Tema 1. Notiuni generale privind dreptul obligational.

1. Notiunea de obligatie.

2. Elementele raportului juridic de obligatie.

3. Sistema obligatiilor.

4. Clasificarea obligatiilor

5. Temeiurile de aparitie a obligatiilor.

Prin prisma textului de lege conţinut în art. 512, alin. (1) al Codului civil, noţiunea de obligaţie se înfăţişează în două sensuri. În sens larg, prin obligaţie se înţelege raportul juridic în virtutea căruia creditorul este în drept să pretindă de la debitor executarea unei prestaţii ce poate consta în a da, a face sau a nu face ceva, de regulă, sub sancţiunea constrângerii de stat. După cum se observă, raportul juridic obligaţional este alcătuit din două laturi: una activă, formată din dreptul creditorului de a pretinde executarea prestaţiei de la debitor, şi alta pasivă, formată din îndatorirea debitorului de a executa prestaţia faţă de creditor.

În sens restrâns, termenul obligaţie desemnează numai latura pasivă a raportului juridic, adică îndatorirea debitorului de a executa prestaţia promisă creditorului.

În vorbirea curentă, termenul obligaţie are uneori şi înţelesul de înscris constatator al unui raport de creanţă, cum ar fi în cazul obligaţiunilor emise de societăţile pe acţiuni în condiţiile art. 16 al Legii nr. 1134-XIII din 02.04.1997 privind societăţile pe acţiuni care acordă obligatarilor dreptul preferenţial faţă de acţionari la primirea unei părţi din profitul societăţii sub formă de dobânda sau alt profit.

Din punct de vedere etimologic, termenul obligaţie provine de la cuvântul latin obligatio, care înseamnă "a lega" (ligare) pe cineva "din pricina" (ob) neexecutării prestaţiei pe care o datora altuia. În accepţiunea sa iniţială, termenul obligaţie însemna o legătură pur materială (vinculum corporis) între creditor şi debitor. Astfel, dacă creditorul nu obţinea obiectul obligaţiei de la datornic, avea dreptul să-l pună pe debitor să muncească în folosul său, să-l priveze de libertate fizică ori să-l vândă ca sclav pentru a-şi satisface creanţa. În aşa mod, preţul vânzării sclavului, ca lucru, înlocuia obiectul obligaţiei. Cu timpul, noţiunea de obligaţie se transformă dintr-o legătură materială (vinculum corporis) în una pur juridică (vinculum juris), adică începe să fie înţeleasă ca un raport juridic în temeiul căruia creditorul poate pretinde debitorului să execute prestaţia, iar în caz de neexecutare a prestaţiei, poate să recurgă în locul înlănţuirii debitorului doar la urmărirea silită asupra bunurilor acestuia.

Elementele raportului juridic obligaţional. Din teoria generală a dreptului este cunoscut faptul că orice raport juridic este caracterizat de prezenţa a trei elemente structurale: subiecte, obiect şi conţinut. Acelaşi lucru este valabil şi pentru raporturile juridice obligaţionale.

a) Subiecte ale raportului juridic obligaţional, la fel ca subiecte ale altor categorii de raporturi juridice, pot fi atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice. Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot fi subiecte ale raportu­lui obligaţional, însă numai în cazuri excepţionale, când participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiecte de drepturi şi obligaţii (art. 192-193). Subiectul activ se numeşte creditor, cuvânt care derivă din latinescul credere, adică cel care a avut încredere în debitor. Subiectul pasiv se numeşte debitor, deoarece datorează (debet) o anumită prestaţie creditorului.

În cadrul raporturilor de obligaţii unilaterale, o parte poate fi numai cre­ditor, iar cealaltă numai debitor. De exemplu, în cazul obligaţiilor de recupe­rare a daunelor, calitatea de creditor o poate avea numai păgubitul, iar cea de debitor o poate avea autorul faptei ilicite.

Marea majoritate a raporturilor obligaţionale au un caracter complex şi, respectiv, subiectele lor au o dublă calitate, atât pe cea de creditor al unei prestaţii, cât şi pe cea de debitor al altei prestaţii. De exemplu, în cazul vânză- rii-cumpărării, vânzătorul este creditor al preţului şi totodată debitor al obli­gaţiei de transferare a dreptului de proprietate şi de predare a lucrului vândut. La rândul său, cumpărătorul este concomitent creditor al prestaţiei de predare a bunului cumpărat şi debitor al obligaţiei de plată a preţului.

Denumirile de creditor şi debitor pe care le poartă subiectele obligaţiei sunt noţiuni de gen, utilizabile în toate raporturile obligaţionale. Atunci când examinăm diferite categorii de obligaţii speciale, subiectele obligaţiei poartă

denumiri speciale, cum ar fi: vânzător cumpărător, locator-locatar, antreprenor-client etc. În asemenea cazuri este important de stabilit în privinţa cărei prestaţii partea este considerată ca creditor sau debitor, deoarece în funcţie de această calitate urmează să fie selectată şi, respectiv, aplicată norma ce reglementează raportul juridic litigios. Astfel, prevederile privitoare la întârzierea debitorului (art. 617) pot fi aplicate atât cumpărătorului, cât şi vânzătorului, care nu-şi execută obligaţia în mod corespunzător, în funcţie de faptul cine şi în privinţa cărei prestaţii a admis întârzierea.

Determinarea subiectelor participante la raporturile obligaţionale, ca creditor sau debitor, se face, de regulă, în momentul naşterii acestor raporturi. O asemenea cerinţă nu trebuie însă absolutizată, căci nimic nu se opune ca subiectele raportului juridic să fie doar determinabile la momentul naşterii acestuia, urmând ca determinarea lor să se facă abia în momentul executării obligaţiei. Astfel, în cazul raportului obligaţional născut din promisiunea publică de recompensă adresată publicului, în momentul emiterii promisiunii publice de recompensă este determinat numai debitorul (promitentul), pe când creditorul va fi determinat ulterior, în persoana celui ce va satisface cerinţele actului unilateral al promisiunii publice de recompensă.

b) Obiectul raportului juridic obligaţional îl constituie prestaţia, adică conduita pe care creditorul o poate pretinde de la debitor şi pe care acesta este îndatorat s-o îndeplinească. Mai succint spus, obiectul obligaţiei constă în ceea ce creditorul poate pretinde de la debitor şi acesta trebuie să îndeplinească. Potrivit art. 512, alin. (1), prestaţia poate consta în a da, a face sau a nu face.

Prestaţia de a da înseamnă îndatorirea debitorului de a constitui sau a transmite un drept real. De exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra bunului vândut; obligaţia debitorului gajist de a constitui în favoarea creditorului său un drept de gaj sau de ipotecă. Obligaţia de a da nu se confundă cu obligaţia de a preda. Astlel, de exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra bunului vândut este o obligaţie de a da, obligaţie care nu se confundă cu obligaţia predării materiale a bunului vândut, care este o obligaţie de a face. De regulă, dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile se transmite dobânditorului o dată cu transmiterea bunului (art. 321, alin. (1)) şi, respectiv, obligaţia de a da se consideră executată în acelaşi timp cu obligaţia de a face. Ca excepţie, obligaţia de a da poate fi executată anterior sau ulterior predării bunului, dacă acest lucru este prevăzut de lege sau de contract. În cazul bunurilor imobile, obligaţia de a da se consideră executată, după regula generală, la data înscrierii în registrul bunurilor imobile.

Prestaţia de a face este îndatorirea subiectului pasiv de a efectua o lucrare, un serviciu şi, în general, orice prestaţie pozitivă în afara celor care se înca­drează în categoria prestaţiilor de a da. Fac parte din această categorie: obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut, obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat, obligaţia de a presta un serviciu sau de a executa o lucrare etc.

Prestaţia de a nu face constă într-o conduită negativă, adică în abţinerea debitorului de la ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat faţă de creditor. De pildă, obligaţia autorului care a încheiat un contract de editare cu o anumi­tă editură de a nu ceda altei edituri dreptul de reproducere şi difuzare a operei sale. Obiectul unei asemenea obligaţii este deci o prestaţie negativă, o abţinere prin care debitorul îşi autorestrânge în mod deliberat facultatea de a acţiona, posibilitatea de a săvârşi una sau mai multe fapte.

De remarcat că în cazul raporturilor juridice complexe, unde ambele subiecte au în acelaşi timp calitatea de creditor şi pe cea de debitor, raportul obligaţional are două obiecte juridice, constând din prestaţiile datorate de fiecare dintre părţi.

Obiectul juridic nu trebuie confundat cu obiectul material al obliga­ţiei. Astfel, dacă obiectul juridic există în cadrul oricărui raport obligaţional, atunci obiectul material în cazul unor obligaţii poate să lipsească. Sunt lipsite, astfel, de obiect material unele obligaţii contractuale privitoare la executarea de lucrări şi prestarea de servicii. În unele cazuri, cum ar fi în actele cu titlu gratuit, obiectul material este referitor numai la obligaţia uneia dintre părţi. Există obligaţii în care celor două obiecte juridice le corespunde acelaşi nu­măr de obiecte materiale, de exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, obiectul material al raportului juridic este lucrul respectiv şi preţul plătit, în timp ce obiectul juridic este actul vânzătorului de predare a lucrului şi acel al cumpărătorului de plată a preţului.

Obiectul obligaţiei nu trebuie confundat cu conţinutul ei. In timp ce conţinutul reprezintă drepturile de creanţă şi obligaţiile subiectelor, adică posibilităţile juridice de a desfăşura anumite acţiuni şi îndatoririle juridice corespunzătoare, obiectul obligaţiei constă în acele acţiuni pe care subiectul activ le poate pretinde de la debitor, acesta din urmă fiind ţinut a le săvârşi sau a se abţine de la săvârşirea lor.

c) Conţinutul raportului juridic obligaţional este format din două componente corelative: dreptul creditorului de a pretinde de la debitor îndeplinirea prestaţiei care o datorează şi îndatorirea debitorului de a executa prestaţia respectivă.

Îndrituirea creditorului faţă de debitor se analizează ca fiind un drept de creanţă. Asemenea drept este caracterizat de următoarele particularităţi: a) subiectele dreptului de creanţă sunt determinate sau determinabile din momentul stabilirii raportului juridic; b) dreptul de creanţă implică din partea debitorului fie îndeplinirea unui fapt pozitiv - de a da ori de a face, fie o abstenţiune, adică o obligaţie negativă, de a nu face; c) titularul dreptului de creanţă poate să obţină realizarea dreptului său numai ca urmare a activităţii sau abţinerii debitorului respectiv; d) este un drept relativ şi, respectiv, este opozabil numai debitorului, adică numai aceluia care s-a angajat faţă de creditor de a da, a face sau a nu face ceva; e) drepturile de creanţă nu sunt limitate ca număr, ele pot izvorî din cauzele cele mai variate, fie ca manifestări ale voinţei oamenilor de a crea orice fel de obligaţii, fie independent de o atare voinţă, cum ar fi cele care izvorăsc din fapte cauzatoare de prejudicii; f) drepturile de creanţă conferă creditorului un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului, nu însă şi dreptul de urmărire şi de preferinţă, ca în cazul drepturilor reale.

Dreptului de creanţă al creditorului îi este corelativă, după cum s-a menţionat, îndatorirea debitorului de a îndeplini la scadenţă prestaţia datorată. După obiectul său, obligaţia poate fi de trei feluri: de a da, a face şi a nu face.

Sub aspectul conţinutului său, raportul obligaţional poate fi simplu, când o parte are numai drepturi, iar cealaltă numai obligaţii (de exemplu, contractul de donaţie), sau complex, când ambele ori toate subiectele au deopotrivă atât drepturi, cât şi obligaţii, cum ar fi cazul contractelor sinalagmatice.

Din faptul că dreptul de creanţă şi obligaţia corelativă au un caracter patrimonial rezultă că şi conţinutul raportului obligaţional are un caracter patrimonial: dreptul de creanţă se înscrie în activul patrimoniului, iar obligaţia corelativă este cuprinsă în pasivul acestuia.

CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR

Multitudinea şi diversitatea obligaţiilor impun necesitatea clasificării acestora după diverse criterii. Cele mai importante criterii de clasificare re­ţinute de doctrina juridică sunt: criteriul izvorului care a generat obligaţia, criteriul obiectului obligaţiei, criteriul sancţiunii obligaţiei şi criteriul opoza­bilităţii obligaţiei. Aceste criterii au aplicabilitate generală şi toate împreună se înfăţişează ca puncte de vedere deosebite prin prisma cărora poate fi cercetată şi caracterizată orice obligaţie. Astfel, aceeaşi obligaţie poate fi caracterizată, de pildă, din punctul de vedere al izvorului ca decurgând dintr-un contract, iar din punctul de vedere al obiectului ca fiind o obligaţie de a da etc.

Clasificarea obligaţiilor după izvorul lor. În funcţie de izvorul lor, obliga­ţiile sunt susceptibile de mai multe clasificări. Cea mai importantă clasificare, reţinută de doctrina de specialitate, împarte obligaţiile civile în: a) obligaţii izvorâte din acte juridice şi b) obligaţii izvorâte din fapte juridice. La rândul lor, obligaţiile izvorâte din acte juridice se subclasifică în: obligaţii născute din contracte şi obligaţii născute din acte juridice unilaterale. Iar obligaţiile izvorâte din fapte juridice se grupează în: obligaţii ce rezultă din fapte juridice licite şi obligaţii ce rezultă din fapte juridice ilicite.

Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor. În funcţie de obiectul lor, obliga­ţiile sunt susceptibile de mai multe clasificări.

O primă clasificare, preluată din dreptul roman, distinge între: a) obligaţii de a da; b) obligaţii de a face şi c) obligaţii de a nu face. Distincţia între obli­gaţiile de a da, de a face şi de a nu face prezintă interes practic sub aspectul regulilor ce guvernează executarea lor.

O altă clasificare, ce reprezintă în fond o variantă a celei precedente, îm­parte obligaţiile în: a) obligaţii pozitive, care presupun o prestaţie pozitivă din partea debitorului (obligaţiile de a da şi cele de a face; b) obligaţii negative, care presupun o abstenţiune a debitorului de la o manifestare pozitivă la care era îndreptăţit, dacă nu şi-ar fi asumat o atare obligaţie (obligaţiile de a nu face). Importanţa practică a acestei clasificări este nesemnificativă. Ea este reţinută de literatura de specialitate ca posibilitate de regrupare bipartita, în funcţie de natura lor, a obligaţiilor de a da, a face şi a nu face.

Tot după criteriul obiectului, în literatura juridică modernă se face distincţie între: a) obligaţii determinate, sau cum mai sunt denumite, obligaţii de rezultat, şi b) obligaţii de prudenţă şi diligenţă, sau cum mai sunt denumite, obligaţii de mijloace.

Obligaţiile de rezultat sunt acele îndatoriri juridice care au ca obiect procurarea de către debitor a unui rezultat determinat în folosul creditorului sau al persoanei desemnate de acesta. Aşa sunt, de exemplu: obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului bunul vândut, obligaţia antreprenorului de a preda clientului lucrarea contractată, obligaţia cărăuşului de a efectua transportul contractat la destinaţia cuvenită etc. De esenţa unor asemenea obligaţii este că sub aspectul obiectului şi scopului urmărit ele sunt strict precizate, debitorul obligându-se să desfăşoare o anumită activitate şi să obţină astfel un rezultat precis determinat. Neatingerea rezultatului prevăzut creează prezumţia că debitorul nu a fost suficient de diligent, că deci s-a aflat în culpă şi că este răspunzător de urmările neîndeplinirii obligaţiei. Nerealizarea scopului urmărit face să se nască, ipso facto, prezumţia culpei debitorului, care nu trebuie dovedită. Debitorul va fi considerat răspunzător de urmările neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiei asumate.

Obligaţiile de mijloace sunt acele obligaţii în care debitorul are îndatorirea de a pune în valoare toate mijloacele de care dispune şi întreaga sa diligenţă pentru a obţine un anumit rezultat, însă fără îndatorirea de a realiza sau a garanta acel rezultat. Sunt obligaţii de mijloace, obligaţia medicului de a trata pe un bolnav în vederea însănătoşirii sale obligaţia unui om de ştiinţă de a face cercetări pentru a realiza o descoperire într-un anumit domeniu etc. Caracteristic pentru asemenea obligaţii este faptul că debitorul nu se obligă şi nu garantează obţinerea rezultatului respectiv, ci numai îndatorirea de a depune diligenţele necesare în vederea atingerii unei anumite finalităţi. În măsura in care debitorul a săvârşit tot ceea ce era necesar şi tot ce este în stare să facă pentru realizarea finalităţii respective, obligaţia se consideră executată, indiferent dacă scopul vizat a fost sau nu realizat. Debitorul unei obligaţii de mijloace răspunde pentru neexecutarea acesteia numai în cazul în care creditorul face dovada că n-a depus prudenţa şi diligenţă necesară şi nu a folosit toate mijloacele

care ar fi avut ca urmare obţinerea rezultatului scontat, altfel spus, el răspunde doar atunci când creditorul îi probează culpa.

Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor. In funcţie de sancţiunea care le însoţeşte, obligaţiile se clasifică în: a) obligaţii civile sau perfecte şi b) obliga­ţii naturale sau imperfecte.

Obligaţiile civile sau perfecte sunt acele obligaţii a căror executare este garantată prin mijloace juridice ofensive, pe care creditorul le poate utiliza cu concursul forţei de constrângere a statului în scopul realizării dreptului său de creanţă, atunci când debitorul nu execută voluntar prestaţia datorată. Fac parte din această categorie cvasitotalitatea obligaţiilor civile.

Obligaţiile naturale sau imperfecte, potrivit art. 517, alin. (1), sunt acele obligaţii în privinţa cărora nu se poate cere executarea silită. Cu alte cuvinte, creditorul nu poate obţine sprijinul forţei de constrângere a statului pentru a -şi realiza dreptul de creanţă, împotriva voinţei debitorului, fiind lipsit în principal de dreptul la acţiune în sens material. Din acest motiv asemenea obligaţii mai sunt denumite şi neînzestrate cu acţiune în justiţie.

În literatura de specialitate obligaţiile naturale sunt subclasificate în: obli­gaţii civile degenerate şi obligaţii civile avortate.

Obligaţiile civile degenerate sunt cele care şi-au pierdut prin prescripţie extinctivă dreptul la acţiune cu care erau iniţial înzestrate. Acest lucru rezultă din prevederile art. 281, alin. (1), care acordă debitorului dreptul de a refuza executarea obligaţiei după împlinirea termenului de prescripţie.

Obligaţiile civile avortate sunt acele obligaţii care s-au născut de la bun început fără a fi însoţite de dreptul la acţiune în justiţie. Fac parte din această grupă obligaţiile izvorâte din jocuri şi pariuri (altele decât cele permise de lege), cele izvorâte dintr-un testament nevalabil, obligaţiile de întreţinere între rude care nu au o astfel de îndatorire legală etc.

Deşi potrivit regulii generale obligaţiile naturale sunt lipsite de sancţiune, totuşi legislaţia în vigoare le recunoaşte anumite efecte juridice. Astfel, executarea voluntară a unei obligaţii naturale este considerată o plată valabilă şi, respectiv, debitorul nu poate cere restituirea prestaţiei, pe motiv că ar fi făcut o plată nedatorată. Excepţia îşi are temeiul în prevederile art. 281, alin. (3), unde se dispune: "persoana care a executat obligaţia după împlinirea termenului de prescripţie extinctivă nu are dreptul să ceară restituirea celor executate, chiar dacă, la data executării, nu cunoştea faptul expirării termenului de prescripţie extinctivă". Un alt efect recunoscut de lege obligaţiilor naturale este consacrat în art. 517, alin. (4), care prevede posibilitatea transformării obligaţiei naturale în obligaţie civilă în baza înţelegerii dintre creditor şi debitor (novaţie).

Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor. După cercul persoanelor cărora le sunt opozabile, obligaţiile se clasifică în: a) obligaţii obişnuite, b) obligaţii reale şi c) obligaţii opozabile terţilor.

Obligaţiile obişnuite se caracterizează prin aceea că sub aspectul opozabilităţii urmează toate regulile care guvernează drepturile relative.

Obligaţiile reale (propter rem) se înfăţişează ca un accesoriu al unui drept real, ca veritabile sarcini reale ce revin titularului unui drept real privitor la un anumit bun. În alţi termeni, ele decurg din stăpânirea unor bunuri, se referă numai la felul cum trebuie să se exercite stăpânirea acelor bunuri şi se transmit împreună cu bunurile respective. În categoria obligaţiilor reale intră, spre exemplu, obligaţia deţinătorului unui bun din patrimoniul naţional de a conserva, obligaţia de a cultiva un teren agricol etc.

Obligaţii opozabile terţilor (scriptae rem) se caracterizează prin faptul că sunt strâns legate de posesiunea unui lucru, încât creditorul nu poate obţine satisfacerea dreptului său, decât dacă posesorul actual al lucrului va fi obligat să respecte acest drept, deşi nu a participat nemijlocit la perfectarea raportului juridic obligaţional. Aşa este, bunăoară, cazul obligaţiei ce revine locatorului de a asigura locatarului folosinţa lucrului închiriat. În situaţia în care locatorul înstrăinează lucrul înainte de expirarea contractului, noul proprietar, deşi nu a fost parte la contract, va fi obligat să respecte drepturile ce revin locatarului, Aşadar, obligaţiile născute din acest contract vor fi opozabile faţă de un terţ străin de contract.

3. IZVOARELE OBLIGAŢIILOR

Raportul juridic obligaţional, ca şi orice alt raport juridic, ia naştere în urma producerii unor fapte juridice (lato sensu) generatoare de efecte juridice. Asemenea fapte, în limbajul juridic, sunt numite izvoare de obligaţii. In contextul Codului civil, legiuitorul întrebuinţează pentru denumirea acestei noţiuni termenul temei al naşterii obligaţiilor.

