Stări de agregare a materiei nerecunoscute

Consider că în natură există mai multe stări de agregare a materiei decât cele cunoscute până în prezent (4). Presupun vreo 9 stări de agregare (mai corect ar fi grupe) sau chiar mai multe (12) în dependenţă de scara divizării. Sunt de părerea că materia trebuie să fie divizată pe grupe, deoarece într-o grupă poate să fie un număr infinit de substanţe asemănătoare. Stările de agregare a materiei deja cunoscute nu corespund divizării noii grupări. De exemplu, între materia care se află în starea de agregare solidă şi materia care se află în starea de agregare lichidă s-ar putea introduce încă o grupă, a doua – materia vâscoasă (răşinile, mierea, siliconul, gelul etc.), care nu o putem numi nici substanţă solidă, nici substanţă lichidă. Vom clasifica aceste substanţe în grupa a doua (II).

Toate substanţele care se află în starea de agregare lichidă vor face parte din grupa a treia. Respectiv şi materia în starea de agregare gazoasă va face parte din grupa a patra. Plasma, din grupa a cincia, necesită o analiză mai detaliată, deoarece în fizică vom întâlni noţiuni de «plasmă în stare solidă, lichidă şi gazoasă» [vezi „3. Plasma şi proprietăţile ei” pag. 195²⁸ (3)]. În grupa a şasea (VI) vor intra toate câmpurile (undele de radiofuziune şi televiziune, microundele etc.). O dovadă în acest sens sunt următoarele definiţii din manualele de fizică: „Formă de existenţă a materiei care se manifestă prin acţiunea asupra acului magnetic se numeşte câmp magnetic” pag. 87²⁹ (5). Sau: „Ca şi celelalte tipuri de câmpuri cunoscute – câmp gravitaţional, câmp electric şi câmp magnetic – câmpul electromagnetic este o formă de existenţă a materiei şi se observă prin acţiunea sa asupra corpurilor” pag. 104³⁰ (10).

Sufletul, gândul, fiind o materie foarte, foarte fină, hiperfină în comparaţie cu materia vizibilă, palpabilă (grupele I÷III) va intra în grupa a noua (IX). De exemplu, dacă materia din grupele I÷III o percepem cu uşurinţă, materia din grupa a patra (IV – aerul) pentru a fi sesizată necesită condiţii speciale, de exemplu o mişcare bruscă sau o rafală de vânt. Detectarea materiei (câmpurilor) din grupa a VI este posibilă doar cu ajutorul anumitor aparate sensibile. Însă pentru detectarea corpurilor, care sunt compuse din materie din grupele VII÷IX sunt necesare aparate supersensibile. Deci, cu cât materia este mai fină, cu atât necesită aparate mai sofisticate, mai sensibile pentru detectarea ei. Doresc să menţionez că particula – neutrinul – este cu mult mai mare şi mai greu în comparaţie cu particula materiei din grupa a IX.

Deosebirea dintre materie, masă şi energie

Natura substanţei sau substanţelor care stau la baza materiei a fost una din primele probleme încă din Antichitate. A. Einstein a încercat (1905) să dezlege enigma enigmelor şi anume să lămurească de unde a apărut materia. Aceeaşi idee, bazată pe „teoria” lui Einstein (masă relativistă sau materie relativistă), este promovată şi în anul 1973: „Edward P. Tryon sugerează că întregul univers ar putea să fi fost creat din nimic, ca urmare a legilor probabilistice ale mecanicii cuantice; energia s-ar fi putut naşte ca rezultat a unei instabilităţi admisibile într-un vid cuantic” pag. 508³¹ (8). Această relatare nu este altceva decât o încercare de a promova absurditatea deghizată în cuvinte frumoase. Consider că nu există soluţii la această problemă, acesta este şi adevărul absolut, ceea ce am mai menţionat: Adevărul absolut nu-l vom cunoaşte niciodată, cercetările sunt o cale fără sfârşit ce ne apropie de el.

În anul 1905 A. Einstein a descoperit legea despre legătura dintre masă şi energie, lege care îmbină două proprietăţi importante ale materiei. Această teorie ar fi justă, doar cu condiţia să nu se confunde masa cu materia (substanţa) şi anume: „ ... masa (materia) ...” pag. 252¹ (8). Ceea ce Albert Einstein nu a respectat, adică noţiunea de bază «masă» şi, prin urmare a alunecat pe panta erorii construind o „teorie” din care rezultă că apare materie (substanţă) din nimic (?!).

