarea de rotaţie, este incorectă. Expresiile „teoria electromagnetică”, „teoria cuantelor” şi „mecanica cuantică – teorie modernă a mişcării microparticulelor” sunt doar cuvinte frumoase şi sunt folosite doar pentru a crea o situaţie confuză, nu pe înţelesul tuturor – o „teorie” care la prima vedere pare sofisticată, dar în realitate e falsă.