Potrivit art. 514, sunt considerate temeiuri de naştere a obligaţiilor: contractele, faptele ilicite (delictele), precum şi orice alte acte sau fapte susceptibile de a le produce în condiţiile legii. Corelând aceste prevederi cu prevederile referitoare la apariţia drepturilor şi obligaţiilor civile conţinute în art. 8, putem enumera în calitate de temeiuri de apariţie a obligaţiilor civile:

- contractele şi alte acte juridice;

- actele emise de o autoritate publică, prevăzute de lege drept temei al apariţiei drepturilor şi obligaţiilor civile;

- hotărârile judecătoreşti în care sunt stabilite drepturi şi obligaţii;

- crearea şi dobândirea de patrimoniu pe temeiuri neinterzise de lege;

- elaborarea de lucrări ştiinţifice, crearea de opere literare, de artă, în urma invenţiilor şi altor rezultate ale activităţii intelectuale;

- cauzarea de prejudicii unei alte persoane;

- îmbogăţirea fără justă cauză;

- alte fapte ale persoanelor fizice şi juridice sau evenimente de care legislaţia leagă apariţia unor efecte juridice în materie civilă.

Generalizând conţinutul acestor prevederi, literatura de specialitate împar­te izvoarele obligaţiilor în două categorii principale: a) acte juridice şi b) fapte juridice (stricto sensu).

Actele juridice civile sunt manifestări de voinţă ale persoanelor fizice sau juridice îndreptate spre naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juri­dice. În această categorie de izvoare sunt cuprinse: contractul şi actul juridic unilateral, dacă generează un angajament juridic obligaţional.

Faptele juridice, în sens restrâns, sunt acţiuni omeneşti licite sau ilicite săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care totuşi se produc în virtutea legii, independent de voinţa celui care a săvârşit faptul. În această categorie sunt cuprinse: faptele juridice licite (gestiunea de afaceri, îmbogăţi­rea fără justă cauză) şi faptele juridice ilicite (delictele civile).

Capitolul XII

TEORIA GENERALĂ A CONTRACTULUI CIVIL

1. Noţiuni de contract civil

1.1. Definiţia contractului

1.2. Principiul libertăţii contractuale

1.3.Rolul, funcţiile şi evoluţiile contractului

2. Clasificarea contractelor

2.1. Consideraţii generale

2.2. Clasificarea contractelor după conţinutul lor

2.3. Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi

2.4. Subclasificarea contractelor cu titlu oneros

2.5. Clasificarea contractelor după modul de formare

2.6. Clasificarea contractelor după modul de executare

2.7. Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu sunt expres reglementate de lege

2.8. Clasificarea contractelor după corelaţia între ele

2.9. Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilor

2.10. Clasificarea contractelor după efectele produse

3. Încheierea contractului

3.1. Consideraţii generale

3.2 Oferta de a contracta

3.3. Acceptarea ofertei

3.4. Momentul şi locul încheierii contractului

3.5. încheierea contractului prin mijloace electronice :

4. Conţinutul contractului

4.1. Consideraţii generale

4.2. Clauzele esenţiale (necesare) şi accesorii (opţionale) ale contractului

4.3. Clauzele exprese şi clauzele implicite

4.4. Clauzele standard (generale)

5. Efectele contractului

5.1. Precizări preliminare

5.2. Interpretarea contractului

5.3. Efectele contractului între părţile contractante

5.4. Efectele contractului în raporturile cu persoanele care nu au calitatea de părţi contractante

5.5. Modificarea, rezoluţiunea, rezilierea şi revocarea contractului

NOŢIUNEA DE CONTRACT CIVIL

1.1. Definiţia contractului

Contract este acordul de voinţă realizat între două sau mai multe persoa­ne prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice (art. 666, alin. (1) CC).

Această definiţie legală conţine elementele constitutive ale noţiunii de contract. Din definiţie rezultă că contractul este un act volitiv, îndreptat spre naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi cu alte persoane, prin urma­re, este un act juridic. Ceea ce este esenţial în contract este acordul de voinţă, fapt ce denotă că contractul este un act juridic bi sau multilateral, adică reprezintă rezultatul voinţei concordate a două sau mai multe părţi.

Între noţiunile de "act juridic" şi "contract" este o legătură strânsă. Actul juridic este categoria de gen, iar contractul este cea de specie. Orice contract este un act juridic, însă nu orice act juridic este un contract. În virtutea acestui fapt reglementările Codului civil în materie de acte juridice sunt aplicabile şi contractelor (a se vedea art. 666, alin. (2) CC). Contractele sunt cele mai frec­vent utilizate acte juridice în dreptul civil.

O conexiune strânsă există şi între noţiunile "contract" şi "obligaţie", în­trucât contractul este principalul izvor al obligaţiilor civile. Aceste noţiuni sunt interdependente. Astfel, reglementările cuprinse în Titlul I al Cărţii a treia a Codului civil, intitulat "Despre obligaţii în general", sunt aplicabile obli­gaţiilor contractuale, iar pe de altă parte, legea prevede că, sub rezerva altor re­glementări, dispoziţiile privind obligaţiile contractuale sunt aplicabile şi altor obligaţii patrimoniale în măsura în care, ţinându-se cont de natura obligaţiei, acest lucru este posibil (art. 678 CC).

1.2. Principiul libertăţii contractuale

Pentru ca acordul de voinţă să fie valabil şi să producă efecte juridice, el trebuie să fie exprimat liber. În doctrină s-a remarcat că principiul libertăţii contractuale este o consecinţă pe plan tehnic a teoriei autonomiei de voinţă (a se vedea 1.3 infra). Codul civil al Republicii Moldova consacră principiul libertăţii contractuale printre cele fundamentale la art. 1, alin. (1), precum şi într-o serie de alte prevederi legale, care se rezumă la următoarele:

a) părţile sunt libere să contracteze sau să nu contracteze. Nimeni nu poa­te fi silit să încheie un contract decât în cazurile prevăzute de lege sau dacă o asemenea obligaţie a fost asumată benevol. În prezent cazurile

în care subiecţii suni obligaţi sâ încheie contracte sunt puţin numeroase. De regulă, această obligaţie este dictată de interese publice, în vederea ocrotirii părţii mai slabe din punct de vedere economic;

b) libertatea contractuală presupune posibilitatea de a alege orice fel de contract, atât prevăzut de lege (contracte numite), cât şi contracte ce nu sunt prevăzute de lege (nenumite) sau complexe;

c) părţile sunt libere să determine prin voinţa lor clauzele pe care urmea­ză să le cuprindă contractul şi efectele pe care trebuie să le producă. Legea doar în anumite cazuri (de regulă, în interes public) poate pre scrie conţinutul unor clauze pentru anumite categorii de contracte. Dacă conţinutul clauzelor este prevăzut în norme dispozitive (supletive), părţile pot, prin acordul lor, să înlăture aplicarea acestor norme sau să stabilească un conţinut diferit de cel stipulat în lege;

d) numai părţile înseşi prin acordul lor pot modifica sau rezolvi un contract valabil încheiat (a se vedea art. 668, alin. (3) CC).

Legislaţia noastră civilă conţine de asemenea un şir de prevederi care au menirea să asigure realizarea principiului libertăţii contractuale. Printre aces tea sunt prevederile Codului civil privind nulitatea actelor juridice încheiate în anumite împrejurări în care libertatea, exprimării voinţei este afectată: ac­tele încheiate prin eroare (art. 2270, doi (art. 228), violenţă (art. 229), leziune (art. 230), înţelegerea dolosivă dintre reprezentantul unei părţi cu cealaltă parte (art. 231). Tot acest scop îl urmăresc dispoziţiile Codului civil în materia clauzelor contractuale standard (art. 712-720), care sancţionează cu nulitate clauzele inechitabile ce prejudiciază disproporţionat, contrar principiilor bunei-credinţe, cealaltă parte a contractului.

Alături de Codul civil, reglementări în vederea asigurării libertăţii contractuale se găsesc şi în legislaţia cu privire la protecţia concurenţei. Astfel, este interzis agenţilor economici să-şi exercite drepturile în vederea limitării concurenţei, abuzului de situaţia lor dominantă şi lezării intereselor legitime ale consumatorului, inclusiv prin obligarea partenerilor contractuali de a încheia contracte în condiţii vădit nefavorabile acestora (a se vedea art. 4, 6 şi urm. ale Legii nr. 1103/2000 cu privire la protecţia concurenţei Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 166-168 din 31.12.2000).

Libertatea contractuală, ca şi orice altă libertate, nu poate fi nelimitată. Limitele sunt impuse de lege în vederea ocrotirii intereselor altor indivizi şi ale societăţii în întregime. În literatură s-a menţionat că limitarea libertăţii contractuale urmăreşte:

a) protejarea părţii mai slabe a contractului, care începe la etapa încheie­rii contractului şi se finalizează prin executarea lui sau prin răspunde­rea pentru neexecutare;

b) apărarea intereselor creditorilor. În ţările cu economia în tranziţie această finalitate se învederează, spre exemplu, în protejarea bănci­lor care acordă credite "firmelor-fantomă", pe de o parte, precum şi a cetăţenilor care au încredinţat fondurile lor băneşti unor instituţii creditare similare, pe de altă parte;

c) apărarea intereselor statului, care reprezintă într-o formă concentrată interesele societăţii.

Legea stipulează că părţile contractante pot încheia în mod liber contracte şi pot stabili conţinutul lor în limitele normelor imperative de drept (art. 667, alin. (1) CC).. Contractele sau clauzele contractuale care contravin normelor imperative sunt nsle (a se vedea art. 220, alin. (1) CC). Normele imperative, prin sine înseşi, constituie limitări ale libertăţii contractuale, deoarece repre­zintă reguli obligatorii de la care părţile nu pot deroga.

Limitările libertăţii contractuale pot fi negative,şi pozitive. Sunt negative acele limitări instituite de lege prin care se interzice sau se restrânge posibilitatea încheierii unor categorii de contracte de către anumiţi subiecţi. De exemplu, potrivit art. 31, alin. (3) al Legii instituţiilor financiare nr. 550/1995 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1-2 din 01.01.1996), băncile nu pot încheia contracte de credit bancar cu funcţionarii lor decât în limitele stabilite de Banca Naţională. La aceeaşi categorie se aplică interdicţiile de a include în contract anumite clauze. Astfel, potrivit art. 603, alin. (3) CC, este nulă orice stipulaţie contractuală care îl eliberează anticipat pe debitor de răspundere în caz dfe doi sau de culpă grava.

Sunt pozitive acele limitări care constau în obligaţia de a încheia anumite contracte de către unele categorii de subiecţi. De exemplu, dacă deţine o poziţie dominantă pe piaţă, una dintre părţile contractante este obligată să con­tracteze în acest domeniu (art. 669, alin. (1) CC). Un alt caz de limitare pozitivă este obligaţia impusă prin lege dea include anumite clauze în unele categorii de contracte (a se vedea art, 713 CC)..

În afară de normele imperative, libertatea contractuală este limitată de or­dinea publică şi de bunele moravuri. Această, concluzie rezultă din prevederile art. 220, alin. (2) CC: "actul juridic sau clauza care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri sunt nule".

Ordinea publică este totalitatea dispoziţiilor legale imperative de drept public şi de drept privat ce urmăresc ca finalitate apărarea instituţiilor şi valorilor fundamentale ale societăţii, ocrotirea socială a tuturor persoanelor, a drepturi lor şi libertăţilor omului, precum şi dezvoltarea economică a ţării. Este necesar a face deosebire între noţiunea de ordine publică în dreptul civil de noţiunea desemnată prin aceeaşi sintagmă – ordine publică - în dreptul penal.

Conceptul de ordine-publică este variabil în funcţie de situaţia politică, socială şi economică a legiuitorului. Astfel, în regimul totalitar ordinea publică a reprezenta ansamblul de principii şi norme care consfinţeau caracterul comunist al orânduirii sociale şi al ordinii de drept. În perioada actuală conceptul de Ordine publică trebuie să asigure democratizarea, tranziţia la economia de piaţă, apărarea drepturilor şi libertăţilor omului.

În literatură s-a remarcat tendinţa lărgirii noţiunii de ordine publică. Dacă iniţial această noţiune se limita la domeniul politic şi moral - organizarea statului, a familiei, libertăţile individuale astăzi ea s-a îmbogăţit cu noi aspecte, cum sunt:

- ordinea publică economică, care, la rândul său, se manifestă sub două aspecte - ordinea publică de protecţie destinată să protejeze partea mai slabă a contractului (consumatorii, împrumutătorii etc.) şi ordinea publică de dirijare, având ca scop promovarea intereselor statului in diferite domenii ale activităţii (politica preţurilor, politica monetara etc.). De exemplu, sunt ilicite contractele încheiate cu încălcarea reglementărilor valutare;

- ordinea publică socială, care cuprinde, între altele, măsurile luate de stat pentru protecţia intereselor salariaţilor în contractele de muncă, a locatarilor în contractele de închiriere a imobilelor etc.

Bunele moravuri. Această noţiune, ce diferă de la o ţară la alta în funcţii de tradiţiile istorice, specificul naţional, religios etc., reprezintă regulile de morală socială considerate ca fundamentale pentru ordinea societăţii. Bunele moravuri, spre deosebire de normele juridice, nu sunt edictate în dreptul pozitiv, ci îşi găsesc reflectarea în reprezentările general recunoscute în societate despre comportamentul cuvenit, care s-au constituit pe parcursul dezvoltării sociale, fiind, totodată, influenţate de principiile generale ale dreptului şi de jurisprudenţă.

1.3. Rolul, funcţiile şi evoluţiile contractului

Contractul constituie principalul izvor de obligaţii, fiind instrumentul care asigură libera concurenţă şi care stimulează iniţiativa privată. Importan­ţa sa ca mijloc de stabilire a celor mai variate relaţii între persoanele fizice şi juridice se învederează în toate domeniile de activitate. Astfel, oamenii, adesea fără să-şi dea seama, încheie în viaţa cotidiană contracte în vederea satisfacerii celor mai simple necesităţi vitale. Tot aşa, activitatea agenţilor economici este de neconceput fără aceste instrumente juridice, care sunt contractele.

Contractul este cel mai adecvat mijloc de reglementare a relaţiilor dintre producători şi consumatori. Datorită contractului oamenii au obţinut posibi­litatea să-şi satisfacă necesităţile de produse şi servicii. Contractul este acea formă juridică care organizează schimbul de valori în societate.

După cum s-a remarcat în doctrină, reglementarea contractelor a însemnat legiferarea a două fenomene economice interdependente: pe de o parte, feno­menul circulaţiei mărfurilor prin intermediul banilor; pe de altă parte, fenome­nul creditului, menit să înlesnească circulaţia mărfurilor. În acest fel s-a realizat trecerea cu uşurinţă a bunurilor din sfera producţiei în sfera circulaţiei şi, de aici, în sfera consumului personal şi productiv. Astfel s-au înlesnit operaţiile juridice de transmitere a drepturilor patrimoniale de la o persoană la alta.

Pe parcursul istoriei umanităţii conţinutul social-economic al contractu­lui a evoluat în funcţie de dezvoltarea raporturilor sociale care erau reglemen­tate prin contract. S-a diversificat componenţa subiecţilor: alături de persoane fizice, ca participanţi tradiţionali la aceste raporturi, au apărut şi subiecţi colectivi - persoanele juridice. Au devenit mai variate tipurile contractelor utilizate în circuitul civil, conţinutul lor a devenit mai amplu şi mai complex. Cu toate acestea, este important de menţionat că însăşi instituţia contractului, ca instrument al tehnicii juridice, s-a menţinut destul de stabilă.

Categoria de "contract" era cunoscută încă de dreptul privat roman. Ter­menul contract are origine latină şi provine de la verbul contrahere, ceea ce înseamnă a lega, a constrânge.

În dreptul roman contractul era privit în trei ipostaze ca izvor de apariţie a raportului juridic, ca raport juridic propriu-zis şi, în sfârşit, ca formă pe care o îmbracă acest raport juridic.

Perioada dreptului roman clasic se caracterizează prin formalismul con­tractelor a căror obligativitate rezultă din solemnităţile efectuate cu ocazia în­cheierii lor. Categoriile tradiţionale de contracte consensuale, solemne şi reale presupuneau respectarea unei proceduri bine determinate. Contractele formale se încheiau prin îndeplinirea unor formalităţi prestabilite, de exemplu, respectarea unui ritual desfăşurat în prezenţa unor martori. Contractele reale întruneau un element material - remiterea bunului - şi unul intenţional - în­ţelegerea de restituire a acelui bun. Contractele consensuale se încheiau prin simplu consimţământ, fără formalităţi. Contractele formale alcătuiau regula, iar cele consensuale - excepţia.

Dreptul roman în perioada imperială se caracterizează prin constituirea teoriei generale a contractelor şi apariţia noilor categorii de contracte, alături de cele cunoscute. O dată cu conturarea delimitării izvoarelor obligaţiilor în contracte şi delicte, contractus era privit ca o convenţie asigurată cu acţiune, care se deosebea de altă convenţie ce era lipsită de mijloace de apărare – pactum..

Dezvoltarea producţiei de mărfuri şi intensificarea schimburilor comer­ciale au determinat înlăturarea formalismului excesiv şi accentuarea impor­tanţei acordului de voinţă în procesul încheierii contractelor.

În epoca medievală dreptul contractelor este marcat prin dezvoltarea conceptelor:

- consensualismului - contractul se încheie prin simplul acord de voinţe, care poate fi exprimat prin orice modalitate;

- obligativităţii contractului (pacta sunt servanda) - contractul are putere de lege între părţi şi urmează a fi executat,

- echităţii contractuale - echivalenţa prestaţiilor reciproce ale părţilor care se concretizează prin posibilitatea anulării contractului pentru leziune şi a revizuirii lui ca urmare a survenirii unor împrejurări im­previzibile.

În această perioadă începe să se cristalizeze diferenţierea între contractele civile şi contractele comerciale.

Dreptul contractelor în epoca modernă se caracterizează prin afirmarea teoriei autonomiei de voinţă. Această teorie se bazează pe filozofia dreptului din secolul al XlX-lea şi şi-a găsit reflectarea în Codul civil francez din 1804, care a inspirat legislaţiile civile a numeroase ţari. Gândirea juriştilor acelei perioade era marcată de un liberalism total, legat de filozofia individualistă. Conform acestei teorii, voinţa umană este unicul temei al puterii contractuale. Dacă oamenii se obligă printr-un contract, este pentru că au vrut acest lucru. Unicul fapt că ei au dorit să fie legaţi prin contract justifică suficient faptul că ei sunt ţinuţi să-1 execute. Părţile contractului îşi creează singure, prin voinţa lor, legea care va guverna raporturile dintre ele.

În plan economic se considera că iniţiativa individuală este forţa motrice, iar statul nu trebuie să intervină decât în situaţii excepţionale, deoarece tot ce era contractual era considerat în sine ca fiind just. Contractul este mijlocul principal şi cel mai adecvat de asigurare a prosperităţii generale.

Teoria autonomiei de voinţă în materie de contracte a fost fundamentată de adepţii ei prin următoarele teze:

- contractul este principalul izvor al obligaţiilor civile, celelalte izvoare sunt neînsemnate;

- marea majoritate a normelor referitoare la contracte au caracter dispo­zitiv (supletiv), ceea ce înseamnă că ele se aplică direct doar în tăcerea părţilor, acestea având posibilitatea să instituie prin acordul lor de voinţă alte reguli decât cele prevăzute de lege;

- normele imperative în materie de contracte sunt puţin numeroase, principalul lor scop fiind asigurarea libertăţii voinţei părţilor contrac­tului şi respectarea ordinii publice;

- imixtiunea puterii publice în încheierea şi executarea contractului are caracter excepţional; nici judecătorul nu poate să revizuiască contrac­tul, nici legislatorul nu poate să-1 altereze (legile noi nu sunt aplicabile, în principiu, contractelor în curs de desfăşurare);

- sub aspectul formei, autonomia de voinţă se manifestă prin afirmarea continuă a principiului consensualismului.

În epoca, contemporană s-au produs evenimente importante în viaţa social-economică, astfel încât autorii au remarcat un declin al teoriei autonomiei de voinţă. Acest declin se manifestă sub următoarele aspecte:

a) Creşterea importanţei izvoarelor obligaţiilor civile de natură extra contractuală: fapta ilicită, îmbogăţirea fără justă cauză, angajamentul unilateral etc.

b) Intervenţia din ce în ce mai pregnantă, prin norme imperative, a statului în domeniul contractual; această intervenţie are ca efect lărgirea noţiunii de ordine publică, cu scopul apărării drepturilor omului, mai ales a libertăţii şi proprietăţii individuale.

c) Dezvoltarea domeniului contractelor de adeziune - contracte cu clauze prestabilite, nenegociabile, impuse de cocontractant - în detrimentul contractelor tradiţionale.

d) Apariţia contractelor obligatorii, reglementate prin lege, cum sunt con­tractele de asigurare obligatorie de răspundere civilă etc.

e) Limitarea substanţială a principiului consensualismului prin intermediul dispoziţiilor legale ce instituie obligativitatea formei scrise sau autentice pentru unele categorii de contracte.

f) Tendinţa restrângerii forţei obligatorii a contractului; în virtutea teoriei impreviziunii, legea uneori permite neexecutarea contractului sau ajustarea lui la noile împrejurări.

Un loc aparte în istoria evoluţiei contractului ocupă funcţionarea acestei instituţii în perioada regimurilor totalitare cu economie planificată în ţările Europei de Est, inclusiv în ţara noastră. Dreptul contractelor în acea perioadă se caracterizează printr-o limitare rigidă a principiului libertăţii contractuale, prin instituirea sistemului de contracte planificate, care dominau în toate sferele activităţii economice. Acest sistem presupunea elaborarea de către organele administrative a actelor de planificare, care, în esenţă, erau acte administrative. Aceste acte aveau ca efect obligaţia destinatarilor lor să încheie contracte, conţinutul cărora era predeterminat tot de actele în cauză. Astfel, agenţii economici erau impuşi să încheie contracte fără a negocia, în principiu, clauzele acestora, iar eschivarea de la încheierea lor era calificată drept cont ra venţie administrativă şi era pedepsită cu aplicarea amenzilor în beneficiul statului.