„Aşadar, masa, care de pe timpurile lui Newton era considerată constantă, în realitate depinde de viteză. Pe măsura măririi vitezei de mişcare, masa corpului, care determină proprietăţile lui inerte, se măreşte. Dacă v→c, masa corpului în corespundere cu ecuaţia:

.

creşte nelimitat (m→∞); de aceea acceleraţia tinde către zero şi viteza practic încetează să mai crească, oricât de mult timp ar acţiona forţa. ... În fig. 147 este reprezentată dependenţa masei corpului de viteza lui. Din figură se vede că creşterea masei e cu atât mai mare, cu cât viteza corpului este mai apropiată de viteza luminii c. ... De aceea nu e de mirare că la astfel de viteze de mişcare relativ mici (v ≈ 10 km/s) nu putem observa creşterea masei odată cu creşterea vitezei” pag. 126÷129³² (7). Graficul din figura 147 de la pagina 127¹ (7) ne arată că un corp accelerat până la viteza luminii (c) va creşte de 8 ori (?!).

În această „teorie” cuvântul «masă», cu dublu sens, este folosit pentru deghizarea absurdităţii. Personal mă nedumireşte faptul – oare chiar crede cineva dintre fizicieni, savanţi, că un corp accelerat până la viteza de 300 000 km/s va poseda o inerţie mărită doar de opt (8) ori?! Consider această „teorie” o absurditate vădită. Un argument în acest sens este că inerţia unui glonte se măreşte de 481 ori la o viteză de doar 715 m/s.

În acest caz precizez ca-i vorba de creşterea masei (inerţiei) corpului (şi nu numai de 8 ori!) şi nu a cantităţii de substanţă (materiei). În manualul de fizică pentru clasa a VI pagina 22³³ (11) este scris că: „Pentru caracterizarea inerţiei corpului, se introduce o mărime fizică numită masa corpului, care se notează cu simbolul m” Iar în manualul de fizică pentru clasa a VII se defineşte această mărime fizică: „Masa corpului este mărimea fizică ce caracterizează inerţia lui” pag. 32³⁴ (12).

Nu înţeleg cum s-a putut ignora noţiuni de bază confundându-se masa (inerţia) cu materia şi s-au construit „teorii” eronate. Exemplul de mai jos demonstrează foarte clar că masa corpului e o noţiune abstractă. „Numai pălăria domnului Barbiken ar fi cântărit în momentul împuşcăturii cel puţin 15 tone (greutatea unui vagon încărcat); o astfel de pălărie este de ajuns pentru a-l strivi pe poseso­rul ei” pag. 89³⁵ (13). Dacă ar fi fost posibilă această călătorie descrisă în roman, atunci nu s-ar fi înmulţit pălăriile – 15 tone de pălării – conform „teoriei” lui Einstein, dar ar fi variat doar masa pălăriei. În realitate variază doar o mărime fizică, variază ceva abstract şi în nici un caz NU variază materia (substanţa), indiferent de viteză.

Cu toate că noţiunea de energie, care provine de la cuvântul grecesc „energhea” (acţiune, activitate) [vezi pag. 96³⁶ (6)], nu necesită eforturi mari pentru a fi înţeleasă, totuşi s-au comis aceste erori: „Clarificarea conceptului de energie a fost esenţială pentru ca, în 1905, Einstein să poată demonstra că energia şi masa (materia) sunt două forme ale aceluiaşi lucru” (?!) pag. 252³⁷ (8). Einstein a intuit energia enormă a forţelor nucleare care vin în contradicţie cu legea conservării şi transformării energiei. Prin urmare, construieşte o „teorie” în conformitate cu legea conservării şi transformării energiei, care deja întrase în modă, însă ca să-şi argumenteze ipotezele este nevoit să comită o gafă enormă şi anume, inventează o „teorie” din care rezultă că apare materie (substanţă) din nimic (?!).

Conform „teoriei” lui Einstein [vezi pag. 126÷130³⁸ (7)]: masa oricărui corp m este proporţională cu energia interioară E, întrucât coeficientul de proporţionalitate dintre aceste două mărimi este viteza luminii (c) la pătrat: .

