Natura interacţiunii dintre corpuri

Succesele în studiul Sistemului Solar au captivat într-atât imagi­naţia savanţilor, încât au ajuns să fie dispuşi să creadă că nu trebuie căutaţi mijlocitori, care ar transmite interacţiunea de la un corp la al­tul. „Despre natura forţei atracţiei gravitaţionale şi astăzi se cunoaşte foarte puţin, cât se cunoştea şi pe timpurile lui Newton” pag. 60¹⁴ (6). Prin urmare a apărut „teoria” acţiunii directe la distanţă nemijlocit prin vid: „Conform teoriei acţiunii la distanţă, un corp acţionează asupra altuia direct prin vid şi această acţiune se transmite momentan. ... Corpurile pot «simţi» prezenţa altor corpuri chiar şi în lipsa mediului dintre ele” (?!), pag. 87-89¹⁵ (1). Consider această „teorie” incorectă deoarece induce în eroare, ştim cu toţii că din nimic, nimic primim – „Ex nihilo nihil” (Lucreţiu).

Se ştie că există o asemănare între structura atomului şi sistemul solar. În mod firesc se naşte întrebarea: oare planetele se învârt în jurul Soarelui alimentându-se cu energie din exterior conform legii echilibrului? Teoria actuală ne spune următoarele: „Newton a descoperit în anul 1682 legea atracţiei universale. ... Newton a demonstrat, că mişcarea planetelor în jurul Soarelui are loc sub acţiunea forţei de atracţie, care este orientată spre Soare ...” pag. 23¹⁶ (4). Anume cum a demonstrat Newton că mişcarea planetelor în jurul Soarelui are loc sub acţiunea forţei de atracţie universale, nu vom găsi în nici o descriere. Dar, de ce noi trebuie să dăm crezare orbeşte unei ipoteze care nu poate fi justificată?

Însă mai ştim că „Vectorii forţelor de atracţie universală sunt orientaţi de-a lungul dreptei, care uneşte corpurile. ... În acest caz drept distanţă R dintre corpuri se ia distanţa dintre centrele sferelor” pag. 23-24³ (4). La pagina 60¹⁷ (9) se pune accent pe următoarele: „Direcţia vitezei poate fi şi perpendiculară pe direcţia forţei. Aceasta are loc în cazul mişcării circulare a corpului” Precizez că în acest caz se are în vedere direcţia vectorului forţă şi nu nemijlocit forţa ce provoacă mişcarea. Tot în cărţile de fizică, la pagina 93¹⁸ (6) se menţionează: „Îndeosebi forţa perpendiculară pe traiectoria mişcării nu efectuează nici un lucru” Conform legilor lui Newton, forţa determină acceleraţia şi nu viteza corpului. „De aceea mişcarea curbilinie, de exemplu, în care viteza îşi schimbă neîncetat direcţia şi sensul, este imposibilă fără acţiunea unei forţe” pag. 60¹⁹ (9). Dacă punem cap la cap toate aceste puncte forte, descoperim eroarea comisă de Newton.

Deci, „teoria” lui Newton că mişcarea planetelor în jurul Soarelui are loc sub acţiunea forţei de atracţie universală se pune sub un mare semn de întrebare. „ ... Newton n-a formulat nici o ipoteză cu privire la modul în care se transmit forţele gravitaţionale” pag. 255²⁰ (8). De aceea: „Când a formulat teoria gravitaţională, Newton a avut un concurent: Descartes cu teoria vârtejurilor de aer. Descartes a presupus că forţele nu pot fi transmise prin spaţiu şi că numai existenţa unui vârtej putea explica rotaţia Pământului în jurul Soarelui. ... O altă provocare la adresa teoriei lui Newton s-a ivit în secolul XVIII, când s-a ridicat problema că această teorie n-ar explica mişcarea Lunii” pag. 140³ (8). Un alt exemplu este că: „Fizica newtoniană era în sfârşit acceptată în Franţa deoarece prevăzuse corect atât forma Pământului, mai teşit la poli, cât şi întoarcerea cometei Halley” pag. 181³ (8). Ipoteza lui Newton a fost acceptată doar pentru că nu se avea altă soluţie, nu era altă ipoteză reală, credibilă, dar şi pentru a evita de a recunoaşte adevărul că nimic nu este întâmplător totul se află sub controlul Creatorului.