Influenţa actului de planificare asupra contractului continua şi după în cheierea lui; astfel, modificarea actului de planificare antrena modificarea contractului, iar anularea actului în mod automat ducea la încetarea contractului. Un antipod al principiului libertăţii contractuale era art. 156 al Codului civil din 1964, care prevedea că "conţinutul obligaţiei care se naşte nemijlocit dintr-un act de planificare a economiei naţionale este determinat de acest act", iar "conţinutul contractului încheiat pe baza unei sarcini de plan trebuie să corespundă acestei sarcini".

Totodată, existau şi contracte încheiate între particulari sau între particu­lari şi instituţiile de stat, care aveau ca obiect numai bunurile de consum şi ser­viciile destinate satisfacerii necesităţilor personale, deoarece bunurile mijloace de producţie nu puteau constitui obiect al contractelor încheiate de cetăţeni.

Acest sistem a început să fie demontat o dată cu tranziţia la economia de piaţă şi reformele lansate la începutul anilor 90. Totuşi, cu toate că de atunci a fost fundamentat un cadru juridic adecvat noilor relaţii economice, Codul civil din 1964 a continuat să fie aplicat până la intrarea în vigoare a noului Cod civil la 6 iunie 2002.

CLASIFICAREA CONTRACTELOR

2.1. Consideraţii generale

Principiul libertăţii contractuale permite participanţilor la circuitul civil să încheie o mare varietate de contracte. Unele din ele sunt prevăzute expres de Codul civil. Însă diversificarea vieţii economice şi sociale duce la apariţia unor noi forme juridice, care nu sunt reglementate în mod special. Acest fapt a determinat necesitatea clasificării contractelor. Clasificarea oferă posibilitatea de a determina trăsăturile caracteristice ale diferitelor categorii de contracte în vederea facilitării procesului de calificare a acestora şi aplicării corecte a nor­melor juridice.

Există mai multe criterii de clasificare a contractelor. La cele vizate expres în Codul civil se adaugă criteriile elaborate de doctrină. Printre criteriile prin­cipale de clasificare sunt: conţinutul, modul de formare,; scopul urmărit de părţi, reglementarea în legislaţia civilă, efectele produse, modul de executare, corelaţia între contracte etc.

2.2. Clasificarea contractelor după conţinutul lor

În funcţie de criteriul numit, contractele se împart în: sinalagmatice (A) şi unilaterale (B). Acest criteriu de clasificare are la bază repartizarea obligaţiilor între părţile contractului.

A. Contractele sinalagmatice (bilaterale). Potrivit art. 704 CC, un contract este sinalagmatic dacă fiecare dintre părţi se obligă reciproc, astfel încât obligaţia fiecăreia din ele să fie corelativă obligaţiei celeilalte. În contractele sinalagina tice există o corelaţie şi interdependenţă între obligaţiile reciproce ale părţilor: obligaţia ce revine unei părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celei lalte părţi. Fiecare parte are concomitent atât calitatea de creditor, cât şi cea de debitor faţă de cealaltă parte. Astfel, în contractul de vânzare-cumpărare vânzătorul este debitorul obligaţiei de a preda bunul în proprietatea cumpărătorului şi, totodată, creditorul obligaţiei de plată a preţului, iar cumpărătorul este debitorul obligaţiei de plată a preţului şi creditorul obligaţiei de livrare. Sunt sinalagmatice contractele de schimb, de locaţiune, de transport, de asigurare etc. Particulari tăţile contractelor sinalagmatice au determinat inserarea în Codul civil a unor prevederi speciale dedicate acestei categorii de contracte, care au fost grupate într-un capitol distinct (art. 704-711 CC).

B. Contractele unilaterale sunt acelea care generează obligaţii doar pentru una dintre părţi (art. 666, alin. (3) CC). în aceste contracte o parte este numai creditor, iar cealaltă numai debitor. Astfel de contracte sunt: comodatul, depozitul, mandatul, fideiusiunea gratuită etc.

Este important a deosebi contractul unilateral de actul juridic unilateral. Astfel, actul juridic unilateral este rezultatul manifestării voinţei unei singure părţi. Sunt acte juridice unilaterale testamentul (art. 1449), acceptarea succe­siunii (art. 1516), renunţarea la succesiune (art. 1526), procura (art. 252), oferta (art. 681), promisiunea publică de recompensă (art. 1371-1374) etc. Contractul este întotdeauna un act juridic bi sau multilateral, adică un acord a două sau mai multe voinţe. Contractul este unilateral atunci când obligaţia contractuală îi revine numai uneia dintre părţi. Criteriul pentru a deosebi actul juridic

unilateral de cel bilateral este numărul voinţelor participante, iar în cazul deosebi rii contractului unilateral de cel bilateral (sinalagmatic), criteriul îl constituie numărul părţilor obligate.

Importanţa practică a clasificării contractelor în sinalagmatice şi unilate rale se manifestă sub aspectul deosebirilor dintre regimul juridic al efectelor produse de aceste două categorii de contracte. Caracterul reciproc şi interde­pendent al obligaţiilor în contractele sinalagmatice determină anumite efecte specifice, care nu se pot găsi la contractele unilaterale:

- excepţia de neexecutare, care constă în aceea că partea contractului sinalagmatic este în drept să refuze executarea propriei obligaţii în măsura în care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă, dacă nu s-a obligat să execute prima sau dacă această obligaţie nu rezultă din lege sau din natura obligaţiei (art. 705, alin. (1) CC);

- riscul contractual în cazul imposibilităţii fortuite de executare a contractului de către una dintre părţi, în acest sens art. 707, alin. (I) CC) dispune că, dacă o prestaţie din contractul sinalagmatic devine im­posibilă din motive independente de părţi, partea care trebuie să exe­cute prestaţia devenită imposibilă pierde dreptul de a cere executarea obligaţiei corelative. Prin urmare, riscul contractual îl suportă partea contractului care este debitorul obligaţiilor imposibil de executat;

- rezoluţiunea contractului pentru neexecutare. Dacă una dintre părţile contractului sinalagmatic nu execută obligaţiile sale contractuale, cealaltă parte este îndreptăţită să rezoluţioneze contractul (a se vedea art. 709-711 CC).

Ţinem să menţionăm că delimitarea între aceste două categorii de con­tracte nu este întotdeauna rigidă. Caracterul sinalagmatic sau unilateral al unui contract depinde în mare măsură de voinţa părţilor. Nimic nu împiedică ca părţile prin voinţa lor să transforme un contract unilateral prin natura sa într-un contract sinalagmatic. Spre exempluvcontractul de mandat, care este unilateral, devine sinalagmatic dacă părţile convin să se plătească mandantu- lui o remuneraţie.

De asemenea, un contract unilateral la momentul încheierii sale poate deveni oneros, dacă pe parcursul executării lui se nasc obligaţii în sarcina părţii care iniţial nu era obligată. Astfel, dacă în cadrul unui contract de mandat gratuit mandatarul a trebuit să suporte unele cheltuieli, mandantul este ţinut să-i compenseze aceste cheltuieli (art. 1046, alin. (1) CC).

2.3. Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi

În funcţie de criteriul numit, contractele se clasifică în contracte cu titlu oneros (A) şi contracte cu titlu gratuit (B).

A. Contractele cu titlu oneros sunt acele contracte în care avantajului patrimonial pe care o parte îl procură celeilalte părţi sau unui terţ îi cores­punde un avantaj patrimonial corelativ. Sunt contracte cu titlu oneros vânzarea-cumpărarea (art. 753 CC, schimbul (art. 823 CC, locaţiunea (art. 875CC), antrepriza (art. 946 CC) ş. a.

Avantajul corelativ avantajului conferit de partea din contractul cu titlu oneros nu trebuie să fie procurat neapărat anume acestei părţi, ci poate fi acordat şi unui terţ, fără ca prin aceasta contractul să-şi piardă caracterul oneros. Ca exemplu poate servi contractul de asigurare, în care asigurătorul se obligă să plătească, la producerea riscului asigurat, suma asigurată ori despăgubirea unui terţ beneficiarului asigurării (art. 1301 CC).

B. Contractele cu titlu gratuit (de binefacere) sunt acele contracte in care avantajul (folosul) patrimonial conferit uneia dintre părţi nu are drept scop obţinerea avantajului corelativ. Contracte cu titlu gratuit sunt: donaţia (art. 827 CC comodatul (art. 859 CC), depozitul (art. 1088 CC).

Contractele cu titlu gratuit se clasifică, la rândul lor, în contracte dezinteresate şi liberalităţi. Prin contractele dezinteresate dispunătorul face un serviciu gratuit gratificatului, dar nu-şi micşorează patrimoniul propriu. Drept exemple pot servi: comodatul, mandatul neremunerat (art. 1030, 1033 CC), fidejusiunea gratuită (art. 1146 CC); Liberalităţile simt contractele prin care se operează un transfer de valori patrimoniale de la dispunător la gratificat, transfer care diminuează patrimoniul dispunătorului. La categoria de liberalităţi sunt atribuite, în special, contractele de donaţie.

Există contracte care, prin esenţa lor, pot fi numai gratuite numai oneroase. De exemplu,comodatul este întotdeauna un act gratuit (art. 859 CC). Dacă pentru darea în folosinţă a bunului comodantul ar primi o remunerare, acest raport şi-ar schimba natura juridică şi ar deveni locaţiune.'

Alte acte pot fi atât gratuite, cât şi oneroase, în funcţie de opţiunea părţilor participante. Astfel mandatul,fideiusiunea, depozitul, împrumutul (art. 867, 869 CC) pot fi atât acte oneroase cât şi gratuite, în funcţie de faptul dacă în contract s-a stipulat sau nu o remuneraţie.

În ceea ce priveşte criteriul distincţiei dintre contractele cu titlu oneros si cele cu titlu gratuit, în literatura de specialitate s-a arătat că acesta poate fi de natură subiectivă (intenţia părţilor) sau de natură obiectivă (echivalenţa între prestaţii). Este cu titlu gratuit contractul în care dispunătorul a acţionat într-o intenţie liberală (criteriul subiectiv) sau când o persoană cedează o valoare pa trimonială fără a urmări obţinerea unui folos echivalent (criteriul obiectiv).

În acest context unii autori pun accentul pe elementul intenţional, psihologic - scopul determinant pe care partea îl urmăreşte în contract (criteriul cauzei). Va fi contract cu titlu gratuit cela care are drept cauză determinantă intenţia de a procura un folos altuia, fără a urmări nimic în schimb. Dimpotrivă, va fi oneros acel contract care a fost încheiat în scopul de a obţine un folos în schimbul obligaţiei asumate.

Având în vedere clasificarea contractelor în sinalagmatice şi unilaterale, examinată mai sus, menţionăm că majoritatea contractelor sinalagmatice sunt cu titlu oneros, în timp ce majoritatea contractelor unilaterale sunt cu titlu gratuit. Însă această corespondenţă nu este deplină. Dreptul nostru cunoaşte, spre exemplu contracte unilaterale cu titlu oneros: contractul de mandat re­munerat, deşi este fără îndoială un contract unilateral, totodată este şi cu titlu oneros.

Importanţa practică a acestei clasificării se manifestă sub următoarele aspecte:

1. Încheierea contractelor cu titlu gratuit este supusă unor reguli mai stricte din punctul de vedere al formei. De exemplu, în scopul prote­jării procesului de formare a consimţământului donatarului şi pentru a-i atrage atenţia asupra importanţei acţiunilor sale, legea stabileşte că pentru a produce efecte, contractul care conţine promisiunea de a transmite în viitor un bun trebuie încheiat în formă autentică/art. 830, alin. (1) CC);

2. În scopul protejării intereselor persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, legea interzice în­cheierea contractelor cu titlu gratuit în numele acestor persoane de către tutore sau curator (art. 43, alin. (1) CC);

3. În contractele cu titlu gratuit este mai relevant elementul intuitu personae, care constă în aceea că persoana cocontractantului este decisivă la încheierea contractului. Din aceasta rezultă că eroarea asupra per­soanei constituie motiv de anulare a unui asemenea contract. Când un donator, dorind să facă o donaţie unei persoane pe care o consideră o rudă de a sa, face în realitate o donaţie unei persoane străine, eroarea donatorului constituie un viciu de consimţământ, deoarece aici calita­tea de rudă este motivul determinant al donaţiei; ,

4. În cazul contractelor cu titlu oneros obligaţiile părţilor şi răspunderea lor contractuală sunt reglementate mai sever decât în cazul contracte­lor cu titlu gratuit. De exemplu, legea prevede că mandatarul răspunde doar pentru actele sale intenţionate sau pentru culpă gravă, dacă aces­ta îndeplineşte mandatul cu titlu gratuit art. 1049 CC);

5. În mod diferit se soluţionează problema revendicării de către proprie­tar a bunurilor aflate în posesiunea unui dobânditor de bună-credinţă în funcţie de faptul dacă bunul a fost dobândit cu titlu oneros sau cu titlu gratuit (art. 375, alin. (1) şi (2) CC).

2.4. Subclasificarea contractelor cu titlu oneros: contracte comutative (A) şi contracte aleatorii (B)

A. Contractelcomutative sunt acele contracte în care existenţa şi întinderea prestaţiilor părţilor este certă şi poate fi apreciată chiar la momentul încheierii contractului. Marea majoritate a contractelor cu titlu oneros sunt comutative: vânzarea-cumpărarea, schimbul, locaţiunea, antrepriza, transportul etc.

B. Contractele aleatorii sunt acele contracte în care existenţa sau întinde-rea prestaţiilor părţilor, sau numai a uneia dintre ele, depinde de un eveniment incert astfel încât, la momentul încheierii contractului, nu se poate cunoaşte şi nu se poate aprecia cu certitudine câştigul sau pierderea fiecărei părţi şi uneori nici nu se poate şti dacă va exista un câştig sau o pierdere. Astfel, în contractul de asigurare naşterea obligaţiei asigurătorului de plată a despăgubirii de asigu­rare depinde de un eveniment viitor, posibil, dar incert, care poate să aibă loc sau nu riscul asigurat (art. 1301-1307 CC).

De asemenea, sunt contracte aleatorii: înstrăinarea bunului cu condiţia în­treţinerii pe viaţă (art. 839 CC) renta viageră (art. 847-848 CC). Elementul alea­toriu constă în faptul că întinderea prestaţiilor la care se obligă părţile depinde de perioada cât va trăi beneficiarul întreţinerii, în cazul înstrăinării bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, sau credirentierul, în cazul rentei viagere

Importanţa practică a distincţiei între contractele comutative şţ aleatorii se manifestă sub următoarele aspecte:

- ca rezultat al elementului aleatoriu, care face imposibilă aprecierea reciprocităţii şi echivalenţei prestaţiilor, în privinţa unui asemenea contract nu se poate intenta acţiunea în anulare pentru leziune (art. 230 CC);

- un contract aleatoriu va fi lovit de nulitate dacă îi lipseşte elementul aleatoriu.

2.5.Clasificarea contractelor după modul de formare

În funcţie de criteriul numit, contractele se clasifică în: consensuale(A), solemne (B), înregistrate (C) şi reale (D).

A.Contractele consensuale sunt acele contracte care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără a fi nevoie de vreo formă specială de ma­nifestare a voinţei lor. Dacă manifestarea de voinţă este însoţită de un înscris, aceasta se face nu pentru a da validitate contractului, ci pentru a asigura un mijloc de probă privind încheierea şi conţinutul acestuia. În dreptul nostru majoritatea contractelor sunt consensuale.

Participanţii la raporturile juridice civile pot îmbrăca în formă scrisă orice contract, dacă legea nu cere expres o altă formă, de exemplu, forma auten­tică. Pe lângă recurgerea opţională a subiecţilor de drept civil la forma scrisă, aceasta este cerută în anumite condiţii prin lege. De exemplu, legea dispune că trebuie să fie încheiate în scris actele juridice dintre persoanele juridice, dintre persoanele juridice şi persoanele fizice şi dintre persoanele fizice dacă valoarea obiectului actului juridic depăşeşte 1000 de lei (art. 210, alin. (1) CC).

Nerespectarea formei scrise a contractului (actului juridic), de regulă, nu atrage nulitatea lui, ci lipseşte părţile de a cere, în caz de litigiu, proba cu martori pentru dovedirea acestui contract (art. 211 CC). Părţile sunt în drept să dovedească contractul în cauză cu toate celelalte mijloace de probă prevă­zute de lege. Totodată, este cert că, în măsura în care existenţa contractului nu poate fi dovedită, el este lipsit de orice eficienţă juridică şi partea interesată să-1 invoce se află în aceeaşi situaţie ca în cazul în care contractul nu ar fi fost încheiat, în această măsură cerinţele formei scrise pentru dovedirea contrac­tului pot produce, sub aspect practic, efecte asemănătoare cerinţelor de formă impuse ca o condiţie de validitate a contractului.

B. Contractele solemne sunt acele contracte pentru a căror validitate, pe lângă acordul de voinţa, mai este necesară îndeplinirea unor formalităţi, im­puse de lege sau convenite de părţi, pentru însăşi validitatea contractului. Le­gea dispune că, dacă pentru valabilitatea contractului legea stabileşte o anumi­tă formă sau dacă părţile au prevăzut o anumită formă, contractul se consideră încheiat în momentul îndeplinirii condiţiei de formă (art. 680 CC). În aceste cazuri forma solemnă a contractului este un element constitutiv al acestuia, în lipsa căreia el nu poate fi valabil încheiat.,

În literatura juridică s-a arătat că îndeplinirea unor condiţii de formă este menită să atragă atenţia părţilor asupra importanţei actului pe care îl săvârşesc şi totodată să le ofere prilejul unui răgaz înainte de a trece la încheierea contrac­tului. Pe de altă parte, redactarea unui înscris înseamnă precizie în stabilirea efectelor contractului şi a răspunderilor ce decurg, precizie care serveşte, de­sigur, părţilor, dar cu deosebire terţelor, persoane, care voind să contracteze cu una din ele trebuie să aibă certitudinea juridică a raportului existent. În alte cazuri, forma scrisă este cerută în interes public, pentru, a face posibilă cunoaşterea de către, autorităţile competente a modificărilor intervenite în situaţia juridică a unor bunuri de mare importanţă pentru societate.

Forma solemnă, la rândul ei, împarte in formă scrisă şi formă autentică. Nerespectarea formei scrise ,a contractului (actului juridic) are drept consecinţă nulitatea acestuia numai atunci când această formă este cerută ca o condiţie de validitate. Legea dispune că nerespectarea formei scrise a contractului (actului juridic) atrage nulitatea lui numai în cazul în care acest efect este expres prevăzut de lege sau prin acordul părţilor (art. 211, alin. (2) CC). Codul civil prevede sancţiunea nulităţii drept consecinţă a nerespectării formei scrise pentru diferite categorii de contracte (acte juridice), printre care: clauza penală (art. 625), contractul de fideiusiune (art. 1147), contractul de franchising (art. 1172) etc.

Forma autentică poate fi impusă atât prin lege, cât şi prin acordul păr­ţilor (art. 212 CC). Printre contractele care trebuie să fie încheiate în formă autentică în virtutea legii sunt următoarele:contractul privind transmiterea

Ca regulă generală, consecinţa nerespectării condiţiei de înregistrare a contractelor constă în inopozabilitatea lor faţă de terţi. Această, formalitate nu afectează valabilitatea contractului sau admisibilitatea anumitor mijloace de probă şi intervine deja după naşterea valabilă a contractului. Între părţi contractul respectiv îşi produce, de regulă, toate efectele, dar eficienţa practică a actului este anihilată substanţial, dacă nu se îndeplineşte cerinţa de înre­gistrare. Astfelf locatarul în cadrul unui contract de locaţiune a unui imobil pe un termen ce depăşeşte 3 ani nu poate opune drepturile sale privind acest imobil locatarului ulterior al aceluiaşi imobil, care a înscris însă mai înainte contractul de locaţiune în registrul bunurilor imobile (art. 876, alin. (2) CC). Inopozabilitatea este consecinţa nerespectării condiţiei de înregistrare a acte­lor juridice atât în cazurile expres stipulate de lege, cât şi atunci când legea nu prevede expres consecinţele nerespectării acestei condiţii.

În unele cazuri legea impune obligaţia de înregistrare ca o condiţie de existenţă valabilă a contractului, înregistrarea având caracter constitutiv De exemplu, legea dispune că gajul înregistrat apare în momentul înregistrării sale (art. 466, alin. (2) CC). Referitor la contractul de ipotecă, legea prevede că acesta se prezintă pentru înregistrare la organul cadastral teritorial în termen, de 3 luni de la data încheierii lui. Nerespectarea termenului atrage nulitatea, contractului (art. 470, alin. (2) CC). În general, nerespectarea obligaţiei de înregistrare a acte­lor juridice atrage nulitatea lor numai în cazul în care acest efect rezultă în mod cert din prevederile legii sau când înregistrarea este cerută de lege ca o condiţie de existenţă a contractului. În celelalte cazuri efectul este inopozabilitatea.

D. Contractele reale sunt contractele pentru a căror formare, pe lângă acordul de voinţă, mai este necesară remiterea unui bun de către una dintre părţi către cealaltă. Tradiţional sunt calificate drept contracte reale: împrumutul, comodatul, depozitul, gajul şi transportul. Aceste contracte se consideră în­cheiate numai din momentul predării materiale a bunului care este obiectul prestaţiei uneia dintre părţi. Înţelegerea părţilor premergătoare transmiterii bunului are valoarea unei promisiuni de a contracta - unui antecontract - în baza căruia promitentul se obliga să încheie ulterior contractul prin remiterea efectivă a bunului.