Cu alte cuvinte, orice (!) corp posedă energie interioară proporţională masei lui într-un raport deosebit de mare – viteza luminii la pătrat (89 875 234 264). Expresia „masă de repaus” socotesc că-i lipsită de raţionament. În acest caz consider că ar fi corect să întrebuinţăm noţiunea „cantitate de substanţă în stare de repaus”. Dar trebuie neapărat de concretizat că este vorba despre energia forţelor nucleare, altminteri şi această expresie nu corespunde realităţii – se ştie că electronii se mişcă perpetuu. Conform acestei „teorii” energia interioară E₀ (energia de repaus) al oricărui corp m₀ se calculează aplicând formula: unde .

Cu alte cuvinte Einstein „demonstrează” că materia (substanţa) se transformă în energie [vezi pag. 394-395³⁹ (2)]. Chiar se calculează şi cantitatea de substanţă care, conform acestei „teorii” şi concepţiilor fizicienilor, se transformă în energie. „Разница масс ∆m = m₁ – m₂, очевидно, и характеризует энергию (∆W), выделяющуюся в результате протекания этой реакции. … Такие значения энергии, приходящейся на 1 г вещества, встречаются только в ядерной физике!”, pag. 394-395¹ (2). Sau: „Так, на основе этого закона ( ) подсчитываются энергии ядерных, в частности термоядерных, превращений. Использование колоссальных запасов термоядерной энергии и еще более грандиозных запасов энергии антивещества связано с применением этого закона” (?!) pag. 473⁴⁰ (6).

Materia, în dependenţă de structură, într-adevăr posedă o anu­mită energie a forţelor interioare. Dar această energie, care este destul de mare (în cazul forţelor tari), depinde în cea mai mare măsură de structura materiei şi de reacţia declanşată, adică de temperatură. Procesul de ardere are loc la temperaturi mai joase (forţe slabe) în comparaţie cu reacţia de dezintegrare (fuziune) sau de contopire (fisiune), care se produc la temperaturi mult mai înalte (forţe tari). Deci, 1gr. de material nuclear supus reacţiei de fuziune a nucleelor, va degajă o anumită energie şi tot 1 gr. de material nuclear supus reacţiei de fisiune a nucleelor va degaja cu totul altă energie. În acest caz la ce ne foloseşte mult lăudata formulă: ?! „Закон взаимосвязи массы и энергии (E = mc²) является одним из основных законов природы” (?!) pag. 473⁴¹ (6).

Nu pot fi de acord cu „teoria” lui Einstein, pagina 394-395⁴² (2), deoarece această „teorie” este incorectă şi anume: cantitatea de substanţă lipsă, calculată, este de fapt cantitatea de substanţă ce părăseşte corpul respectiv în formă de radiaţie. Deci, această materie deficitară trece în altă stare de agregare, invizibilă receptorului uman, dar pe care o percepem prin acţiunea sa negativă asupra corpurilor (radiaţia nucleară) şi nicidecum nu se transformă în energie conform „teoriei” lui Einstein. „Radiaţiile nucleare sunt formate din particule nucleare în mişcare” pag. 149⁴³ (3).

Formula lui Einstein: nu este corectă, deoarece nu este aplicabilă, ceea ce am demonstrat mai sus. Ca formulă reco­mandată „atotcuprinzătoare” vom încerca s-o aplicăm şi altor corpuri şi anume: „Pentru a putea compara cantităţile de căldură produse prin arderea diferiţilor combustibili cu mase egale se foloseşte mărimea fizică numită putere calorică a combustibilului” pag. 39⁴⁴ (5). În acest caz s-a formulat şi o definiţie: „Puterea calorică a unui combustibil este mărimea fizică egală cu cantitatea de căldură care se degajă prin arderea completă a 1 kg de acest combustibil. ...

În tabelul de mai jos sunt inserate puterile calorice ale celor mai întrebuinţaţi combustibili” pag. 39⁴ (5). După cum se vede din tabel,

Combustibilul	Lemn uscat	Alcool	Cărbune de pământ	Cărbune de lemn	Gaz natural	Petrol	Benzină	Gaz lampant
Puterea calorică q (107 J/kg)	1,6	2,7	3,0	3,4	4,4	4,4	4,6	4,6

aplicarea formulei este absurdă. Ca să nu fiu acuzat de rătăcire sau incompetenţă, citez din manual următoarele: „Orice corp datorită faptului că există deja posedă energie, care este proporţională cu masa de repaus m₀” pag. 129⁴⁵ (7). Formularea „orice corp” induce în eroare pentru că este o generalizare forţată.

