Tema 5. Cesiunea de creanţă

Precizări preliminare

Raportul juridic obligaţional, care se stabileşte între debitor şi creditor, conţine două elemente: dreptul de creanţă ce aparţine creditorului (elementul activ) şi datoria ce aparţine debitorului (elementul pasiv).

În circuitul civil, uneori, apare necesitatea transmiterii dreptului de crean­ţă şi a datoriei din conţinutul unui raport juridic. Aşa de exemplu, o persoană este titularul unui drept de creanţă a cărui exigibilitate este afectată de un termen suspensiv, adică creanţa urmează a fi onorată la un anumit termen, însă, acest creditor doreşte să-şi valorifice creanţa înainte de termen, şi găseşte o persoană care este gata să aştepte îndeplinirea termenului. Creditorul vinde creanţa sa acestei persoane (de obicei, la un preţ inferior valorii sale nominale), în aşa mod, el face o transmitere (cesiune) de creanţă. La rândul lui, şi debito­rul ar putea fi interesat să transmită datoria sa către o altă persoană. Transmi­terile în cauză nu afectează fiinţa obligaţiei. Ea se transmite aşa cum s-a născut şi exista în patrimoniul subiectelor iniţiale ale raportului juridic.

Aceste operaţii juridice, prin intermediul cărora are loc transmiterea cu titlu particular a elementelor raportului juridic obligaţional - creanţei şi dato­riei - sunt legiferate în dreptul nostru civil prin instituţiile cesiunii de creanţă şi preluării (cesiunii) datoriei. Codul civil reglementează aceste instituţii în Cap. III al Titlului I al Cărţii a treia.

CESIUNEA DE CREANŢĂ

Definiţie

Cesiunea de creanţă este contractul prin care creditorul transmite dreptul său de creanţă, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, unei alte persoane. Legea dispune că o creanţă transmisibilă şi sesizabilă poate fi cesionată de titular (cedent) unui terţ (cesionar) în baza unui contract (art. 556, alin. (1) CC). Această operaţie implică trei persoane: creditorul care transmite creanţa, numit cedent; dobânditorul creanţei, numit cesionar; debitorul creanţei cedate, numit debitor cedat. Părţile contractului de cesiune sunt cedentul şi cesionarul, debitorul cesionat fiind terţ faţă de contractul de cesiune.

Condiţiile cesiunii de creanţă

Fiind un contract, cesiunea de creanţă trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate a contractelor.

Cât priveşte obiectul contractului, acesta poate fi orice creanţă transmisibilă şi sesizabilă. Astfel, pot fi cedate creanţele născute dintr-o promisiune de vânzare, dintr-un contract de locaţiune, creanţele afectate de modalităţi, precum şi creanţele viitoare. De cele mai dese ori se cesionează creanţele cărora le corespunde datoria de a plăti o sumă de bani, afectate de un termen suspensiv. Există, însă, şi creanţe incesibile (netransmisibile), cum sunt creanţele privitoare la încasarea pensiei alimentare, la repararea prejudiciului cauzat vieţii şi sănătăţii persoanei, precum şi la alte drepturi legate de persoana creditorului (art. 556, alin. (4) CC).

Cesiunea de creanţă nu trebuie să aducă atingere drepturilor debitorului şi nici nu poate face obligaţia acestuia mai oneroasă (art. 556, alin. (2)), pentru că, după cum s-a menţionat mai sus, ea nu afectează fiinţa obligaţiei.

Întrucât debitorul nu este parte la contract, în principiu, consimţământul lui nu este necesar. Legea dispune că titularul unei creanţe o poate transmite, fără consimţământul debitorului, unui terţ, dacă aceasta nu contravine esenţei obligaţiei, înţelegerii dintre părţi sau legii. Înţelegerea cu debitorul asupra admisibilităţii cesiunii produce efecte doar atunci când acesta are un interes legitim în acest sens (art. 557 CC).

Referitor la condiţiile de formă, legea prevede că cesiunea de creanţă tre­buie să fie încheiată în forma cerută pentru actul juridic în al cărui temei s a născut creanţa cesionată (art. 556, alin. (5) CC).

Efectele cesiunii de creanţă.

Efectele produse de cesiunea de creanţă trebuie privite sub două aspecte: între părţi (A) şi faţă de terţi (B).

A. Între părţi regula este că cesiunea de creanţă,

chiar din momentul realizării acordului de voinţă, transferă cesionarului însăşi creanţa, adică toate drepturile pe care cedentul le avea faţă de debitorul cedat. Cesionarul îl sub­stituie pe cedent în toate drepturile ce decurg din creanţă. Creanţa rămâne ne schimbată, atât în ce priveşte natura ei, cât şi volumul. Potrivit legii, drepturile de creanţă se transmit cesionarului aşa cum există în momentul transmiterii (art. 558, alin. (1) CC). Unicul element al obligaţiei care se schimbă este creditorul.