În acest context se poate pune problema efectelor nerespectării de către partea care a consimţit să remită bunul a angajamentului său. Are oare cealaltă parte dreptul de a cere predarea bunului dacă contractul nu se consideră va­labil încheiat? Soluţia dată de legiuitor în cadrul contractelor de comodat şi de împrumut este aceea că, in cazul in care comodantul nu execută obligaţia de a da bunul, iar împrumutătorul obligaţia de a da cu împrumut, comodatarul şi, respectiv, împrumutatul pot cere doar repararea prejudiciului cauzat astfel (art. 860, alin. (2), art. 868 CC).

2.6Clasifirea contractelor după modul de executare.

În funcţie de criteriul numit, contractele se clasifică în contracte cu executare instantanee (A) şi contracte cu executare succesivă (B).

A. Contracte cu executare instantanee (imediată) sunt acele contracte care au ca obiect una sau mai multe prestaţii care se execută dintr-o dată, instantaneu. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare vânzătorul transmite dreptul de proprietate asupra bunului vândut, iar cumpărătorul îşi execută obligaţia de plată a preţului imediat, dintr-o dată.

B. Contractele cu executare succesivă sunt acele contracte a căror executare şe desfăşoară în timp, fie ca o prestaţie continuă (aşa este contractul de locaţiune), fie ca o succesiune de prestaţii (aşa este contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate). Printre aceste contracte sunt renta, asigurarea, leasingul, comodatul, societatea civilă etc.

Contractele cu executare succesivă se împart, la rândul lor, în contracte cu executare continuă şi contracte cu executare eşalonata. În primul caz raportul obligaţional este permanent, continuu (locaţiunea, societatea civilă). În al doilea caz contractul se execută sub formă de prestaţii repetate (vânzarea eşalonată a volumelor unei enciclopedii). Criteriul acestei subdiviziuni rezidă în caracterul indivizibil al prestaţiilor eşalonate, care împiedică împărţirea "în tranşe", cum este cazul contractului de locaţiune, care poate fi împărţit în perioade. In teresul acestei distincţii vizează mai ales cazul neexecutării parţiale: chiar dacă neexecutarea afectează o parte infimă a contractului, ea poare servi ca temei pentru rezoluţiunea totală a contractului, întrucât celelalte prestaţii izolat nu mai prezintă interes (enciclopedia incompletă nu prezintă nici o valoare)'".

Ţinem să remarcăm că distincţia între contractele cu executare imediată şi cele cu executare succesivă nu este foarte rigidă. Părţile pot, prin acordul lor, să schimbe caracterul contractului, adică, deşi prin natura sa contractul se execută, în mod normal, dintr-o dată, părţile pot conveni ca el să se execute prin prestaţii succesive.

Importanţa practică a acestei clasificări constă în următoarele:

-contractele cu executare imediată, în cazul neexecutării culpabile a obligaţiei de către una din părţi, sancţiunea va fi rezoluţiunea- care are efect retroactiv, pe când în contractele cu executare succesivă sancţiu­nea va fi rezilierea- care desfiinţează contractul numai pentru viitor;

-în materia nulităţii actelor juridice, prin excepţie de la regula generală, conform căreia actul juridic nul încetează cu efect retroactiv din mo­mentul încheierii, în cazul contractelor cu executare succesivă efectele nulităţii se aplică numai pentru viitor. Într-adevăr, un contract de lo­caţiune, în virtutea căruia locatorul a asigurat folosinţa unui bun, iar locatarul a plătit chiria, nu poate fi desfiinţat pentru trecut, întrucât beneficiul folosinţei esţe ireversibil. Deci restituirea chiriei nu se justifică, deoarece ea ar aduce la îmbogăţirea fără justă cauză a locatarului (art. 1389-1397 CC);

- numai în contractele cu executare succesivă se poate pune problema suspendării executării obligaţiei pe o perioadă de timp: de exemplu, pe perioada cât durează un eveniment de forţă majoră ce împiedică executarea obligaţiei, sau atât timp cât cealaltă parte nu îşi execută obligaţia corelativă (excepţia de neexecutare).

2.7. Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu sunt expres reglementate de lege

În funcţie de acest,criteriu contractele se clasifică în contracte numite) (A), contracte nenumite (B) şi contracte complexe (C).

A.Contractele numite sunt acele contracte ce corespund unei operaţiuni juridice determinate, poartă fiecare câte un nume specific şi sunt reglementate expres de lege.

B.Contractele nenumite sunt acele contracte care nu au o denumire lega­lă specifică şi nu sunt expres reglementate de lege, întru-cât nu se încadrează într-o categorie determinată.

C.Contractele complexe sunt acele contracte care îmbină elemente ale unor contracte diferite, numite sau nenumite.

Existenţa contractelor nenumite şi complexe rezidă în principiul libertă­ţii contractuale, care presupune posibilitatea pentru părţile contractante de a găsi forme juridice netradiţionale pentru a îmbrăca operaţiunile pe care le săvârşesc. Diversificarea vieţii economice duce la aceea ca contractele existente în legislaţia civilă se dovedesi a fi incapabile să satisfacă noile raporturi sociale. Practica generează în permanenţă noi forme juridice menite să perfecteze marea varietate a operaţiunilor realizate de participanţii la circuitul civil. Astfel, pe lângă contractele tradiţionale, preluate încă din dreptul roman: vânzarea-cumpărarea, schimbul, donaţia, locaţiunea, împrumutul, comodatul etc. În legislaţia civilă modernă au apărut noi contracte: asigurarea, leasingul, franchisingul, factoringul.

Un exemplu, concludent în această privinţă este evoluţia contractului de societate. Cunoscut încă de dreptul roman, acest contract a căpătat o dezvoltare vertiginoasă în epoca contemporană, creându-se forme diverse de societăţi comerciale. Aceste instituţii nu mai pot fi cuprinse de prevederile codurilor civile în materie de societate civilă, ceea ce a determinat necesitatea unor noi reglementări, astfel încât în dreptul ţărilor cu economie de piaţă avansată se distinge ca o ramură aparte dreptul societăţilor.

De asemenea,participanţii la raporturile civile pot conveni să aplice diferite reglementări ale contractelor numite, "inventând" noi construcţii juridice. De exemplu, o parte poate înstrăina un bun, dar nu în schimbul unui preţ, cum ar fi cazul contractului de vânzare-cumpărare, ci în schimbul prestării de către cealaltă parte a unor servicii. Într-o atare ipoteză, drepturile şi obligaţiile părţii care livrează bunul ar fi reglementate de prevederile referitoare la contractul de vânzare-cumpărare, iar drepturile şi obligaţiile celeilalte părţi de prevederile în materia contractului respectiv de prestări de servicii.

Uneori, îmbinându-se într-un contract complex, elementele contracteloi civile numite se modifică, căpătând trăsături specifice operaţiunii pe care o perfectează. Spre exemplu, în practică contractele care deservesc operaţiunile de leasing deseori au un caracter complex, cuprinzând elemente ale contractelor de locaţiune, vânzare-cumpărare şi mandat. Însă un asemenea contract nu reprezintă o îmbinare mecanică a elementelor menţionate, deoarece fiecare dintre acestea capătă valenţe proprii menite să asigure desfăşurarea operaţiunii în cauză.

Importanţa clasificării date se manifestă din punctul de vedere al reglementărilor aplicabile acestor categorii de contracte: Contractelor numite li se aplică, în primul rând,reglementările speciale referitoare la fiecare contract în parte, precum şi dispoziţiile generale care guvernează contractele,şi obligaţiil.e Datorită faptului că legea conţine reglementări complete, părţile nu au necesitatea să determine foarte detaliat clauzele contractuale. În măsura în care părţile nu au derogat expres de la prevederile legale în domeniul contractului respectiv, acestea îi sunt aplicabile.

Situaţia este diferită în cazul contractelor nenumite şi complexe, întrucât se poate pune problema calificării corecte acestora. Contractelor în cauză, fără îndoială, li se aplică prevederile generale în materie de contracte şi obligaţii, iar alte reglementări aplicabile sunt stabilite prin acordul de voinţă al părţilor. De asemenea, în virtutea regulilor privind analogia legii, acestor contracte li se pot aplica reglementările în domeniul contractelor celor mai apropiate. Uneori, rolul de interpretare a clauzelor acestor contracte în vederea stabilirii voinţei reale a părţilor îi revine instanţei de judecată.

2.8. Clasificarea contractelor după corelaţia dintre ele

În funcţie de acest criteriu contractele se clasifică în: contracte principale (A) şi contract accesorii (B).

Contractele principale sunt acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare şi a căror soartă nu depinde de alte contracte. Marea majoritate a contractelor civile fac parte din această categorie.

Contractele accesorii sunt acele contracte care însoţesc unele contracte principale, de a căror soartă depind. De exemplu, contractul de gaj şi contractul de fideiusiune sunt contracte accesorii menite să asigure executarea unor con­tracte principale: un contract de împrumut sau(un contract de credit bancar.

Contractul accesoriu poate fi încheiat printr-un contract distinct sau poa­te fi inserat într-o clauză specială în cuprinsul contractului principal. Drept exemplu poate servi clauza penală (art. 624 CC) - convenţie care are ca scop contribuirea la executarea unui contract principal, situându-se printre alte clauze ale acestuia.

Importanţa delimitării acestor categorii de contracte se manifestă prin faptul că, în timp ce validitatea contractului principal se analizează în mod independent de alte contracte, în funcţie numai de propriile sale elemente, soarta contractului accesoriu este determinată de cea a contractului principal pe care îl însoţeşte, după principiul accesoriul urmează soarta principalului. Această dependenţă se manifestă atât sub aspectul condiţiilor de validitate, cât şi sub aspectele momentului încheierii şi încetării contractului; anularea sau încetarea contractului principal atrage, de plin drept, anularea sau încetarea contractului accesoriu.

2.9. Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilor

În funcţie de acest criteriu contractele pot fi clasificate in: contracte negociate (A), contracte de adeziune (B), contracte obligatorii (C) şi contracte autorizate (B).

Contractele negociate sunt acele contracte ale căror clauze sunt rezultate din negocierile dintre părţi, fără intervenţia vreunei voinţe din exterior. Aceste contracte sunt tradiţionale pentru dreptul civil. Încheierea lor presupune, de obicei, existenţa unei faze precontractuale, în cadrul căreia partenerii contractuali poartă tratative, discuţii privind obiectul viitoarei prestaţii, natura şi întinderea obligaţiilor şi alte condiţii ale operaţiunii juridice preconizate. Negocierile se finalizează prin adoptarea de către părţile contractante a unor decizii comune asupra tuturor aspectelor esenţiale ale operaţiunii lor, care se materializează în clauzele contractului.

Contractele de adeziune sunt acele contracte ale căror clauze sunt prestabilite de către una dintre părţi (numită utilizator), cealaltă parte (numită mic rent) neavând putinţa să le negocieze şi sa influenţeze asupra conţinutului lor. Partea căreia i se propune contractul de adeziune are două posibilităţi: ea poate să-1 accepte, adică să adere la el, sau să renunţe la încheierea contractului.

În epoca modernă contractele de adeziune devin tot mai frecvente în toate sferele activităţii economice: în domeniul producţiei, comerţului, prestării serviciilor. Ele sunt utilizate pe larg de companiile de transporturi, de asigurări, de către bănci şi de către alţi întreprinzători. De regulă, aceste contracte se prezintă sub forma unor "condiţii generale", "contracte-tip" inserate pe formulare tipizate, cu clauze prestabilite, care sunt propuse potenţialilor contractanţi.

Această categorie de contracte prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje. Aspectul pozitiv al acestor contracte constă în aceea că, fiind stabilite pentru toţi consumatorii unui produs sau serviciu, ele simplifică derularea operaţiunii în cauză, scutesc părţile de cheltuielile de bani, timp şi eforturi necesare in vederea negocierii fiecărui contract sau clauze contractuale în parte. Utilizarea îndelungată a unor contracte tipizate duce la constituirea unor noi categorii de raporturi contractuale şi chiar la apariţia unor noi instituţii de drept. De exemplu, asemenea contracte moderne cum sunt leasingul,franchisingul, factoringul, constituie rezultatul folosirii îndelungate în practică a unor contracte-tip, condiţii generale standardizate, elaborate de mari companii sau asociaţii profesionale, care au fost treptat legiferate la nivel de acte normative.

În ceea ce priveşte dezavantajele acestei modalităţi de contractare, ele se manifestă prin pericolul abuzurilor din partea participanţilor profesionişti la circuitul civil şi comercial faţă de participanţii neprofesionişti. Datorită poziţiei sale superioare economice, sociale, intelectuale etc., întreprinzătorul are posi­bilitatea de a dicta condiţiile sale, astfel încât contractul nu mai constituie rodul acordului echilibrat de voinţă a părţilor, întrucât lipseşte negocierea echitabilă a clauzelor contractuale. Impunerea unilaterală a condiţiilor favorabile părţii mai puternice uzurpează libertatea voinţei aderentului, contravine principiilor egalităţii participanţilor la raporturile civile, echităţii şi bunei-credinţe.

În vederea contracarării acestor fenomene negative, legislatorul nostru a instituit o serie de reglementări, printre care: art. 712-720 CC privind clauzele contractuale standard, Legea nr. 105/2003 privind protecţia consumatorilor (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 126-131/507 din 27.06.2003) etc. Finalitatea acestor dispoziţii legale este controlul echităţii clauzelor contractelor de adeziune şi respectarea echilibrului între interesele părţilor contractului.

C. Contractele obligatorii (fortate) sunt acele contracte acăror încheiere şi conţinut sunt impuse prin lege. Existenţa contractelor obligatorii în dreptul civil constituie o excepţie de la principiul libertăţii contractuale. Caracterul excepţional al contractelor obligatorii rezultă din dispoziţia Codului civil: "obligarea la încheierea unui contract este interzisă, cu excepţia cazurilor când obligaţia de a contracta este prevăzută de prezentul cod, de lege sau dacă reiese dintr-o obligaţie asumată benevol.

Codul civil prevede cazuri când încheierea contractelor de către anumite categorii de subiecţi este obligatorie. Astfel, dacă deţine o poziţie dominantă pe piaţă, una dintre părţile contractante este obligată să contracteze în acest domeniu (art. 669, alin. (1) CC).

Un alt caz în care încheierea contractului este obligatorie se referă la acti­vitatea profesioniştilor şi întreprinzătorilor. Aceşti subiecţi nu pot refuza fără motive temeinice încheierea unui contract cu persoanele care obţin sau folo­sesc bunuri sau servicii în scopuri necomerciale, ca şi faţă de cele care caută să-şi satisfacă o necesitate existenţială. De exemplu, o unitate de comerţ cu amănuntul nu poate refuza să vândă unui consumator o marfă care este oferită publicului spre comercializare.

Legea prevede şi alte cazuri de încheiere obligatorie a unor contracte. Ast­fel, Legea cu privire la asigurări nr. 1508/1994 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 5 din 15.09.1994) prevede încheierea obligatorie a contractelor de asigurare de răspundere civila a deţinătorilor de autovehicule pentru pagube cauzate unor terţe persoane şi bunurilor acestora prin accidente produse de autovehicule. Un alt tip de asigurare obligatorie este reglementat de Legea nr. 1553/1998 cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă a transportatorilor faţă de călători (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 38 din 30.04.1998).

Obligaţia de a contracta rezultă şi din unele prevederi legale ce consacră dreptul de preempţiune în cazul vânzării unor bunuri (a se vedea, de exemplu. art. 152, 352 CC).

D. Contractelor autorizate sunt acele contracte care nu pot fi încheiate valabil sau nu pot produce efecte fără o autorizaţie (acord, încuviinţare, permisiune, consimţământ) din partea unui terţ.

Legea prevede obligativitatea acordului terţului privind încheierea anumitor categorii de contracte, care ating nemijlocit interesele terţului în cauză. De exemplu, contractele prin care se dispune de bunurile imobile proprietate comună în devălmăşie pot fi încheiate numai cu acordul tuturor coproprietarilor devălmaşi (art. 369, alin. (2) CC).

Pentru alte categorii de contracte acordul terţului este necesar în vederea exercitării controlului asupra conţinutului acestora. Aici încuviinţarea este impusă în vederea protecţiei unui participant la actul juridic. Este cazul unui categorii de contracte încheiate de persoanele limitate în capacitatea de exerciţiu (art. 25 CC), de minorii în vârstă de la 14 la 18 ani (art. 34 CC), pentru care se cere acordul curatorului sau, după caz, autorizaţia autorităţii tutelare (art. 42 CC).

Uneori prin intermediul autorizaţiei statul îşi exercită controlul asupra unor contracte de interes public. De exemplu, întreprinderea de stat poate să încheie contracte de locaţiune sau de gaj asupra bunurilor transmise acesteia în gestiune operativă numai cu autorizaţia Guvernului sau a autorităţii adun nistrative competente (art. 3(4) al Legii nr. 46/1994 cu privire la întreprindeica de stat, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 2 din 25.08.1994).

2.10. Clasificarea contractelor după efectele produse

În funcţie de acest criteriu contractele se împart în două grupe. Prima grupă cuprinde: contractele constitutive sau translative de drepturi reale (A) şi contractele generatoare de drepturi de creanţă (de raporturi de obligaţii).

A. Contractele constitutive sau translative de drepturi reale sunt acele contracte prin care se constituie sau se transferă dreptul de proprietate, dreptul de gaj, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de servitute sau dreptul de superficie. În unele cazuri aceste contracte transferă drepturi de la data predării bunului (a se vedea art. 321, alin. (1) CC). Însă uneori, pentru a pro­duce efecte, legea impune înregistrarea acestor contracte (a se vedea art. 321, alin. 2, 466 CC).

B. Contractele generatoare de drepturi de creanţă (de raporturi de obligaţii) sunt toate celelalte contracte civile, care nu fac parte din categoria precedentă, în mod normal, aceste contracte produc efecte numai între părţi, una dintre care creditorul - este în drept să pretindă de la cealaltă parte — debitor - exe­cutarea unei prestaţii, iar debitorul este ţinut să o execute.

A doua grupă cuprinde: contractele constitutive sau translative de drep­turi (A) şi contractele declarative de drepturi (B).

A.Contractele constitutive sau translative de drepturi sunt acele contracte care produc efecte din momentul încheierii lor numai pentru viitor. Majorita­tea contractelor civile fac parte din această categorie.

B.Contractele declarative de drepturi sunt acele prin care se recunosc, se constată, se consolidează drepturi care deja există. Drept exemplu poate servi contractul de tranzacţie |art. 1331 CC), prin care se pune capăt sau se preîn­tâmpină un proces, prin recunoaşterea unor drepturi preexistente ale părţilor. Aceste contracte au nu numai efecte pentru viitor, dar şi efecte retroactive)

3. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI

3.1. Consideraţii generale

Prin încheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă asupra clauzelor lui esenţiale (art. 679, alin. (1) CC). Acordul se realizează prin propunerea unei persoane de a încheia un contract făcută unei alte per­soane - ofertă, şi consimţământul destinatarului acestei oferte de a încheia contractul respectiv în condiţiile propuse de ofertant i-acceptarea ofertei. Se poate spune, deci, că mecanismul încheierii contractului presupune îmbina­rea a două elemente principale: oferta şi acceptarea, pe care le vom analiza în cele ce urmează. În jurul celor două elemente pot interveni discuţii, negocieri, tratative, propuneri de modificări ale clauzelor contractuale şi alte acţiuni ce alcătuiesc procesul de pregătire şi încheiere a contractului.

Pentru a fi încheiat valabil, contractul trebuie să întrunească anumite condiţii (elemente), care sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul, obiectul, cauza şi forma. Întrucât aceste condiţii sunt aceleaşi ca şi pentru validitatea actelor juridice civile în general, care au fost examinate în partea generală a dreptului civil, aceste materii nu vor fi tratate detaliat în prezenta secţiune.

3.2.0ferta de a contracta

Oferta de a contracta este propunerea adresată unei sau mai multor persoane, care conţine toate elementele esenţiale ale viitorului contract şi care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei (art. 681, alin. (I) CC). Din această definiţie legală a ofertei, precum şi din alte dispoziţii legale (a se vedea art. 682, alin. (3) CC) pot fi deduse elementele ei definitorii, care sunt următoarele:

Oferta este un act juridic unilateral - o manifestare de voinţă făcută cu scopul de a produce efecte juridice. In acest sens oferta trebuie să întrunească toate condiţiile de validitate a actului juridic (capacitate, consimţământ, obiect, cauză).

Oferta trebuie să fie fermă; ea trebuie să exprime voinţa neîndoielnică a autorului ei de a se obliga în sens juridic în caz de acceptare. Întrucât această voinţă este rar declarată în mod expres, deseori este necesar de a o deduce din circumstanţele fiecărui caz in parte. Voinţa ofertantului poate rezulta din modul în care acesta prezintă propunerea sa (de exemplu, definind-o expres ca ofertă sau ca o simplă "declaraţie de intenţii"). De asemenea au importanţă pentru calificarea ofertei ca atare conţinutul şi destinatarii ei. Cu cât propunerea este mai detaliată, cu atât mai mari sunt şansele ei de a fi considerată ca ofertă. O propunere adresată unei sau mai multor persoane concrete va fi mai uşor califi cată ca ofertă, decât o propunere adresată publicului în general.