Repet, materia în dependenţă de structură, într-adevăr posedă o anumită energie interioară, dar această energie depinde în cea mai mare măsură de structura materiei, care înmagazinează această forţă interioară (energie). Prin urmare constatăm că formula lui Einstein: nu poate fi aplicată, deci nu este corectă. În această formulă noţiunii de «masă» i s-a atribuit în mod eronat un dublu sens şi anume: 1. masă – masa corpului este mărimea fizică ce caracterizează inerţia lui; 2. masă – mărime fizică ce caracterizează cantitatea de substanţă a unui corp (vezi în DEX).

Energia, masa corpului şi cantitatea de substanţă (materia) sunt lucruri total diferite, dar regretabil e faptul că în ştiinţa actuală încă se mai confundă aceste noţiuni de bază, ceea ce a şi cauzat această eroare. De exemplu: „Mărirea vitezei de mişcare a moleculelor conform formulei:

înseamnă mărirea masei tuturor moleculelor. ... Ceainicul fierbinte are o masă mai mare decât cel rece; însă această diferenţă nu poate fi constatată chiar şi cu ajutorul celei mai sensibile balanţe” pag. 128¹ (7). Această afirmaţie ne dovedeşte că „teoria” lui Einstein susţine idei aberante ce aparţin trecutului şi anume: „Aceasta era văzută de majoritatea savanţilor secolului XVIII ca un fel de fluid” pag. 182⁴⁶ (8). Opiniile despre natura căldurii încă de pe atunci erau diferite. De exemplu: „Contele Rumford a aruncat o umbră de îndoială asupra soluţiei general acceptate a unei probleme care i-a intrigat pe oamenii de ştiinţă de-a lungul întregului secol: natura căldurii” pag. 182² (8). Într-adevăr ceainicul cu apă fierbinte va cântări mai mult. Pare o contradicţie? Acest surplus de substanţă are cu totul altă explicaţie. Cea inventată de A. Einstein [vezi pag. 449² (8)] nu este corectă şi anume: că energia se transformă în materie.

Pentru a intra în esenţa lucrurilor trebuie să recurgem la o experienţă. În locuinţa mea de la ţară am montat încălzire centrală. Cunoscând randamentul scăzut al cazanelor propuse de uzinele de stat (a. 1985), am hotărât să asamblez un cazan propriu. În acest caz, pentru a ridica randamentul cazanului, am recurs la mărirea suprafeţei de contact (metal – apă). Prin urmare am folosit 70 de ţevi (metal) cu diametrul de 32 mm şi lungimea de 250÷300 mm. La ieşirea din cazan gazele aveau o temperatură destul de scăzută, ceea ce echivala cu un randament satisfăcător. Pe parcursul exploatării cazanului am observat că de la calorifere se degaja nu numai căldură, dar şi substanţe ale combustibilului ars – fum, funingine.

Făcând o analiză ştiinţifică atentă am ajuns la o concluzie, care la prima vedere pare de neconceput. În timpul reacţiei de ardere particulele părţii lemnoase treceau prin metalul cazanului în apă. Aceste particule erau transportate de apă prin toată sistema de încălzire ca mai apoi să treacă prin metalul caloriferelor în cameră. Deci, în urma procesului de ardere, particulele părţii lemnoase erau transportate odată cu căldura în camere, ce-i drept, într-o cantitate destul de mică, dar suficient de observat. Cu cât temperatura era mai mare, cu atât şi transferul de particule era mai intens.

De remarcat şi faptul că bucatele gătite la cuptoraş cu vreascuri sunt cu mult mai gustoase. Secretul constă în aceea că diferite particule ale părţii lemnoase (elemente din tabelul lui Mendeleev) în procesul arderii – pregătirii bucatelor – se vor deplasa în bucate.

Deci, Einstein avea dreptate că ceainicul cu apă fierbinte este mai greu, dar această greutate se datorează particulelor substanţei – a părţii lemnoase – şi în nici un caz energiei. Greşeala lui Einstein constă în aceea că a confundat energia (acţiunea) cu materia.