O dată cu creanţa asupra cesionarului trec şi toate drepturile accesorii, in­clusiv, garanţiile (art. 558, alin. (2) CC).

De reţinut că cesionarul devine creditor pentru valoarea nominală a crean­ţei, indiferent de preţul care 1-a plătit cedentului, în cazul în care cesiunea s-a făcut cu titlu oneros. Dar, totodată, el nu poate dobândi mai multe drepturi cu creditorul cedent, în virtutea regulii nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet (nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuşi). Drept urmare, debitorul este îndreptăţit să opună cesionarului toate excepţiile pe care a putut să le opună cedentului până în momentul comunicării cesiunii (art. 560 CC), cum ar fi: nulitatea, plata, prescripţia, rezoluţiunea.

Unul dintre efectele importante ale cesiunii de creanţă îl constituie obli­gaţia de garanţie. Legea dispune că cedentul este responsabil în faţa cesionarului de valabilitatea creanţei şi a mijloacelor de garantare a acesteia. Astfel, dacă după ce a avut loc cesiunea, creanţa a fost declarată nulă prin hotărâre judecătorească, cesionarul este îndreptăţit să ceară cedentului rezoluţiunea contractului de cesiune şi repararea prejudiciului suferit. Cedentul, însă, nu răspunde pentru neexecutarea acestei creanţe de către debitor, cu excepţia cazurilor când cedentul a garantat pentru debitor faţă de cesionar (art. 559, alin. (1) CC).

Regulile enunţate mai sus nu se aplică în cazul cesiunii creanţei care rezultă dintr-un titlu de valoare la ordin, caz în care cedentul este responsabil şi de executarea obligaţiei de către debitor (art. 559, alin. (2) CC). De exemplu, în cazul cesiunii cambiei la ordin prin gir, titularul cambiei, în caz de neplată, poate exer­cita dreptul de acţiune şi împotriva cedentului (girantului) (a se vedea art. 38 al Legii cambiei nr. 1527/1993 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 10, 1993). Soluţia este analogică în materia cecului (a se vedea art. 1274 CC).

B. Faţă de terţi. În materia cesiunii de creanţă sunt terţi toate persoanele care nu au luat parte la contractul de cesiune şi nu sunt succesori universali sau cu titlu universal ai părţilor contractante, dar pentru care săvârşirea cesiunii prezintă interes. Se consideră că sunt terţi în această materie: debitorul cedat, cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţe şi creditorii cedentului.

Pentru opozabilitatea cesiunii de creanţă faţă de terţi trebuie îndeplinite anumite formalităţi. Astfel, faţă de terţi cesiunea produce efecte numai din momentul notificării sau prezentării unui înscris privitor la cesiune debitoru­lui cedat. Prin notificarea cesiunii de creanţă se aduce la cunoştinţa debitorului persoana noului creditor şi clauzele esenţiale ale contractului de cesiune. De reţinut că notificarea despre cesiune poate fi retrasă doar cu consimţământul celui desemnat ca nou creditor (art. 564, alin. (2) CC).

Până în momentul în care notificarea sau înscrisul menţionat parvine debitorului, acesta se consideră legat numai faţă de cedent, putând ignora contractul de cesiune, cu toate consecinţele ce decurg din acest fapt. Astfel cesionarului i se pot opune prestaţiile efectuate de debitor, după cesiune, pentru cedent, ca şi orice act juridic încheiat după cesiune intre debitor şi cedent cu privire la creanţa transmisa, dacă debitorul nu avea cunoştinţa, in momentul efectuării prestaţiei sau al întocmirii actului, de existenţa cesiunii (art. 561 CC). După îndeplinirea formalităţilor indicate, cedentului i se poate opune de către debitor cesiunea şi atunci când ea nu a mai avut loc sau când este lipsita de efect (art. 564, alin. (1) CC).

Este posibil ca un cedent să înstrăineze creanţa lui la mai mulţi cesionari, în acest caz se naşte un conflict între cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţe cedate. Legea prevede că dacă o creanţă este cedată de acelaşi titular de , mai multe ori, creditor al obligaţiei este primul cesionar (art. 562 CC). Primul cesionar va fi stabilit conform regulii qui prior tempore potior iure. Aceasta înseamnă că, între mai mulţi cesionari, acela care notifică primul debitorul sau îi prezintă un înscris privitor la cesiune va avea prioritate.

În legătură cu cesiunea de creanţă se mai impun următoarele precizări:

- regulile privind cesiunea creanţei se aplică în modul corespunzător şi în cazul cesiunii altor drepturi (art. 565 CC);

- regulile enunţate se aplică în modul corespunzător, în cazul în care o creanţă este transmisă în baza legii, a unei hotărâri judecătoreşti sau a unei decizii a autorităţii publice (art. 566 CC).