Oferta trebuie să fie precisă şi completă, ea trebuie să cuprindă toate elementele necesare pentru realizarea acordului de voinţă, astfel in cât contractul să fie încheiat prin simpla acceptare a ei. Dintre aceste elemente sunt indispensabile: natura contractului şi obiectul contrai tului. Nu este, în schimb, obligatoriu de indicat clauzele şi condiţiile contractului, reglementate prin norme supletive. Nu este cu putinţă de a stabili în termeni generali dacă o ofertă întruneşte sau nu aceste elemente, ci trebuie analizat ansamblul circumstanţelor fiecărui caz in parte. În literatura de specialitate s-a relevat că, chiar şi în lipsa unor clauze esenţiale, cum sunt descrierea precisă a bunului sau a serviciu­lui ce urmează să fie prestat, preţul ce urmează a fi plătit, momentul şi locul executării prestaţiei etc., oferta nu este neapărat considerată ca insuficient de precisă. Este important a şti dacă ofertantul, făcând propunerea, a avut cu adevărat intenţia să fie legat prin contract şi dacă clauzele ce lipsesc pot fi determinate în funcţie de intenţia comună a părţilor (a se vedea art. 725, alin. (2) CC), natura contractului, circum­stanţele în care el a fost încheiat, comportamentul părţilor de până la şi după încheierea contractului, lege, uzanţe sau principiul echităţii (a se vedea art. 726, 727 CC).

Oferta trebuie să fie univocă. Oferta nu va fi univocă atunci când este făcută cu rezerve, fie exprimate expres de autorul ei, fie care rezultă din natura contractului. Astfel, în contractele încheiate intuitu personae (în considerarea persoanei cocontractantului), oferta făcută unui cerc nedeterminat de persoane deseori comportă implicit o rezervă ce ţine de calităţile persoanei (de exemplu, contractul de locaţiune a unui spaţiu de locuit): acordul va fi definitiv numai după ce ofertantul va accepta persoana cocontractantului.

Oferta trebuie să fie serioasă. Nu va fi o ofertă propunerea făcută în glumă sau în orice alt mod din care ar rezulta cu certitudine, după împrejurări sau obiceiuri, că persoana respectivă nu a intenţionat să se angajeze juridic.

Formele ofertei pot fi cele mai variate. Ea poate fi făcută în scris sau prin acţiuni ce denotă intenţia de a încheia un contract: staţionarea unui taximetru, afişarea unui meniu la intrarea într-un restaurant, plasarea unei propuneri pe un site pe Internet, expunerea unei mărfi la vitrină etc.

Oferta poate fi adresată unei persoane determinate sau publicului. În ultimul caz, în funcţie de împrejurările concrete, uneori este vorba despre o simplă propunere de a negocia, iar în alte situaţii poate exista o veritabilă ofertă, atunci când persoana destinatarului nu contează (de exemplu, în cazul ofertei unor mărfuri identitatea cumpărătorului nu este importantă, o dată ce acesta achită preţul). Referitor la oferta publică a bunurilor în contractul de vânzare-cumpărare a bunurilor pentru consum, legea prevede expres că expunerea bunului cu etichete în vitrină, punerea la dispoziţie a meniului,

publicitatea bunului, descrierea lui în cataloage şi alte propuneri adresate unui cerc nedeterminat de persoane se consideră ofertă publică pentru încheierea contractului, indiferent dacă se indică preţul bunului şi alte clauze esenţiale pentru încheierea contractului (art. 805 CC).

Oferta şi invitaţia la negocieri (chemarea la ofertă)

Legea dispune: "o propunere adresată unui cerc nedeterminat de persoane (ofertă publică) este o chemare la ofertă dacă această propunere nu conţine nci o manifestare expresă a voinţei de a fi legat prin acceptare" (art. 681, alin. (2) CC). O asemenea propunere va fi o invitaţie de a negocia; nici un consimtământ nu este încă dat, autorul propunerii voind să exploreze posibilitatea de a iniţia negocieri, tratative în vederea încheierii unui contract.

În dreptul continental şi în commom law există abordări diferite în ceea ce priveşte calificarea unei propuneri în calitate de ofertă sau de invitaţie la negocieri. Astfel, în sistemul common law, spre deosebire de cel continental, regula generală este că expunerea mărfurilor pe rafturi sau la vitrina unui magazin nu este o ofertă de vânzare, ci o invitaţie către client de a face o ofertă de cumpărare. Clientul face o ofertă de cumpărare atunci când prezintă marfa pentru plată, comerciantul având posibilitatea să accepte această ofertă sau so respingă. Argumentul în susţinerea acestei reguli este că magazinul este un lot pentru negocieri şi nu pentru vânzare obligatorie.

Această poziţie a fost criticată în doctrină, indicându-se că magazinul modern, unde mărfurile sunt vândute conform condiţiilor stabilite de comerciant, nu este tocmai locul pentru negocieri şi că comerciantul nu trebuie să expună mărfurile pe care nu doreşte să le vândă. În acest context s a emis părerea că condiţiile şi împrejurările în care este făcută expunerea mărfurilor pot constitui dovadă a intenţiei comerciantului de a se obliga, în aşa fel anihilându-se regula generală precum că expunerea mărfii nu este o ofertă.

Interesul delimitării ofertei de invitaţia la negocieri se manifestă din punctul de vedere al consecinţelor pe care le produce renunţarea la propunerea respectivă. Astfel, după cum s-a arătat anterior, oferta, în anumite condiţii, este irevocabilă; retragerea ei are ca efect răspunderea ofertantului. Cât priveşte invitaţia la negocieri, aceasta, în principiu, poate fi retrasă în orice moment. Persoana care a lansat propunerea este liberă să înceteze negocierile la orice etapă a acestora (până când nu a fost lansată o ofertă propriu-zisă).

În literatura juridică s-a precizat că unica limitare în acest sens constă în obligaţia generală de a respecta principiul bunei-credinţe. Astfel, va fi contrar principiului bunei-credinţe faptul prelungirii artificiale a negocierilor fără intenţia reală de a contracta, de exemplu, pentru a obţine informaţii confiden­ţiale. Asemenea acţiuni sunt calificate ca abuz de drept, antrenând răspundere de natură delictuală: persoana prejudiciată poate cere despăgubiri, dar nu şi încheierea contractului.

În acest sens, legea noastră dispune că faptul iniţierii şi desfăşurării ne­gocierilor de încheiere a contractului poate fi generator de obligaţii. O parte negociatoare poate cere celeilalte părţi compensarea cheltuielilor făcute în baza îndreptăţitei încrederi în încheierea contractului, dacă în urma vinovăţiei acesteia contractul nu a fost încheiat (art. 515 CC).

Forţa obligatorie a ofertei. Revocarea ofertei. Atât timp cât nu este accep­tată, oferta este un act juridic pur unilateral. În acest context se pune problema de a şti dacă acest act leagă deja autorul lui sau el poate fi revocat în orice mo­ment. Două consideraţii cu caracter contradictoriu trebuie avute în vedere. Pe de o parte, trebuie să fie respectată libertatea individului, ceea ce înseamnă, în cazul ofertei, posibilitatea ofertantului de a revoca propunerea. Pe de altă par­te, operaţiunilor juridice trebuie să li se confere siguranţă, ceea ce înseamnă că oferta trebuie să fie menţinută o anumită perioadă de timp necesară destinata­rului pentru a o studia, a cugeta asupra ei şi a da răspuns.

În literatura de specialitate s-a relevat că problema forţei obligatorii a ofertei se soluţionează diferit, în funcţie de faptul dacă propunerea se face unei persoane prezente sau dacă ea se face unei persoane absente, precum şi dacă între ofertă şi acceptare curge un interval de timp.

A. În cazul în care oferta este făcută unei persoane prezente, adică ofertan­tul şi destinatarul ofertei se află în acelaşi loc, fără să se fi acordat un termen pentru a o accepta, oferta îl obligă pe autorul ei numai dacă a fost acceptată imediat, integral şi fără rezerve. Consecinţa acceptării este încheierea contrac­tului pe loc. Dacă oferta nu este acceptată imediat, ofertantul nu are nici o obli­gaţie. Legea dispune că oferta făcută unei persoane prezente poate fi acceptată doar pe loc (art. 688, alin. (1) CC).

B. In cazul în care oferta este făcută unei persoane absente, adică care nu se află în acelaşi loc şi este transmisa prin poştă, fax, telex, curier, e mail, adio, televiziune etc., sunt posibile două situaţii.

Atât timp cât oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca în mod liber, fără a suporta anumite consecinţe, cu condiţia ca revocarea să ajungă cel târziu o dată cu oferta (art. 683, alin. (2) CC). De exemplu, oferta făcută prin poştă poate fi revocată prin fax sau prin e-mail.

În cazul în care oferta a ajuns la destinatar, problema se soluţionează în funcţie de câteva condiţii:

1.Dacă oferta include un termen pentru acceptare, ea nu poate fi revoca tă până la expirarea acestui termen;

2.Dacă termenul pentru acceptare nu este stabilit sau, dacă acest termen este nejustificat de mic, oferta nu poate fi revocată în termenul necesar pentru ca destinatarul să poată exprima acceptarea şi ca răspunsul să ajungă la ofertant conform circumstanţelor cazului, practicii stabilite între părţi şi uzanţelor (art. 683, alin. (3) CC);

3.Oferta poate fi irevocabilă pe alte temeiuri. Legea nu precizează care sunt temeiurile irevocabilităţii ofertei (în afară de cazul în care olei la prevede termenul pentru acceptare). Unele soluţii ar putea fi inspirate din uzanţe internaţionale standardizate în materie contractuală şi din doctrină. Principiile Unidroit privind contractele de comerţ internaţional prevăd că oferta nu poate fi revocată atunci când indiiaţia referitoare la irevocabilitatea ofertei figurează în însăşi oferta, precum şi atunci când destinatarul are temeiuri rezonabile să creadă că oferta este irevocabilă şi când el a acţionat în consecinţă. Această încredere a destinatarului poate fi cauzată fie de comportamentul ofertantului, fie ­de natura ofertei. Ca exemplu poate servi o ofertă a cărei acceptare este legată de efectuarea unor cheltuieli substanţiale de către destinatar sau o ofertă făcută pentru a permite destinatarului să facă o ofertă unui terţ (a se vedea art. 2.4.2 şi comentariul).

Cât priveşte efectele revocării ofertei înainte de expirarea termenului, nu există o abordare unică în doctrina şi în jurisprudenţa diferitelor ţări. Unu autori afirmă că din moment ce există o ofertă şi revocarea ei este ilicită, trebuie de admis în toate cazurile că această revocare este ineficientă. Prin urmare acceptantul este îndreptăţit să ceară constatarea faptului că contractul a fost încheiat. Alţii consideră că asemenea revocare atrage răspunderea ofertan­tului pentru prejudiciile astfel cauzate. Nu există o unitate de opinii nici în privinţa temeiului juridic al răspunderii pentru revocarea ilicită a ofertei.

Pornindu-se de la necesitatea stabilităţii circuitului civil, considerăm că, în cazul retragerii unei oferte ce este, în virtutea diferitelor temeiuri, irevoca­bilă, o dată ce oferta a fost acceptată de destinatarul ei, contractul trebuie să fie considerat valabil încheiat. Prin urmare, acceptantul este îndreptăţit să ceară atât executarea obligaţiilor ce rezultă din contract, cât şi repararea prejudiciu­lui cauzat prin revocarea ofertei.

Această concluzie rezidă în faptul că oferta este un act juridic unilateral, care dă naştere unui raport obligaţional. Ofertantul este debitorul unei obli­gaţii de a nu face, adică de a nu revoca oferta în decursul termenului pentru acceptare (sau oferta care este irevocabilă în alte temeiuri), iar destinatarul ofertei este creditorul acestei obligaţii. Drept consecinţă, revocarea ofertei an­trenează răspunderea ofertantului în baza art. 602, alin. (1) CC, care dispune că, în cazul în care nu execută obligaţia, debitorul este ţinut să-1 despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat astfel, dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă. Totodată, este important de reţinut că repara­rea prejudiciului în cauză nu-1 eliberează pe debitor de executarea obligaţiei în natură (art. 602, alin. (3) CC), adică ofertantul este ţinut să execute obligaţiile ce decurg din contractul intervenit între el şi acceptant.

Oferta şi antecontractul

Până la adoptarea actualului Cod civil, legislaţia noastră nu conţinea pre­vederi referitoare la antecontract. În prezent noţiunea de antecontract este prevăzută de art. 679, alin. (3) CC, care stipulează că "prin contract se poate naşte obligaţia de a se încheia un contract". Antecontractul (promisiunea de a contracta) este definit ca fiind un acord de voinţă prin care una dintre părţi (promitentul) sau ambele părţi se obligă să încheie în viitor un anumit contract, al cărui conţinut esenţial eşte determinat în prezent.

Spre deosebire de ofertă, care este un act juridic unilateral, antecontractul este un contract, adică un act juridic de formaţie bilaterală, având la bază un acord de voinţă. Sub aspectul conţinutului juridic, obiectul antecontractului il constituie obligaţia de a încheia în viitor un contract civil, deci o prestaţie de a face.

Antecontractul dă naştere numai unui drept de creanţă, chiar dacă prin contractul în vederea căruia s-a făcut promisiunea s-ar constitui ori s-ar transmite un drept real. Constituirea sau transmiterea dreptului real are loc numai în momentul perfectării contractului propriu-zis, prin realizarea antecontrac tului. Obligaţia promitentului durează atât timp cât s-a convenit, iar dacă nu s-a prevăzut nici un termen, ea durează cât prevede termenul de prescripţie de drept comun, care începe să curgă de la data încheierii antecontractului.

Antecontractul cunoaşte mai multe varietăţi: antecontractul unilateral, antecontractul sinalagmatic şi pactul de preferinţă.,

Antecontractul unilateral este un contract prin care o persoană, promitentul, se angajează în faţa unei alte persoane, beneficiar, să încheie un contract, condiţiile căruia sunt deja determinate, în caz dacă beneficiarul va cere acest lucru. De exemplu, proprietarul unui bun convine cu altă persoană să-i vândă acest bun la un preţ determinat, dacă acea persoană îşi va exprima dorinţa să-l cumpere.

În antecontractul sinalagmatic ambele părţi se obligă reciproc, una faţă de cealaltă, fiecare având concomitent calitatea de promitent şi beneficiar. Antecontract sinalagmatic este atunci când două persoane se angajează reciproc să încheie ulterior un contract, cu condiţia ca o formalitate suplimentară să fie îndeplinită în viitor. De exemplu, constatând acordul lor asupra tuturor condiţiilor esenţiale ale contractului, părţile convin să perfecteze ulterior contractul lor; în faţa unui notar.

Pactul de preferinţă este un antecontract prin care o persoană, promitentul, se angajează faţă de cealaltă parte, beneficiar, de a încheia cu acesta un contract ulterior, cu preferinţă faţă de un terţ. De exemplu, în cadrul contracttului de vânzare-cumpărare, prin pactul de preferinţă proprietarul unui bun se obligă faţă de o persoană ca, în cazul în care va vinde bunul, să îi acorde preferinţă, la preţ egal. Promitentul nu se obligă să vândă bunul, ci doar să să acorde preferinţă beneficiarului, în cazul în care s-ar decide să vândă bunul respectiv. Pactul de preferinţă nu are ca efect transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului; acest efect se va produce numai dacă promitentul se va decide să vândă bunul şi, pe această bază, va cădea de acord cu beneficiarul asupra bunului şi asupra preţului.

Cât priveşte forma antecontractului, legea dispune că forma stabilită pentru contract se aplică şi pentru antecontract (art. 679, alin. (3) CC). De exemplu, dacă contractul principal trebuie să fie încheiat în formă scrisă, an­tecontractul trebuie să fie încheiat în aceeaşi formă.

Interesul distincţiei între antecontract şi ofertă constă în fapul că antecon­tractul sau promisiunea de a contracta, spre deosebire de ofertă, nu poate fi revocat(ă) de promitent în nici un caz. Nerespectarea antecontractului atrage răspunderea contractuală a promitentului. Beneficiarul este în drept să ceară promitentului şi terţului de rea-credinţă cu care a contractat promitentul, în­călcând promisiunea de a contracta, repararea prejudiciului cauzat prin ne­respectarea promisiunii de a contracta (art. 703 CC).

În literatura de specialitate s-a arătat că promitentul, în caz de refuz de a încheia contractul la care se referă promisiunea, poate cere ca instanţa judecă­torească să oblige cealaltă parte la încheierea contractului.

Caducitatea ofertei

Potrivit art. 685 CC, oferta devine caducă în două cazuri:

-dacă nu a fost acceptată în termen, adică în termenul stabilit în ofertă, sau dacă un atare termen nu este stabilit în termenul necesar pentru ca destinatarul să poată exprima acceptarea şi ca răspunsul să ajungă la ofertant conform circumstanţelor cazului, practicii stabilite între părţi şi uzanţelor;

-dacă oferta este respinsă. Respingerea ofertei poate fi expresă sau implicită. Un caz frecvent al respingerii implicite este un răspuns la ofertă care se prezintă ca o acceptare, dar care conţine modificări sub­stanţiale ale condiţiilor ofertei. În absenţa unei respingeri exprese, declaraţiile sau comportamentul destinatarului ofertei trebuie să fiede aşa natură încât ofertantul să fie îndreptăţit să creadă că destinatarul nu are nici o intenţie să accepte oferta.

Legea prevede expres că oferta nu devine caducă prin decesul sau pierderea capacităţii de exerciţiu a unei părţi şi nici dacă una dintre părţi pierde dreptul de a încheia contracte ca rezultat al transmiterii patrimoniului ei in administrare unei alte persoane (art. 684 CC).

3.3. Acceptarea ofertei

Acceptarea ofertei reprezintă manifestarea de voinţă a unei persoane de a încheia un contract în condiţiile ofertei care i-a fost adresată. Constituie acceptare declaraţia destinatarului ofertei sau o altă acţiune care atestă consimţirea ofertei (art. 687, alin. (1) CC). Ca şi oferta, acceptarea constituie un act juridic unilateral. În această calitate, pentru a produce efecte juridice, ai ceptarea trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate a actului juridii, impuse de lege.

Acceptarea este în principiu liberă. Nimeni nu este obligat să accepte o ofertă. În unele cazuri, totuşi, acceptarea este obligatorie: într-un contract dintre un profesionist şi un consumator, profesionistul nu poate refuza vânzarea unei mărfi sau prestarea unor servicii propuse publicului (a se vedea art. 669, alin. (2) CC).

Forma acceptării

Legea nu impune cerinţe speciale faţă de forma acceptării, din moment ce ea exprimă voinţa certă a acceptantului de a contracta în condiţiile propuse de ofertant. Ea poate fi expresă scrisă, verbală sau printr-un gest în cazul licitaţiilor publice sau tacită. Acceptarea este tacită atunci când rezultă cu certitudine din comportamentul destinatarului ofertei. Din prevederile legii rezulta că "în virtutea ofertei, a practicii stabilite între părţi şi a uzanţelor, acceptantul poate să-şi manifeste consimţământul prin săvârşirea unor acţiuni fără notificarea ofertantului" (art. 687, alin. (2) CC). Legea nu precizează forma acestor acţiuni; deseori ele marchează începutul derulării contractului, clientul urcă în autobuz, furnizorul expediază marfa comandată, cumpărătorul achită în avans o parte din preţ etc.

In legătură cu acceptarea tacită se pune problema dacă simpla tăcere are sau nu valoare de acceptare. De regulă, tăcerea, ca şi inacţiunea, nu constituie o modalitate de exprimare a consimţământului. Legea prevede că tăcerea şi inacţiunea nu valorează acceptarea dacă din lege, din practica stabilită între părţi şi din uzanţe nu reiese altfel (art. 694, alin. (1) CC).

Un exemplu de prevedere legală care conferă tăcerii valenţă de acceptare este tacita reconducţiune (prelungire) a contractului de locaţiune. Astfel, legea dispune că, dacă raporturile contractuale continuă în mod tacit după expirarea contractului de locaţiune, acesta se consideră prelungit pe un termen nedeter­minat (art. 904, alin. (1) CC). Prin urmare, simpla tăcere a locatorului, care permite locatarului să folosească în continuare bunul, reprezintă o acceptare a ofertei de prelungire a contractului. Un alt exemplu în acest sens este prevede­rea art. 977 CC referitoare la contractul de prestări servicii: dacă relaţiile dintre părţi vor continua, cu ştiinţa celeilalte părţi, şi după încetarea termenului, con­tractul de prestări servicii se consideră prelungit pe termen nelimitat în măsura în care cealaltă parte nu respinge imediat această prelungire.

De asemenea, atunci când între părţi s-a statornicit deja o practică pen­tru acelaşi tip de contract, se consideră că partea contractului care primeşte nouă comandă trebuie să protesteze imediat, dacă intenţionează să refuze comanda, altfel tăcerea ei va valora ca acceptare.

O regulă specială este instituită pentru domeniul raporturilor comerciale: dacă un comerciant a cărui activitate constă în comercializarea anumitor bu­nuri primeşte o ofertă asupra unor astfel de bunuri din partea cuiva cu care se află în relaţii de afaceri, comerciantul este obligat să răspundă fără întârziere, tăcerea sa putând fi considerată acceptare a ofertei (art. 694, alin. (2) CC).

Ţinem să remarcăm totodată că nu există nici o contraindicaţie ca părţile, prin contractul lor, să convină că simpla tăcere după primirea ofertei valorează ca acceptare.

Cerinţele pe care trebuie să le întrunească acceptarea

a) Potrivit regulii generale, acceptarea trebuie să fie conformă ofertei. Ea trebuie să fie pură şi simplă. Orice modificare, limitare ori condiţionare a ofertei va fi considerată nu ca o acceptare, ci ca o nouă ofertă (contraofertă),care va face caducă oferta iniţială (a se vedea art. 691, alin. (2) (CC). In practic a negocierilor, deseori, încheierea definitivă a contractului este precedată de un schimb de contraoferte succesive.