Energia este măsura mişcării materiei. Energia este o acţiune, doar activitate, ceva abstract. De exemplu, să înfierbântăm acelaşi ceainic cu apă cu ajutorul curentului electric (se utilizează încălzitor cu temperatura ce nu depăşeşte 120^o C, timpul nu se limitează). În acest caz ceainicul cu apă fierbinte va avea aceeaşi greutate ca până la încălzire. Ca să înţelegeţi acest fenomen, trebuie să vă amintiţi sau să apelaţi la noţiunea de bază, temperatura. Iar în cazul curentului alternativ particulele nu se deplasează în mişcare de translaţie de-a lungul conductorului. Electronii oscilează numai în conductor. Amplitudinea acestor oscilaţii constituie fracţiuni de milimetru. În această lumină consider că nu este nevoie de un efort special de gândire pentru a înţelege realitatea.

În cazul dat nu este atât de grav faptul că s-a construit o „teorie” falsă, pe cât inducerea în eroare până în prezent a mulţimii, cei mai vulnerabili fiind copiii: „În studiul fizicii nucleare suntem obligaţi să utilizăm noţiuni de teoria relativităţii restrânse a lui A. Einstein (învăţate în clasa a XI-a)” pag. 133⁴⁷ (3).

„Teoria” relativităţii restrânse a lui Einstein se bazează pe două postulate. Primul postulat promovează ideea de „masă relativistă” (materie relativistă), adică a apariţiei materiei (substanţei) din nimic. Cu alte cuvinte, se sugerează că energia (acţiunea) s-ar transforma în substanţă (materie), ceea ce consider o absurditate: „Ex nihilo nihil” (Lucreţiu). Energia este doar o activitate, ceva abstract.

Conform postulatului al doilea, viteza corpurilor în vid absolut este finită (până la 300 000 km/s): „ ... viteza maximă ce poate fi atinsă în univers este cea a luminii” pag. 343⁴⁸ (8). Însă în anul 1958: „Pavel A. Cerenkov, Ilya M. Frank, (n. 23.X.1908, Sankt Petersburg) şi Igor E. Tamm din Uniunea Sovietică câştigă premiul Nobel pentru fizică pentru descoperirea principiului emisiei de lumină de către particule încărcate electric care se deplasează prin atmosferă cu o viteză mai mare decât viteza luminii” pag. 482² (8) şi pag. 131⁴⁹ (7). Deci, s-a acordat un premiu Nobel pentru demonstrarea ineficienţei „teoriei” (postulatul doi) lui Albert Einstein.

„Apogeul tabloului electromagnetic al Universului a fost atins după ce a fost creată teoria relativităţii restrânse” (?!) pag. 207³ (7). Sau: „В 1905 г. А. Эйнштейн сформулировал новую теорию, в корне ломающую «очевидные» представления” pag. 467÷473⁵⁰ (6). Ori: „În fizică sunt cunoscute numai două formule remarcabile, extrem de simple şi concise ca formă şi atotcuprinzătoare ca conţinut. Una din ele este formula lui Einstein: E = mc². Şi cealaltă formulă, formula lui Planck: ...” pag. 129-144⁵¹ (7). Sau: „ ... teoria relativităţii a devenit în prezent o ştiinţă inginerească” pag. 128¹ (7). Şi că: „Aceasta este o teză fundamentală, care nu poate fi demonstrată logic” (?!) pag. 122¹ (7). Se caută fel de fel de explicaţii numai ca să fie acceptată această „teorie” falsă! Dacă „teoria” lui Einstein (materie relativistă) ar fi justă, ne-am îmbogăţi din nimic, doar accelerând viteza de mişcare a unor corpuri din aur, transformând energia în materie. Sau ar fi posibile călătoriile intergalactice, datorită înmulţirii combustibilului. E ridicol? Dar aşa arată „teoria” fără masca echivocului [vezi fig. 147 de la pag. 127¹ (7) în care se „demonstrează” dependenţa materiei de viteză (?!)].

„Teoria” lui Einstein ne spune că energia (acţiunea) poate fi transformată în materie (substanţă) şi invers. „După cum a arătat Albert Einstein în 1905, energia poate fi transformată în masă” pag. 449⁵² (8). Precizez că în acest context cuvântul «masă» caracterizează cantitatea de substanţă (materie). Omenirea e frapată de faptul că se alocă sume financiare astronomice [Ştiinţa mare contra celei mici pag. 536² (8)] pentru construirea acceleratoarelor de particule, pentru a se dovedi în practică justeţea acestei „teorii” false: „O asemenea coliziune transformă întreaga masă a ambelor particule în energie” pag. 538² (8). Consider incoerentă „teoria” lui A. Einstein. Rectifi­cările sunt imperative pentru că fizica e o ştiinţă experimentală.