Într-adevăr, sunt de acord cu Descartes că forţa nu poate fi transmisă prin spaţiu (vid absolut). Dar că forţa atracţiei universale există şi acţionează asupra corpurilor, nu o pune nimeni la îndoială astăzi. Însă cum se transmite această forţă (natura interacţiunii), prin intermediul cui, astăzi pentru ştiinţa actuală este încă un mister (din motivul că s-a acceptat şi se acceptă în continuare această eroare).

Prin urmare se nasc mai multe întrebări. Sub acţiunea căror forţe se rotesc planetele în jurul Soarelui? De unde se alimentează cu energie aceste forţe ce provoacă mişcarea corpurilor? Care-i natura acestor forţe ce provoacă interacţiunea dintre corpuri (atracţia şi respingerea)? Poate există vreo materie invizibilă ce contactează între corpuri? Dacă-i materie, atunci ce fel de materie este?

Căutând răspuns la o întrebare – navigând imaginar prin Marea Ştiinţei – ne lovim de un zid imens construit dintr-o mulţime de între­bări. Dar căutând răspunsuri la noianul acesta de întrebări, ne apro­piem treptat şi de adevăr. Această metodă este cea mai eficientă şi rapidă la rezolvarea problemei – cu cât mai multe întrebări secundare vom formula, cu atât ne va fi mai uşor să pătrundem în esenţă.

Un studiu ştiinţific aprofundat în această direcţie conduc la concluzia că interacţiunea dintre corpuri este posibilă doar datorită contactului direct dintre corpurile respective, doar contactului direct dintre materie. Personal consider că forţa poate să se transmită doar prin intermediul materiei (substanţei). Dacă se acceptă această ipoteză, atunci misterul dispare momentan şi anume: „Interacţiunea dintre corpuri se realizează prin intermediul câmpului gravitaţional, care se mai numeşte câmp gravific – o formă de existenţă a materiei, distinctă de substanţă.” pag. 58²¹ (10).

Deci, putem spune cu îndrăzneală că interacţiunea dintre corpuri se realizează prin intermediul unei substanţe fine, care nu este altceva decât materie ce se află în stare de agregare deosebită, necunoscută sau NErecunoscută de învăţaţi, materie ce se află în stare de agregare din grupa a şasea (VI).

Toate corpurile, în afară de materia vizibilă, palpabilă, mai conţin şi materie inaccesibilă percepţiei umane, adică materie superfină din grupele superioare (VI÷IX), vezi „Stări de agregare a materiei nerecunoscute” Mărimea reală a corpului nu este cea pe care noi o vedem. Corpul este de zeci de ori mai voluminos şi este compus atât din materie din grupele inferioare, cât şi din materie din grupele superioare. Deci, interacţiunea se produce anume prin intermediul materiei din grupele superioare, invizibilă receptorului uman. Expresia „Interacţiunea la distanţă” nu are sens, deoarece dacă nu există nimic, nu există materie, substanţă între corpuri, atunci nici interacţiunea nu poate avea loc.

Deci, într-un mediu în care există corpuri cu temperaturi diferite – Soarele şi planetele – este logic să se producă transferul de energie, conform legii echilibrului. Energia primită de la Soare nu este altceva decât temperatură, dar noi ştim deja ce-i temperatura, adică mişcare. Prin urmare Soarele transmite mişcare în sistem, deci pune în mişcare planetele din sistem. Dacă se acceptă această ipoteză, că toate planetele din sistemul solar se alimentează cu energie de la Soare pentru mişcare (rotire pe orbită) perpetuă, atunci apare o altă întrebare: DE CE energia de la Soare nu se epuizează odată cu scurgerea timpului? Vezi răspunsul mai jos.