Prin derogare de la regula generală, legea dispune că răspunsul prin care se acceptă oferta şi care prezintă condiţii adiţionale sau condiţii diferite ce nu afectează material condiţiile ofertei constituie o acceptare, dacă ofertantul nu le respinge fără întârziere nejustificată. Dacă ofertantul nu obiectează, contractul se încheie în condiţiile ofertei, cu modificările care se conţin în acceptare (art. 691, alin. (3) CC). Legea nu precizează ce înseamnă modificări ce afectează material condiţiile ofertei; totul depinde de împrejurările concrete ale fiecărui caz în parte. Condiţii adiţionale sau condiţii diferite referitoare la preţ, la modalitatea de plată, la locul şi momentul executării unei obligaţii nepecuniare, la întinderea răspunderii părţilor constituie de obicei, dar nu în mod necesar, modificări ce afectează material, condiţiile ofertei.

La fel ca modificările menţionate, condiţiile adiţionale sau condiţiile mo dificate dintr-un înscris expediat într-un termen rezonabil de la data încheie rii contractului între comercianţi, care are drept scop confirmarea acestuia, devin parte a contractului, cu excepţia cazului când ele îl alterează material sau când partea care îl recepţionează le respinge fără întârzieri nejustilicale (art. 696 CC).

O altă excepţie de la regula generală evocată este prevăzută pentru dome niul raporturilor de afaceri la art. 693 CC. Astfel, dacă în relaţiile comerciale acceptarea este făcută cu extinderi sau modificări, contractul se consideră incheiat atunci când acceptantul poate conta pe acordul ofertantului, iar acesta nu refuză neîntârziat.

Cât priveşte întinderea concordării dintre ofertă şi acceptare, se pune problema de a şti dacă este necesar ca acceptantul să-şi dea acordul asupra tuturor condiţiilor ofertei sau este suficient acordul asupra unor anumite condiţii. În baza jurisprudenţei, în literatura de specialitate s-au evidenţiat două ipoteze Dacă oferta este completă, adică cuprinde toate condiţiile viitorului con tract (condiţii esenţiale şi accesorii), este suficient ca acceptantul să-şi exprime acordul asupra ansamblului condiţiilor propuse. Totuşi, dacă destinatarul acceptă numai condiţiile esenţiale ale viitorului contract (de exemplu, este de acord cu preţul, dar nu şi cu modalitatea de livrare, contractul nu se va considera încheiat.

Dacă oferta conţine doar condiţiile esenţiale (de exemplu, specificarea bunului şi a preţului într-un contract de vânzare-cumpărare), este suficient ca acceptarea să se refere la aceste condiţii pentru ca contractul să fie valabil încheiat. Dacă părţile nu sunt de acord asupra condiţiilor accesorii, contractul rămâne valabil, părţile urmând să concordeze ulterior aceste detalii.

b) Acceptarea trebuie să fie neîndoielnică.

c) Acceptarea trebuie să parvină de la justa persoană. Dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai această persoană o poate accepta. Dacă însă este cazul unei oferte publice, oferta poate proveni de la orice per­soană care doreşte să încheie contractul.

d) Acceptarea trebuie să fie făcută înainte ca oferta să fi devenit caducă sau să fi fost revocată.

Termenul pentru acceptarea ofertei

Problema termenului în care se face acceptarea ofertei se soluţionează în mod diferit în funcţie de faptul dacă oferta a fost făcută unei persoane prezente sau unei persoane absente şi dacă în ofertă a fost stabilit un asemenea termen.

1. Potrivit art. 688, alin. (1) CC, oferta făcută unei persoane prezente poate fi acceptată doar pe loc, imediat. Această regulă se aplică şi în cazul în care oferta este făcută de la om la om prin mijloace de telecomunicaţie instantanee (de exemplu, prin telefon).

2. În cazul în care oferta este făcută unei persoane absente, care nu se află în acelaşi loc şi este transmisă prin poştă, fax, telex, curier, e-mail, radio, tele­viziune etc., sunt posibile două situaţii:

- dacă ofertantul a stabilit un termen pentru acceptarea ofertei, accepta­rea poate fi făcută doar în termen (art. 689 CC);

- dacă oferta nu conţine un termen pentru acceptare, ea poate fi accep­tată doar până în momentul în care ofertantul şe poate aştepta, în condiţii normale, având în vedere mijloacele de comunicare folosite de ofertant, la parvenirea răspunsului (art. 688, alin. (2) CC).

Este important de menţionat că regulile evocate se aplică de asemenea situa­ţiilor în care, în conformitate cu art. 687 CC, acceptantul poate să-şi manifeste consimţământul prin săvârşirea unor acţiuni fără notificarea ofertantului. în asemenea cazuri, aceste acţiuni trebuie să fie săvârşite în termenele stipulate.

Revocarea acceptaţii

Referitor la revocarea acceptării acţionează aceeaşi regulă ca şi pentni revocarea ofertei: acceptarea ofertei se consideră revocată dacă înştiinţare.i despre revocare parvine ofertantului înaintea acceptării sau concomitent i u ea (art. 695 CC).

Acceptarea tardivă

Acceptarea este tardivă când intervine după ce oferta a fost revocată sau a devenit caducă. În mod normal, acceptarea tardivă nu produce efecte. Aceasta rezultă din regula generală conform căreia, pentru ca acceptarea să producă efecte, ea trebuie să intervină înăuntrul termenului stabilit în ofertă sau, în lipsa indicării lui, într-un termen rezonabil. Acceptarea tardivă este considerată o nouă ofertă (art. 691, alin. (1) CC).

Totuşi, acceptarea tardivă poate produce efecte, dacă ofertantul comunică neîntârziat acceptantului că el consideră acceptul parvenit în termen (art. 692, alin. (1) CC). În acest caz contractul se va considera încheiat din momentul în care acceptarea tardivă a parvenit ofertantului.

Atât timp cât acceptarea este tardivă din cauza că destinatarul nu a expediat-o în termen, este normal de a o considera fără efecte. Situaţia este diferită în cazul în care destinatarul a răspuns la timp, dar acceptarea parvine ofertantului cu întârziere din motive independente de voinţa părţilor, spre exemplu, din cauza reţinerilor intervenite în procesul transmiterii (greva lucrătoriloi serviciului poştal). Pentru aceste cazuri regula este că, dacă din acceptarea parvenită cu întârziere reiese că a fost expediată la timp, aceasta este considerată tardivă numai dacă ofertantul comunică imediat celeilalte părţi faptul întârzierii (art. 692, alin. (2) CC).

3.4. Momentul şi locul încheierii contractului

Momentul încheierii contractului este acela în care se întâlnesc oferta şi acceptarea, şi deci este format acordul de voinţă.

Importanţa determinării momentului încheierii contractului se manifestă sub următoarele aspecte:

a) în funcţie de momentul încheierii contractului se apreciază capacitatea părţilor de a contracta;

b) în raport cu acest moment se pot constata cauzele de nulitate a con­tractului, inclusiv existenţa viciilor de consimţământ;

c) momentul încheierii contractului constituie criteriul după care se va stabili legea aplicabilă în caz de conflict de legi în timp;

d) momentul încheierii contractului este punctul de plecare al tuturor efectelor acestuia, dacă legea sau părţile nu fixează alt termen;

e) momentul încheierii contractului constituie momentul din care încep să curgă anumite termene legale şi convenţionale, cum este, de exem­plu,(termenul de prescripţie extinctivă;

f) în cazul unei oferte făcute mai multor persoane şi care a fost acceptată succesiv de mai mulţi destinatari, numai primul contract va fi consi­derat valabil încheiat;

momentul încheierii contractului determină şi locul încheierii acestuia.

Determinarea acestui moment se face în funcţie de două ipoteze:contractul se încheie între prezenţi - părţile se află în acelaşi loc, faţă în faţă (A); con­tractul se încheie între absenţi părţile se află în locuri diferite, iar contractul se încheie prin corespondenţă (B).

A. încheierea contractului între prezenţi. Stabilirea momentului încheie­rii acestor contracte nu pune probleme deosebite. Momentul încheierii con­tractului va fi acela în care ofertantul şi acceptantul, aflându-se faţă în faţă, cad de acord asupra încheierii contractului.

În mod similar se determină momentul încheierii contractului prin tele­fon, deoarece părţile îşi percep direct şi nemijlocit declaraţiile de voinţă.

B. încheierea contractului între absenţi. Dificultatea stabilirii momentu­lui încheierii contractului constă în faptul că momentul manifestării acceptă­rii de către destinatarul ofertei nu coincide cu acela al cunoaşterii acceptării de către ofertant. În legislaţiile diferitelor ţări, în reglementările internaţionale, precum şi în doctrină s-au conturat mai multe sisteme. Unul din sisteme este cel al emisiunii (declaraţiunii) acceptării, potrivit căruia contractul se consi­deră încheiat în momentul acceptării ofertei. Acest sistem cunoaşte, la rândul său, două varietăţi: sistemul emisiunii propriu-zis, şi sistemul expedierii ac­ceptării: contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptantul a expediat răspunsul său pozitiv.

g)

Un alt sistem este cel al recepţiei acceptării. Potrivit acestui sistem contrac­tul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea parvine ofertantului. Şi acest sistem cunoaşte două varietăţi: sistemul recepţiei propriu-zis, care consideră contractul încheiat în momentul în care acceptarea a ajuns la ofer­tant, indiferent de faptul dacă acesta a luat sau nu cunoştinţă de conţinutul ei, şi sistemul informării, conform căruia momentul încheierii contractului este acela în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă de acceptare.

Legislatorul nostru a adoptat sistemul recepţiei acceplărli Conform art. 699, alin. (1) CC contractul se consideră încheiat in momentul primirii acceptului de către ofertant. Acest sistem este recunoscut de doctrină ca fiind cel mai raţional. El este consacrat în reglementările internaţionale în materie (a se vedea p. 18(2) al Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena din 1980 asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova din 12 mai 1994).

Un aspect legat de momentul încheierii contractului este cel ce ţine de momentul din care contractul produce efecte. În mod normal, contractul produce efecte şi dă naştere drepturilor şi obligaţiilor părţilor în momentul încheiem lui. În literatura juridică s-a remarcat că, totuşi, nimic nu se opune ca părţile sa convină că clauzele contractului încheiat se vor aplica şi raporturilor care s-au constituit între ele până la încheierea contractului. De exemplu în cazul în care un furnizor a livrat o marfă, iar destinatarul a primit-o, fără ca între părţi să existe un contract, părţile pot perfecta un contract de vânzare-cumpărare, care se va aplica raporturilor existente deja între ele.

Locul încheierii contractului este locul unde s-a realizat acordul de voinţă al părţilor. Acest loc prezintă importanţă din punctul de vedere al dreptului internaţional privat, deoarece acest loc este un criteriu pentru determinarea legii aplicabile contractului cu element de extraneitate. De asemenea, locul încheierii contractului poate prezenta interes din punctul de vedere al dreptului procesual civil, deoarece permite, uneori, de a determina competenţa teritorială a instanţelor de judecată chemate să soluţioneze litigiile născute din contract.

Determinarea locului încheierii contractului se face în corelaţie cu sistemul adoptat pentru stabilirea momentului încheierii lui.

Nu întâlnim dificultăţi în ceea ce priveşte stabilirea locului încheierii contractului între prezenţi, locul fiind acela în care se găsesc părţile. ,

În cazul contractului încheiat prin telefon se consideră că locul încheierii este acela unde se află ofertantul.

În cazul contractelor încheiate între absenţi, regula consacrată de legea noastră este aceea că contractul se consideră încheiat la domiciliul sau la sediul ofertantului, dacă în contract nu este indicat un alt loc (art. 699 (2) CC).

Contractele solemne se încheie la locul unde s-au îndeplinit formalităţile prevăzute de lege pentru validitatea lor.

3.5. Încheierea contractului prin mijloace electronice

Noţiuni generale privind contractul încheiat prin mijloace electronice (con­tractul electronic)

Reglementări. Cadrul juridic al contractului încheiat prin mijloace electro­nice îl alcătuiesc în special dispoziţiile Legii nr. 284/2004privind comerţul elec­tronic (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 138-146 din 13.08.2004). Unele aspecte particulare ale acestor contracte sunt reglementate de alte acte normative, cum ar fi Legea nr. 264/2004 cu privire la documentul electronic şi semnătura digitală (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 132-137 din 06.08.2004).

Printre reglementările internaţionale în materie menţionăm: Legea model a UNCITRAL privind comerţul electronic şi ghidul de aplicare a Legii model, aprobate prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr. 51/162 din lfrdecem- brie 1996; Legea model UNCITRAL privind semnăturile electronice, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr. 56/80 din 12 decembrie 2001; Uzanţele generale privind comerţul internaţional efectuat sub formă digitală, adoptate de Camera Internaţională de Comerţ de la Paris din 1997; Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte ale serviciilor societăţii informatice.

Definiţia şi caracterizarea generală a contractului electronic. O dezvoltare vertiginoasă în ultimii ani a căpătat comerţul electronic. Termenul "comerţ electronic" este unul generic, care înglobează un amalgam complex de tehno­logii, infrastructuri, procese şi produse. Sub aspect legal comerţul electronic este definit ca activitate de întreprinzător a persoanelor fizice şi juridice de vânzare a bunurilor, executare a lucrărilor sau prestare a serviciilor, efectua­tă cu utilizarea comunicărilor electronice şi/sau a contractelor electronice.

Contractul electronic este principalul instrument juridic prin care se realizează operaţiunile comerciale prin mijloace electronice. El este definit ca totalitatea documentelor electronice ce constituie contractul de drept civil, urmărind stabilirea, modificarea sau sistarea unor drepturi şi obligaţii civile, al căror obiect îl pot constitui bunurile,lucrările sau serviciile.

Legea prevede expres că, sub formă de contract electronic nu pot fi incheiate: a) contracte în baza cărora apar sau se transmit drepturile de proprietate asupra bunurilor imobile, cu excepţia contractelor de locaţiune sau arendă; b) contracte a căror încheiere necesită, conform legislaţiei, pârtiei parea instanţelor de judecată, autorităţilor administraţiei publice sau dom nitarilor publici; c) contractele de fideiusiune şi de gaj al valorilor mobiliare, executate de persoane ce acţionează în scopuri nelegate de activitatea lor co­mercială; d) contractele ce sunt reglementate de dreptul familial sau dreptul succesoral (art. 19, alin. (6) al Legii nr. 284/2004).

Subiecţii contractului electronic pot fi persoanele fizice şi juridice, inclusiv străine, indiferent de tipul de proprietate şi forma de organizare juridică, precum şi statul ca subiect de drept, care participă la comerţul electronic. Părţile contractului electronic sunt: agentul comerţului electronic, pe de o parte, şi cumpărătorul sau beneficiarul, pe de altă parte.

Agent al comerţului electronic poate fi orice persoană fizică sau juridică care efectuează comerţ electronic, abilitată, în modul stabilit de legislaţie, cu dreptul de practicare a activităţii de întreprinzător. Dreptul de a efectua comerţul electronic apare din momentul înregistrării de stat a persoanei juridice sau a întreprinzătorului individual, cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţia privind licenţierea unor genuri de activitate. În cazul în care pentru vânzarea bunurilor, executarea lucrărilor, prestarea serviciilor este necesară licenţă sau autorizaţie, comerţul electronic poate fi efectuat din momentul obţinerii licenţei sau autorizaţiei pentru practicarea genului de activitate respectiv.

Cumpărător în comerţul electronic este considerată persoana fizică sau juridică ce comandă şi/sau procură bunuri.

Beneficiar în comerţul electronic este considerată persoana fizică sau juri­dică ce recepţionează lucrări sau servicii (art. 10 al Legii nr. 284/2004).

Obiecte ale contractului electronic pot fi: bunurile ce pot fi înstrăinate conform prevederilor legale; b) lucrările; c) serviciile (art. 8 al Legii nr. 284/ 2004).

Forma. Cât priveşte forma, potrivit art. 19 al Legii nr. 284/2004, după puterea juridică şi cea probatoare, contractul electronic se echivalează cu contractul întocmit în formă scrisă şi semnat de părţi, inclusiv autentificat cu ştampilele părţilor.

Conţinutul. Legea dispune că contractul electronic trebuie să conţină următoarele clauze obligatorii: a) modul şi etapele de încheiere şi executare a contractului; b) modul de aplicare a semnăturii digitale; c) limba în care se întocmeşte contractul; d) modul de prezentare şi retragere a ofertei şi acceptă­rii; e) principalele drepturi şi obligaţii ale părţilor; f) natura, caracteristicile şi preţul bunului, tariful lucrării sau serviciului; g) modul de efectuare a achită­rilor între părţi; h) condiţiile de renunţare la actul juridic; i) modul şi termene­le de executare a obligaţiilor; j) modul de modificare a clauzelor contractuale; k) clauzele ce se includ în contract cu referinţă la documentele electronice şi comunicările electronice şi modul de acces la asemenea referinţe; l) clauzele de încetare a contractului; m) adresele juridice şi electronice şi elementele de identificare bancare ale părţilor; n) alte clauze coordonate între părţi (art. 20, alin. (3) al Legii nr. 284/2004).

Mecanismul juridic al încheierii contractului electronic

Una dintre etapele încheierii contractului electronic este informarea cumpărătorilor şi beneficiarilor cu privire la agentul comerţului electronic şi contractul ce se preconizează de a fi încheiat. Potrivit art. 11 al Legii nr. 284/2004, agentul comerţului electronic este obligat să asigure celorlalţi sub­iecţi ai comerţului electronic accesul la informaţia autentică despre sine în formă electronică, care va cuprinde următoarele date: a) denumirea completă şi forma de organizare juridică - în cazul persoanei juridice; numele şi pre­numele – în cazul persoanei fizice înregistrate în calitate de întreprinzător individual, b) datele cu privire la înregistrarea de stat, codul fiscal al persoa­nei juridice sau al întreprinzătorului individual; adresa juridică, adresa de poştă electronică a persoanei, numărul telefonului pentru bărbaţi; d) numărul şi termenul de valabilitate al licenţei sau autorizaţiei (în cazul în care pentru efectuarea activităţii este necesară licenţa sau autorizaţia), precum şi denumirea autorităţii administraţiei publice ce a eliberat licenţa sau autorizaţia; e) datele privind condiţiile expedierii, precum şi preţurile bunurilor destinate vânzării, tarifele lucrărilor ce vor fi executate sau serviciilor ce vor li prestate; f ) preţurile bunurilor, tarifele lucrărilor sau serviciilor, care trebuie indicate cu precizarea reducerilor, includerii sau neincluderii în preţuri şi tarife a impozitelor; g) includerea sau neincluderea în preţuri şi tarife a cheltuielilor de livrare şi/sau a altor cheltuieli, precum şi valoarea acestora, dacă este cazul; h) alte date ce urmează a fi prezentate în conformitate cu contractul dintre părţi şi cu legislaţia sau la decizia agenţilor comerţului electronic.

Ofertele sau informaţiile cu privire la bunurile, lucrările sau serviciile propuse de agentul comerţului electronic trebuie să fie prezentate în formă electronică în aşa fel încât să permită reproducerea informaţiei fără denaturări şi formarea unei imagini clare despre agentul comerţului electronic, precum şi despre bunurile, lucrările şi serviciile propuse de acesta, preţurile şi tarifele lor şi condiţiile de vânzare, executare sau prestare. Agentul comerţului elec tronic poartă răspundere, în conformitate cu legislaţia, pentru prezentarea de informaţii neveridice.

Ca şi în orice alt contract, mecanismul încheierii contractului electronii constă din îmbinarea celor două elemente esenţiale: oferta şi acceptarea. Legea prevede că schimbul de oferte şi acceptări se efectuează în modul prevăzut de regulile privind circulaţia documentelor electronice. De asemenea, legea dispune că faţă de ofertă şi acceptare se aplică normele generale ale legislaţii cu privire la încheierea contractelor.

Oferta, potrivit art. 18, alin. (1) al Legii nr. 284/2004, reprezintă un document electronic prin care o persoană propune încheierea unui contract şi expediază altor persoane textul contractului ce conţine clauzele contractuale, inclusiv cele obligatorii, prevăzute de lege. Oferta este valabilă în decursul termenului indicat în ea. Oferta poate fi retrasă până la momentul primirii de către expeditorul ei a acceptării în modul prevăzut de lege. Retragerea ofertei se face prin expedierea către destinatar a înştiinţării privind retragerea ofertei, in formă de document electronic, în care trebuie să se indice cauzele retragerii.

Acceptarea, potrivit art. 18, alin. (3) al Legii nr. 284/2004, reprezintă un document electronic prin care o persoană îşi exprimă acordul de a încheia contractul cu respectarea condiţiilor propuse în ofertă. Acceptarea va conţine textul contractului, propus de către ofertant, fără modificarea clauzelor lui. In cazul în care ofertantului i se trimite acceptarea cu clauzele contractului modificate, o asemenea acceptare se consideră drept o nouă ofertă.

Este important de reţinut că legea nu recunoaşte ca dovadă a încheierii contractului electronic: a) expedierea confirmării despre recepţionarea ofer­tei; b) neexpedierea sau nerecepţionarea acceptării.

În ceea ce priveşte momentul în care oferta şi acceptarea produc efecte, le­gea dispune că atât oferta, cât şi acceptarea se consideră primite din momentul expedierii de către destinatar a înştiinţării, în formă de comunicare electro­nică, despre primirea lor, dacă părţile nu au convenit altfel. Dacă o astfel de înştiinţare nu a fost primită de către expeditor în termenul de valabilitate a ofertei, expeditorul poate înştiinţa destinatarul despre neprimirea confirmării şi indica termenul în care trebuie să fie expediată confirmarea. În cazul în care confirmarea nu a fost primită în termenul indicat, contractul electronic nu se consideră încheiat.

Momentul încheierii contractului. Prevederile Legii nr. 284/2004 referitoa­re la momentul încheierii contractului sunt în armonie cu regulile generale ale Codului civil în această materie. Astfel, art. 21, alin. (4) al legii în cauză prevede că contractul electronic se consideră încheiat din momentul primirii de către partea care a expediat oferta a acceptării ei, expediate de către cealaltă parte, dacă contractul electronic nu prevede altfel.

Locul încheierii contractului electronic se consideră locul unde se află agen­tul comerţului electronic, dacă contractul nu prevede altfel (art. 21, alin. (5) al Legii nr. 284/2004).

4. CONŢINUTUL CONTRACTULUI

4.1. Consideraţii generale

Conţinutul contractului este alcătuit din totalitatea clauzelor lui asupra cărora părţile au căzut de acord şi care reglementează drepturile şi obligaţiile lor contractuale.

În virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile sunt libere să insere­ze în contractul lor cele mai diverse clauze, cu condiţia ca ele să nu contravină normelor imperative de drept. Însă nu toate stipulaţiile susceptibile de a fi in­cluse în contract au aceeaşi valoare pentru formarea şi desfăşurarea acestuia.

Există o ierarhie a clauzelor contractuale în funcţie de importanţa lor pentru eficienţa şi chiar existenţa contractului dat.

Există diferite criterii de clasificare a clauzelor contractuale.

În funcţie de importanţa şi impactul lor asupra existenţei contractului, se disting clauze esenţiale, numite şi necesare, şi clauze accesorii sau opţionale. Clauzele esenţiale sau necesare sunt acele prevederi existenţa cărora este de­terminantă pentru oricare contract şi de prezenţa cărora în contract depinde însăşi valabilitatea lui. Alte clauze, cele accesorii sau opţionale, nu sunt absolut indispensabile pentru constituirea şi desfăşurarea raporturilor contractuale, părţile sunt libere să le includă în contract sau să le omită. Prezenţa sau lipsa lor nu afectează valabilitatea contractului. Ele sunt menite să concretizeze clauzele esenţiale ale contractului, să confere contractanţilor o anumită certitudine şi securitate juridică în ce priveşte executarea obligaţiilor contractuale.

Conform unei alte clasificări, clauzele se împart în exprese şi implicite. Sunt exprese clauzele inserate în mod explicit în cuprinsul contractului. Alte clauze, deşi nu sunt indicate expres în textul contractului, produc efecte în virtutea faptului că rezultă implicit din natura contractului. Aceste clauze, numite implicite, nu necesită să fie neapărat negociate de părţi şi inserate în cuprinsul contractului, puterea lor juridică se bazează pe dispoziţiile legii, pe uzanţe sau pe principiile generale ale dreptului civil.

O categorie distinctă de clauze contractuale reprezintă clauzele standard, numite şi generale. Aceste clauze sunt caracteristice pentru contractele de adeziune şi sunt supuse unui control sub aspectul echităţii lor, în vederea respectă­rii echilibrului intereselor părţilor contractante. Datorită importanţei pe care o are această categorie de clauze contractuale pentru protejarea părţii mai slabe a contractului, legislatorul a reunit reglementările în această materie într-un capitol aparte al Codului civil: cap. IV al Titlului II al Cărţii a treia.

4.2. Clauzele esenţiale (necesare) şi accesorii (opţionale) ale contractului

4.2.1 Clauzele esenţiale (necesare). Sunt esenţiale clauzele necesare şi suficiente pentru încheierea contractului. Pentru ca contractul să fie valabil încheiat este necesar ca părţile să cadă de acord asupra tuturor acestor clauze. Atât timp cât nu va fi realizat acordul de voinţă al contractanţilor asupra cel puţin uneia din clauzele esenţiale, contractul nu va fi încheiat. De aceea este primordial de a stabili care stipulaţii contractuale au calitatea de clauze esenţiale.

Conform legii, sunt esenţiale clauzele stabilite ca atare prin lege, care reies din natura contractului sau asupra cărora, la cererea uneia din părţi, trebuie realizat un acord (art. 679, alin. (2) CC). Această prevedere legală conţine cri­teriile pe care se fundamentează calificarea clauzelor contractuale în calitate de clauze esenţiale.

În primul rând, în unele cazuri însăşi legea stabileşte care clauze contrac­tuale sunt considerate esenţiale (a se vedea, de exemplu, art. 9 al Legii vânzării de mărfuri nr. 134/1994, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 17 din 08.12.94). Deseori legea obligă părţile de a include în contract anumite clau­ze, fără a le numi esenţiale. Astfel, art. 468, alin. (4) CC enumeră clauzele ce urmează a fi indicate într-un contract de gaj, art. 1341, alin. (2) CC clauzele pe care trebuie să le conţină un contract de societate civilă, iar art. 1308 CC - clauzele ce se vor indica în contractul de asigurare.

În al doilea rând, clauzele esenţiale pot decurge din natura contractului. Sunt acele clauze fără de care contractul dat nu poate exista ca fenomen juridic. De exemplu, în contractul de asigurare este indispensabil de stipulat riscul asi­gurat, iar contractul de vânzare-cumpărare nu poate fi încheiat fără a se speci­fica bunul ce urmează a fi vândut. Deseori clauzele esenţiale pot fi deduse din definiţia legală a contractului respectiv. Astfel, din definiţia locaţiunii, potrivit căreia prin acest contract locatorul se obligă să dea locatarului un bun determi­nat individual în folosinţă temporară sau în folosinţă şi posesiune temporară, iar acesta se obligă să plătească chirie (art. 875 CC), rezultă că clauzele esenţiale ale acestui contract sunt bunul obiect al locaţiunii şi termenul.

În al treilea rând, sunt esenţiale clauzele asupra cărora, la cererea uneia dintre părţi, trebuie realizat un acord. Părţile contractului au facultatea de a decide care clauze, în opinia lor, sunt necesare pentru a încheia acordul de voin­ţă şi a da naştere raportului juridic contractual. Astfel, o clauză care, în mod normal, nu este esenţială pentru un anumit gen de contract nici prin lege, nici prin natura contractului, va deveni esenţială, dacă una dintre părţi doreşte ca ea să fie inclusă în contract. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare clauza cu privire la ambalarea mărfii vândute nu este una esenţială. Dacă însă cumpărătorul procură un lucru pentru a-1 face cadou, ambalajul poate con­stitui pentru el un element esenţial, astfel încât fără a realiza un acord asupra acestuia, contractul ar putea să nu fie încheiat.

Realizarea acordului părţilor asupra clauzelor esenţiale reprezintă încheie­rea contractului. Din această teză rezultă că, în lipsa acordului asupra cel puţin a uneia din aceste clauze, contractul nu poate fi recunoscut ca fiind valabil în­cheiat. În acest context prezintă interes problema efectelor nerealizării acordului părţilor asupra clauzelor esenţiale. În literatura de specialitate au fost propuse soluţii diferite ale acestei probleme. Potrivit unei opinii, efectele nerealizării acestui acord sunt aceleaşi ca şi efectele nulităţii contractului (actului juridic).

Într-o altă accepţiune, faptul nerealizării acordului asupra unor condiţii esenţiale atrage, în cazul în care părţile au executat unele prestaţii, obligaţiile prevăzute de reglementările în materia îmbogăţirii fără justă cauză.

Soluţionarea acestei probleme depinde de temeiul în baza căruia o clauză este calificată ca esenţială. Dacă clauza este stabilită ca atare prin lege, un ase­menea contract este nul în virtutea dispoziţiei privind nulitatea actului juridic ce contravine legii (art. 220, alin. (1) CC).

În cazul în care clauza care este considerată esenţială de către una dintre părţi nu a fost inclusă în contract, acesta este nul din cauza lipsei consimţământului - ca o condiţie de validitate a contractului. Partea care invocă nulitatea contractului pe acest motiv trebuie să demonstreze că ea a cerut într-adevăr ca asupra clauzei date să fie realizat acordul părţilor.

După cum s-a arătat, uneori legea desemnează clauzele pe care trebuie să le conţină un anumit gen de contracte, fără a le numi esenţiale. Lipsa unor asemenea clauze nu atrage în mod necesar nulitatea contractului. Ne raliem la opinia acelor autori care consideră că, în cazul apariţiei litigiului privind caracterul şi importanţa unei clauze, care este inclusă în lista clauzelor ce­rute pentru contractele de genul respectiv, dar nu este expres numită clauză esenţială, aprecierea acesteia o va face instanţa judecătorească, pornind de la prezumţia potrivit căreia clauza vizată este esenţială.

Calificarea clauzei ca esenţială se va face de instanţa de judecată şi în cazul litigiului privind clauza al cărei caracter esenţial reiese din natura contractu lui. La judecarea cauzei instanţa va interpreta contractul ţinând cont atât de­natura lui, cât şi de circumstanţele în care a fost încheiat, de interpretarea care este dată acestuia de către părţi sau care poate fi dedusă din comportamentul lor, precum şi de uzanţe (art. 726 CC).

Legea stabileşte doar criteriile generale de calificare a clauzelor contractuale în calitate de clauze esenţiale. În doctrină au fost expuse opinii diferite în ceea ce priveşte determinarea atât a clauzelor esenţiale comune pentru ansamblul contractelor, cât şi a celor ce sunt calificate ca atare pentru anumite categorii de contracte. Potrivit unor opinii majoritare, o asemenea clauză este cea referitoare la obiectul contractului.

Obiectul contractului

În literatura de specialitate s-a relevat că orice contract are drept obiect crearea de obligaţii, al căror obiect este întotdeauna o prestaţie; prestaţia la rândul ei are drept obiect fie transmiterea unui drept, fie un fapt al debitorului (fapt pozitiv sau o abstenţiune).

Prestaţiile care formează obiectul obligaţiilor contractuale se înscriu în clasificarea generală: a da, a face ori a nu face.

Obligaţia de a da, adică de a transfera un drept real, se poate concretiza, spre exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, în livrarea unei mărfi şi, respectiv, în plata unei sume de bani cu titlu de preţ al mărfii.

Obligaţia de a face, în care prestaţia constă într-un fapt pozitiv pe care debitorul se obligă să-1 săvârşească, se poate concretiza în prestări de servicii (contractul de transport, contractul de asigurare, contractele bancare etc.) sau executarea de lucrări (contractul de antrepriză).

Obligaţia de a nu face constă în abţinerea de la săvârşirea unor anumite fap­te. De exemplu, legislaţia cu privire la protecţia concurenţei obligă agenţii econo­mici de a se abţine de la săvârşirea actelor de concurenţă neloială, inclusiv în cadrul contractelor încheiate de aceştia. Este interzis agenţilor economici să-şi exercite drepturile în vederea limitării concurenţei, abuzului de situaţia lor dominantă şi lezării intereselor legitime ale consumatorului, inclusiv prin impunerea partenerilor contractuali de a încheia contracte în condiţii vădit ne­favorabile acestora (a se vedea art. 4,6, 8 şi urm. ale Legii nr. 1103/2000 cu privire la protecţia concurenţei, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 166-168 din 31.12.2000).

Regulile referitoare la obiect sunt comune pentru toate obligaţiile, inclusiv pentru cele ce rezultă din contracte. Totuşi, aplicarea lor în materie de contrac­te are unele particularităţi importante. Una dintre particularităţi rezultă din faptul că majoritatea contractelor generează mai multe obligaţii. Este, în spe­cial, cazul contractelor sinalagmatice, care prin natura lor creează obligaţii re­ciproce: în contractul de vânzare-cumpărare, obiectul contractului cuprinde atât livrarea mărfii de către vânzător, cât şi plata preţului de către cumpărător, în doctrină s-a arătat că în orice contract sinalagmatic se disting cel puţin două obligaţii: una este, de regulă, pecuniară (ea nu are nimic caracteristic, existând practic în toate contractele sinalagmatice), alta permite a da contractului un nume şi desemnează conţinutul economic al operaţiunii contractuale. Cea de-a doua obligaţie este numită obligaţie fundamentală, care are ca obiec prestaţia caracteristică.

Importanţa noţiunii de obligaţie fundamentală se manifestă, în special, sub două aspecte: valabilitatea contractului şi soluţionarea eventualelor pro bleme de calificare.

Sub aspectul valabilităţii contractului importanţa obligaţiei fundamenta le constă în aceea că părţile nu o pot omite în contractul lor sub sancţiunea nulităţii. În virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile pot decide de a exclude sau a modifica unele obligaţii care, în mod normal, sunt prevăzute pentru contractul pe care intenţionează să-1 încheie. Această teză însă este va labilă pentru obligaţiile accesorii, dar nu şi pentru obligaţia fundamentală, în lipsa căreia contractul nu poate fi încheiat.

Obligaţia fundamentală din contract are importanţă şi pentru calificarea contractului. Încadrarea contractului într-o anumită categorie are la bază identificarea acelei prestaţii contractuale care este determinantă pentru definirea naturii juridice a contractului şi a conţinutului său economic.

Obiectul contractului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: el trebuie să existe (a), să fie determinat sau determinabil (b), să fie licit (c), să se afle în circuitul civil (d), să fie posibil (e).

a) Obiectul contractului trebuie să existe. În principiu, raportul obligaţional se poate naşte doar atunci când el ţine de un bun ce există la momentul încheierii contractului. Dacă părţile au contractat, ignorând faptul că bunul nu mai există, lipseşte un element esenţial al contractului, ceea ce atrage nulitatea absolută a acestuia. Dacă pierderea bunului se produce după încheierea contractului, obligaţia va fi valabil formată, dar va rămâne, în vederea stabilirii efectelor juridice ale pierderii, de determinat dacă aceasta este fortuită sau este datorată unor acţiuni culpabile. Pierderea fortuită a bunului (independentă de voinţa şi culpa părţilor) ridică problema riscului contractual în cadrul contractelor sinalagmatice, iar dacă pierderea este datorată culpei uneia dintre părţi, se pune problema răspunderii contractuale.

Sunt însă valabile contractele care au ca obiect bunurile viitoare (art. 206, alin. (3) CC): un lucru care urmează a fi fabricat, un imobil ce urmează a fi construit, recolta anului viitor etc.

Este important de avut în vedere că contractele asupra unor bunuri viitoa­re comportă anumite riscuri, deoarece nu este întotdeauna posibil de a aprecia corect valoarea acestor bunuri. În acest sens, este nul contractul prin care o parte se obligă să transmită patrimoniul său viitor sau o parte din acel patri­moniu sau să-1 greveze cu uzufruct (art. 674 CC). Nul este şi contractul asupra moştenirii unui terţ încă în viaţă (art. 675, alin. (1) CC).

Contractul asupra unui bun viitor va deveni caduc, dacă bunul preconizat nu va exista, cu excepţia culpei uneia dintre părţi care va pune problema res­ponsabilităţii. Legea dispune că, dacă o prestaţie din contractul sinalagmatic devine imposibilă din motive independente de părţi, partea care trebuie să exe­cute prestaţia devenită imposibilă pierde dreptul de a cere executarea obligaţiei corelative. Astfel, în cazul vânzării unui bun ce urmează a fi fabricat, cumpă­rătorul va fi obligat să achite preţul numai dacă bunul va fi efectiv livrat. Dacă bunul vândut nu a fost fabricat din motive ce nu sunt imputabile nici vânzătorului, nici cumpărătorului, ambele părţi nu vor mai avea obligaţii.

b) Obiectul contractului trebuie să fie determinat sau determinabil. Deter­minarea obiectului contractului, indiferent dacă acesta ţine de un bun sau de un drept, implică o identificare precisă. Nu poate fi vândut "un imobil" sau "un teren", ci se vinde un imobil anumit sau un teren anumit. La fel, nu pot fi cesionate "creanţe" (de exemplu, în cadrul contractului de factoring), fără a preciza identitatea debitorului, originea şi natura creanţelor.

În acest sens, legea prevede nulitatea contractului prin care o parte se obli­gă să transmită patrimoniul său viitor ori o parte din acel patrimoniu sau să-1 greveze cu uzufruct (art. 674 CC), întrucât este imposibil a evalua, la momentul încheierii unui asemenea contract, totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patri­moniale care îi vor aparţine unei persoane într-un moment viitor. Această regulă este concretizată în prevederea referitoare la contractul de donaţie, care stipulează că un asemenea contract, prin care donatorul se obligă să transmită în viitor întreg patrimoniul actual sau o fracţiune din el, fără a specifica bunu­rile care urmează să fie predate, este nul (art. 827, alin. (2) CC). Cît priveşte contractul cu privire la patrimoniul prezent, avându-se în vedere importanţa unor asemenea acte de dispoziţie pentru persoana care le săvârşeşte, legea instituie un control din partea notarului asupra acestor contracte (a se vedea art. 673 CC).

Nu este necesar ca precizarea să fie totală, este suficient ca obiectul să fie determinabil la momentul executării conform indicaţiilor din contract. In asemenea cazuri se cere ca elementele pe baza cărora se va face determinarea ulterioară a obiectului să fie stabilite de părţi încă în momentul încheierii contractului, astfel încât precizarea obiectului să nu necesite un nou acord.

Părţile pot conveni ca obiectul prestaţiei să fie determinat de una dintre părţile contractante sau chiar de un terţ. În acest caz legea impune să fie respectat principiul echităţii. Dacă se încalcă principiul echităţii, precum şi în caz de tergiversare sau de refuz, determinarea se face prin hotărâre judecătorească (a se vedea art. 676 CC).

O regulă specială este prevăzută pentru contractele sinalagmatice în cazul în care întinderea contraprestaţiei nu este determinată. Legea dispune că, în caz de dubiu, determinarea se face de către partea care pretinde contraprestaţia, instituindu-se, ca şi în situaţia precedentă, un control judecătoresc în vederea respectării principiului echităţii şi a evitării abuzurilor (a se vedea art. 677 C'C).

În obligaţia de a da obiectul prestaţiei îl poate constitui un bun determinat individual sau un bun determinat generic. Dacă obiectul unei prestaţii de a da este un bun determinat individual: un obiect de artă, un imobil etc., actul juridic trebuie să conţină suficiente elemente pentru individualizarea bunuiui. O desemnare insuficient de precisă ar putea da naştere unei erori în obiect (a se vedea art. 227 CC). Bunurile determinate generic care formează obiectul prestaţiei trebuie să fie determinate cel puţin în specia lor: grâu, petrol, un automobil de un anumit model etc. Asemenea bunuri trebuie să fie determinate şi sub aspectul cantităţii lor. Astfel, este nul contractul de vânzare-cumpărare in cazul în care nu este stabilită cantitatea bunului vândut sau modul de determinare a acesteia (art. 774, alin. (4) CC).

Prin urmare, identificarea obiectului contractului poate fi, în cea mai elementară formă, exprimată prin formula "ce şi cât". În unele cazuri legea face referire şi la alte criterii de determinare a obiectului contractului, cum sunt, de exemplu, în contractele de vânzare-cumpărare, condiţiile referitoare la asortimentul bunurilor (art. 775 CC), completivitate (art. 777 CC), ambalaj (art. 779 CC) etc. Aceste criterii de determinare a obiectului sunt facultative, adică depind de voinţa părţilor de a le specifica sau nu în contract. Clauzele privind condiţiile referitoare la obiect analizate dobândesc calitatea de clauze esenţiale atunci când, la cererea uneia dintre părţi, asupra lor trebuie realizat acordul de voinţă.

Obiectul contractului trebuie să fie licit. Această condiţie cere ca acţiu­nea sau inacţiunea ce constituie obiectul contractului să fie în concordanţă cu legea. Astfel, este nul contractul care are ca obiect săvârşirea unor opera­ţiuni pentru care este necesară o autorizaţie specială sau care pot fi efectuate numai de anumiţi subiecţi. De exemplu, băncile nu se pot angaja în activităţi financiare neprevăzute în autorizaţia eliberată de Banca Naţională a Moldovei (art. 26 al Legii instituţiilor financiare nr. 550/1995, Monitorul Oficial al Repu­blicii Moldova, nr. 1 din 1.01.1996). De asemenea, contractul nu poate avea ca obiect alienarea unor prerogative fundamentale ale persoanei umane: este nul angajamentul de a renunţa la unele drepturi, cum este dreptul la vot şi de a fi ales, angajamentul de a se căsători sau de a nu se căsători etc.

Totodată, atunci când obiect al contractului este abţinerea de la săvârşirea unor acţiuni, aceasta trebuie să fie de asemenea licită. De exemplu, conform Legii nr. 1103/2000 cu privire la protecţia concurenţei (art. 7, alin. (2)), este considerat nul orice acord al agenţilor economici neconcurenţi, unul din­tre care deţine o situaţie dominantă pe piaţă, iar celălalt este furnizorul sau cumpărătorul (beneficiarul) acestuia, dacă un astfel de acord poate duce la limitarea concurenţei, inclusiv este îndreptat spre limitarea teritoriului vân­zării sau cercului de cumpărători, interzicerea de a desface mărfuri produse de concurenţi.

Obiectul contractului trebuie să se afle in circuitul civil. Nu pot constitui obiect valabil al contractului bunurile inalienabile (viaţa, sănătatea şi integri­tatea personală a persoanei umane), bunurile circuitul cărora este interzis sau restrâns în scopul protejării sănătăţii şi securităţii publice (substanţe toxice, droguri), bunurile care prin natura lor aparţin tuturor (lumina, aerul), bunu­rile domeniului public (art. 296 CC).

Obiectul contractului trebuie să fie posibil. Este nul contractul al că­rui obiect îl reprezintă o prestaţie imposibilă (art. 670 CC). Imposibilitatea trebuie însă să fie absolută (obiectivă), adică prestaţia să fie cu neputinţă nu numai pentru debitor, ci şi pentru orice altă persoană. Imposibilitatea relativă (subiectivă), datorită incapacităţii personale a debitorului de a executa presta­ţia, nu afectează valabilitatea contractului, iar debitorul răspunde în faţa cre­ditorului pentru neexecutare. De exemplu, antreprenorul într-un contract de antrepriză nu va fi scutit de obligaţia de executare a lucrării la care s-a angajat din motivul că nu dispune de mijloacele necesare, dacă un alt antreprenor ar putea s-o facă. În afară de nulitatea contractului, imposibilitatea prestaţiei poate atrage răspunderea uneia dintre părţi. Dacă ambele părţi contractante cunoşteau imposibilitatea obiectivă a executării prestaţiei, problema răspunderii nu se pune. Dacă însă una dintre părţi, la momentul încheierii contractului, ştia sau trebuia să ştie despre imposibilitatea executării lui, ea este obligată la reparaţia pre­judiciului suferit de cealaltă parte, care considera cu bună-credinţă contractul valabil. Despăgubirea nu va depăşi suma venitului pe care partea prejudiciată l-ar fi primit în cazul valabilităţii contractului (art. 671, alin. (1) CC).

Imposibilitatea prestaţiei trebuie să existe la momentul încheierii contrat tului. Dacă imposibilitatea apare ulterior, ea nu atrage nulitatea contractului, ci ridică numai problema riscului contractual în cadrul contractelor sinalag matice.

Imposibilitatea prestaţiei poate fi materială sau juridică. Ea este materială dacă se datorează unei stări de fapt, ca, de exemplu, inexistenţa bunului in dividual determinat care face obiectul prestaţiei. Imposibilitatea este juridică când prestaţia nu poate fi executată din motive de drept. Este cazul, de exemplu, gajării unui bun de către o persoană care nu este proprietar sau un alt posesor şi uzufructuar legal al acestui bun (a se vedea art. 456, alin. (2) CC),

Imposibilitatea prestaţiei nu atrage nulitatea contractului, dacă este provizorie. Dacă imposibilitatea poate fi ridicată şi contractul este încheiat pentru cazul când prestaţia devine posibilă, contractul este valabil (art. 672, alin. (1) CC). Este, de pildă, cazul în care partea care se obligă să transmită un bun, nu poate să dispună de el, întrucât, la momentul încheierii contractului, nu are titlul de proprietate sau dreptul de dispoziţie asupra bunului. Însă partea contractantă vizată poate obţine titlul de proprietate sau dreptul de dispoziţie asupra bunului în cauză într-un moment ulterior încheierii contractului Atunci contractul va fi perfect valabil. Dacă acest lucru nu se întâmplă, se vor aplica regulile în materie de neexecutare a obligaţiilor.

4.2.2 Clauzele accesorii (opţionale).

Toate clauzele contractuale care nu sunt calificate ca esenţiale sunt clauze accesorii. După cum s-a menţionat, in virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile sunt libere să insereze în contractul lor cele mai diverse clauze. Evident că nu este cu putinţă de a analiza întreaga varietate a clauzelor ce pot fi incluse de participanţii la raporturile civile.

În contractele lor, de aceea ne vom referi în continuare succint doar la unele clau­ze, care, deşi sunt considerate de majoritatea autorilor ca nefiind clauze esenţia­le, sunt, totuşi, prezente în majoritatea absolută a contractelor civile.

Clauza cu privire la calitatea prestaţiei. În principiu, determinarea expresă a calităţii prestaţiei în contract nu este necesară. Regula generală, care este cuprinsă la art. 572, alin. (2) CC, dispune că "obligaţia trebuie executată în mod corespunzător". În cazul în care părţile au stabilit în contract parametrii calităţii prestaţiei, executarea trebuie să corespundă parametrilor specificaţi. Dacă părţile au omis să includă în contract aceste stipulaţii, în caz de litigiu, calitatea prestaţiei ce face obiectul contractului va fi determinată de instanţa de judecată, în funcţie de circumstanţele cauzei. În asemenea cazuri se va aplica norma dispozitivă înscrisă în art. 589 CC, care prevede că, în cazul în care calitatea prestaţiei nu este expres determinată de contract, debitorul este obligat să execute o prestaţie de cel puţin o calitate medie.

O soluţie similară este consacrată în Principiile Unidroit privind contrac­tele de comerţ internaţional (art. 5-6): "atunci când calitatea prestaţiei nu este fixată prin contract sau determinabilă în virtutea acestuia, o parte este ţinută să presteze o prestaţie de calitate rezonabilă şi, ţinând cont de împrejurări, cel puţin egală cu cea medie".

Prevederi referitoare la calitatea prestaţiilor găsim şi în reglementări în materiile diferitelor specii de contracte. Astfel, conform prevederilor legale în materie de vânzare-cumpărare (art. 763 CC), vânzătorul este obligat să pre­dea bunul fără vicii materiale, adică bunul care, la transferarea riscurilor, are caracteristicile convenite, iar în cazul în care nu s-a convenit asupra caracte­risticilor, bunul care: a) corespunde destinaţiei stabilite în contract; b) cores­punde utilizării obişnuite şi prezintă caracteristici care există în mod obişnuit la bunuri de acelaşi fel şi pe care cumpărătorul le poate aştepta ţinând cont de felul bunului.

Legea conţine prevederi similare şi referitor la contractul de antrepriză: antreprenorul trebuie să transmită clientului lucrarea liberă de orice viciu material sau juridic. Lucrarea este liberă de vicii materiale dacă are calităţile convenite. În cazul în care nu s-a convenit asupra unor calităţi, lucrarea este liberă de vicii materiale dacă este corespunzătoare utilizării presupuse în baza contractului sau, dacă nu se poate deduce o asemenea utilizare, utilizării obişnuite" (art. 948 CC).

Clauza cu privire la termen. Deşi, pentru majoritatea contractelor, această clauză nu este calificată ca esenţială, ea este una dintre cele mai importante clauze contractuale. De menţionat că pentru unele categorii de contracte legea conferă acestei clauze calitatea de clauză esenţială. Astfel, printre clauzele pe care trebuie să le conţină un contract de asigurare se numără "începutul şi durata asigurării" (art. 1308, alin. (3), lit. d) CC).

Prin termene se stabilesc atât limitele în timp ale existenţei contractului însuşi, cât şi momentul (perioada) în care trebuie să fie executate prestaţiile ce constituie obiectul contractului. Termenul prezintă importanţă atât în contractele cu executare instantanee, cât şi în cele cu executare succesivă.

Prin termen se înţelege un eveniment viitor care va surveni în mod nece sar. Dacă data survenirii lui se cunoaşte, este vorba de un termen cert. Această dată poate fi fixată direct (de exemplu, termenul contractului va expira pe dala de 31 decembrie), sau ea poate fi desemnată prin referinţă la o perioadă de timp (de exemplu, contractul va avea o durată de un an). Atunci când data la care se va produce evenimentul nu poate fi cunoscută, este vorba de un termen incert (de exemplu, decesul credirentierului în contractul de rentă viageră).

Acest eveniment viitor poate marca punctul de plecare al contractului în acest caz este vorba de un termen suspensiv, sau survenirea lui va însemna stingerea contractului - atunci este vorba de un termen extinctiv. Deseori într un singur contract se îmbină diferite termene. Ca exemplu poate servi un contract de locaţiune încheiat în luna ianuarie pentru perioada de la 1 iunie (termen suspensiv) până la 31 august (termen extinctiv).

În literatura de specialitate se vorbeşte şi despre termenul retroactiv, căn­eşte atunci când părţile convin ca contractul să aibă efecte înaintea încheierii lui (de exemplu, un contract de prestări de servicii încheiat la 5 octombrie va fi considerat ca având putere juridică începând cu 1 septembrie). În legislaţia noastră civilă această situaţie nu este reglementată. În diferite ţări abordarea acestei probleme este diversă. Astfel, în legislaţia Federaţiei Ruse este prevăzut expres că părţile pot conveni ca clauzele contractului lor să fie aplicate raporturilor dintre ele apărute înaintea încheierii contractului (art. 425, alin. (2) CC al Federaţiei Ruse). În doctrina franceză s-a remarcat că asemenea practică, care în mod cert nu are efecte faţă de terţi, este de o valabilitate dubioasă chiar şi între părţi, deoarece ea deseori duce la fraudarea unor norme legale impera tive. În special, în cazul în care legea stabileşte un termen minimal al contractului, conferirea retroactivităţii efectelor contractului are drept consecinţă diminuarea duratei reale a acestuia.

Potrivit regulii generale, contractul produce efecte şi este obligatoriu pentru părţi din momentul încheierii lui. În virtutea principiului consensualismului, contractul se consideră încheiat din momentul în care părţile ajung la un acord privind toate clauzele lui esenţiale. Această regulă este valabilă pentru contractele consensuale, care constituie majoritatea contractelor civile. Pentru unele categorii de contracte momentul producerii efectelor contrac­tului este legat de îndeplinirea unor cerinţe - autentificarea (în contractele solemne), înregistrarea (în contractele înregistrate) sau remiterea unui bun (în contractele reale). Însă, în virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile pot stabili prin acordul lor un termen suspensiv, la survenirea căruia contractul devine eficient (de exemplu, părţile convin ca contractul, care este încheiat la 25 august, să intre în vigoare la 1 septembrie).

Cât priveşte durata efectelor contractului, aceasta poate fi prevăzută sau nu în contract. Deseori părţile determină durata contractului lor, fixând un termen extinctiv. Acest termen poate fi cert (de exemplu, un contract de prestări de servicii încheiat pe un an) sau incert (de exemplu, un contract de societate civilă încheiat pe durata realizării scopului pentru care a fost creată societatea). În aceste cazuri este vorba de contracte pe termen determinat. În unele cazuri prin lege sunt stabilite unele termene minim sau maxim pentru unele categorii de contracte. Astfel, contractul de locaţiune nu poate fi încheiat pe un termen mai mare de 99 de ani (art. 877 CC).

O dată cu expirarea termenului pentru care a fost încheiat, contractul îşi pierde eficienţa. În ipoteza cea mai generală, acest fapt duce la stingerea drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Aceasta înseamnă că din acest moment se pot naşte numai drepturi şi obligaţii noi. Astfel, furnizorul care s-a angajat să livreze mărfuri pe parcursul unei anumite perioade de timp trebuie să înceteze livrarea mărfurilor la expirarea termenului contractului.

Însă expirarea termenului contractului are efecte numai pentru viitor şi nu afectează existenţa obligaţiilor pentru trecut. Prestaţiile neexecutate înainte de împlinirea termenului continuă să existe: cumpărătorul este obligat să achite preţul mărfurilor livrate pe durata contractului, chiar şi după expirarea ter­menului contractului. Prin urmare, obligaţia care s-a născut anterior continuă să existe atât timp cât nu va fi executată în modul corespunzător sau nu vor surveni alte temeiuri de stingere a obligaţiilor prevăzute de art. 642-655 CC.

Există cazuri în care unele obligaţii contractuale "supravieţuiesc" şi după încetarea contractului. Drept exemplu poate servi clauza de neconcurenţă (nu­mită uneori şi clauză despre concurenţă), în virtutea căreia o parte se obligă să nu desfăşoare, pe parcursul unei perioade de timp, activităţi care ar face concurenţă cocontractantului, chiar şi după încetarea raporturilor contractuale (a se vedea art. 1210 CC).

În unele contracte durata lor poate să nu fie indicată. În aceste cazuri este vorba de contractele pe termen nedeterminat. De exemplu, legea prevede po­sibilitatea încheierii pe un termen nedeterminat a contractului de locaţiune (art. 904, alin. (1) CC), contractului de prestări de servicii (CC), contractului de depozit (art. 1086 CC), contractului de agenţie (art. 1208, alin. (2) CC), contractului de depozit bancar la vedere (art. 1222, alin. (1) CC), contractului de cont curent bancar (art. 1233, alin. (1) CC) etc.

O trăsătură specifică a contractelor încheiate pe termen nedeterminat este dreptul părţilor de a rezilia contractul în mod unilateral. Principiile Unidroit privind contractele de comerţ internaţional (art. 5-8) prevăd în acest sens ur mătoarele: "fiecare din părţi poate rezilia un contract cu durată nedeterminată, notificând un preaviz de o durată rezonabilă".

Deşi legea noastră nu consacră o regulă generală în acest sens, posibilitatea rezilierii unilaterale a contractelor cu durată nedeterminată este prevăzută în reglementările privind unele contracte speciale (a se vedea art. 905, alin. (1), art. 974, alin. (2), art. 1209, alin. (1), art. 1233, alin. (1) CC).

Clauza cu privire la preţ. Deşi această clauză în majoritatea contractelor nu este considerată ca esenţială, ea este imanentă tuturor contractelor cu titlu oneros. Întrucât caracterul echivalent al prestaţiilor este caracteristic rapor turilor civile, în general, şi raporturilor contractuale, în special, majoritatea contractelor civile sunt cu titlu oneros şi, prin urmare, presupun plata unei contravalori a prestaţiei efectuate. În acest sens, noţiunea de preţ cuprinde atât termenul propriu-zis preţ, folosit pentru desemnarea contravalorii bunului vândut în contractul de vânzare-cumpărare, a lucrărilor efectuate în contractul de antrepriză, a serviciilor acordate în contractul de prestări de servicii cât şi termenii: chirie - în contractul de locaţiune; comision - în contractul de comision; dobândă - în contractele de împrumut, depozit bancar şi credit bancar; primă de asigurare - în contractul de asigurare; remuneraţie - într-o serie de alte contracte etc.

De menţionat că în unele categorii de contracte preţul este desemnat de lege în calitate de clauză esenţială. Printre acestea sunt, de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare a bunurilor pentru consum (art. 807 CC), contractul de servicii turistice (art. 1136, alin. (1) CC). În alte categorii de contracte preţul este enumerat printre clauzele pe care trebuie să le conţină un contract din categoria respectivă, fără a-l numi clauză esenţială, ca, de exemplu, în contractul de asigurare (art. 1308, alin. (3), lit. f) CC).

Preţul în contract poate fi determinat sau determinabil. În materia con­tractului de vânzare-cumpărare legea dispune că, dacă preţul nu este indicat direct în contract, părţile pot conveni asupra modului de determinare a aces­tuia (art. 753, alin. (3) CC).

În acele contracte în care preţul nu este considerat drept clauză esenţia­lă, omiterea indicării preţului sau a criteriilor de determinare a lui nu atrag nulitatea acestor contracte. În acest sens, în privinţa contractului de vânzare-cumpărare încheiat între comercianţi legea prevede că, dacă preţul bunului nu este determinat în mod expres sau implicit printr-o dispoziţie care permite să fie determinat, se va considera, în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit tacit la preţul practicat în mod obişnuit în momentul încheierii contractului în ramura comercială respectivă pentru aceleaşi bunuri vândute în împrejurări comparabile. În cazul în care nu există contracte similare, se va considera, în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit în mod tacit la un preţ practicat la data predării bunurilor (art. 756, alin. (2) CC).

Dispoziţii asemănătoare se conţin în reglementările în materie de antre­priză şi prestări de servicii. Potrivit art. 932, alin. (2) CC, dacă în asemenea contracte nu este stabilit cuantumul retribuţiei, se consideră că s-a convenit, în cazul existenţei unor tarife, asupra retribuţiei tarifare, iar în cazul inexistenţei unor tarife, asupra retribuţiei obişnuite.

De regulă, preţul este stabilit prin acordul comun al părţilor. Însă există unele contracte pentru care preţurile sunt reglementate prin lege. Scopul aces­tor reglementări este asigurarea prin lege a unui cadru juridic uniform pentru existenţa şi funcţionarea unor raporturi juridice stabile în domenii de interes public. Astfel, prin Legea nr. 1308/1997 privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului (Monitorul OJicial al Republicii Moldova, nr. 57-58 din 04.09.1997) sunt reglementate preţurile pentru anumite categorii de contracte de vânzare cumpărare şi de arendare a terenurilor de pământ.

Totodată, legea conţine reglementări în vederea asigurării libertăţii contractuale în domeniul preţurilor. Asemenea reglementări se găsesc, bunăoară, în legislaţia cu privire la protecţia concurenţei. Astfel, este interzis agenţilor economici să-şi exercite drepturile, abuzând de situaţia lor dominantă, în ve­derea limitării concurenţei şi lezării intereselor legitime ale consumatorului. In special, sunt interzise şi considerate nevalabile în întregime sau parţial orice acorduri (acţiuni coordonate) dintre agenţii economici concurenţi, care deţin în comun o situaţie dominantă pe piaţă, privind stabilirea (menţinerea) preţurilor, tarifelor, rabaturilor, adaosurilor în scopul lezării intereselor concurenţilor (a se vedea art. 4 şi urm. ale Legii nr. 1103/2000 cu privire la protecţia concurenţei, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 166-168 din 31.12.2000).

Una dintre problemele care se pun în contextul clauzei cu privire la preţ este cea referitoare la posibilitatea modificării preţului stabilit în contract. În virtutea principiului forţei obligatorii a contractului, conform căruia părţile sunt obligate să execute riguros obligaţiile asumate, clauza cu privire la preţ trebuie să fi respectată pe tot parcursul existenţei contractului şi nu poate fi modificată în mod unilateral. Această regulă generală îşi găseşte concretizarea în unele prevederi speciale. Astfel, în materia contractelor de antrepriză şi de prestări servicii legea dispune că, în cazul în care lucrarea sau prestaţia a fost contractată la un preţ forfetar, beneficiarul este obligat să plătească retribuţia convenită şi nu poate pretinde o reducere a retribuţiei pe motiv că lucrarea sau prestaţia a solicitat mai puţin lucru sau mai puţine cheltuieli decât se preconi zau. La fel, antreprenorul sau prestatorul nu poate cere majorarea retribuţiei pentru motive contrare. Preţul forfetar rămâne acelaşi chiar dacă au fost aduse modificări termenelor sau condiţiilor iniţiale de executare, dacă părţile nu au convenit altfel (art. 935 CC).

Modificarea clauzei cu privire la preţ poate fi operată doar atunci când părţile convin în acest sens (modificarea convenţională) sau atunci când legea prevede o asemenea posibilitate (modificarea legală). Vorbind despre modificarea efectuată în temeiurile prevăzute de lege, vom menţiona că Codul civil recunoaşte dreptul uneia dintre părţile contractului, pentru care executarea contractului a devenit prea oneroasă din cauza schimbării în mod considerabil a împrejurărilor care au stat la baza încheierii lui, de a cere modificarea contractului în vederea ajustării lui la noile împrejurări. Însă pentru a putea fi operată o asemenea modificare este necesar să fie întrunite toate condiţiile prevăzute la art. 623 CC.

În anumite situaţii legea prevede posibilitatea uneia dintre părţile contrac­tului de a reduce preţul în calitate de sancţiune pentru executarea defectuoasă a contractului de către cealaltă parte. Astfel, în materia contractului de vânza­re-cumpărare se prevede că cumpărătorul poate pretinde reducerea preţului, stabilit la momentul încheierii contractului, în cazul vânzării unui bun ce are vicii (art. 771 CC), sau în cazul livrării necomplete a bunurilor (art. 778, alin. (3) CC).

Cât priveşte modificarea clauzei cu privire la preţ prin acordul părţilor, o asemenea modificare poate interveni în baza unei clauze de revizuire a preţului - stipulaţiei contractuale prin care părţile convin ca, atunci când între momentul perfectării contractului şi acela al executării lui survin modificări semnificative ale preţului materiilor prime, energiei, forţei de muncă sau alte elemente avute în vedere la stabilirea preţului contractual, fie oricare dintre părţi să fie îndreptăţită să procedeze în mod unilateral la recalcularea preţului, fie părţile să procedeze la renegocierea preţului.

În conformitate cu art. 583 CC, preţul (ca şi orice altă obligaţie pecuniară) se exprimă în monedă naţională. Părţile pot conveni asupra exprimării pre­ţului în valută străină în măsura în care acest lucru nu este interzis prin lege. Dacă obligaţia de plată a preţului exprimat în valută străină trebuie executată pe teritoriul ţării, executarea poate fi făcută în monedă naţională (cu excepţia cazului când executarea în valută străină a fost stipulată expres). În acest caz se va lua în considerare rata de schimb a Băncii Naţionale a Moldovei din mo­mentul executării obligaţiei.

Prevederile legale enunţate deschid posibilitatea inserării în contract a clauzelor de consolidare valutară. Acestea sunt stipulaţiile contractuale care urmăresc ca scop protejarea părţilor contractului contra riscului aferent deva­lorizării monedei de plată. Clauzele vizate presupun stabilirea de către părţi a două monede - una de plată (care este mai puţin stabilă, mai expusă fluctuaţiei şi deprecierii), iar alta de cont (care este mai puternică, mai stabilă). În virtutea acestor stipulaţii deprecierea suferită de moneda de plată nu mai poate afecta valoarea reală a creanţei vânzătorului, prestatorului de servicii sau executantului de lucrări, deoarece debitorul trebuie să plătească unităţi de plată câte corespund sumei exprimate în valuta de cont.

În acest context legea prevede că, dacă înainte de scadenţa unei obligaţii pecuniare s-a modificat rata de schimb a valutei de plată faţă de valuta de cont, debitorul este obligat să efectueze plata conform cursului de schimb existent la data executării, dacă contractul nu prevede altfel. Legea mai precizează că riscul schimbării ratei de schimb a valutei de executare este suportat de partea care este în întârziere (art. 584 CC).

4.3. Clauzele exprese şi clauzele implicite

Atunci când un contract este încheiat în formă verbală, la stabilirea conţinutului clauzelor lui se pune, în primul rând, întrebarea: ce au spus părţile? O dată ce s-a reuşit să se obţină răspuns la această întrebare, următoarea problemă ce se poate pune este cea referitoare la sensul termenilor utilizaţi. Într-o opinie expusă în doctrina Common Law, o parte nu poate cere executarea contractului în sensul pe care 1-a dat ea clauzelor lui, dacă acest sens diferă de cel pe care l-a dat cealaltă parte în mod rezonabil acestor clauze. În cazul contractelor încheiate în formă scrisă conţinutul contractului se stabileşte în funcţie de clauzele inserate în el. Însă, în afară de obligaţiile părţilor prevăzute de clauzele expres inserate în contract, obligaţiile rezultă şi din clauzele implicite.

Legea dispune că contractul încheiat legal obligă părţile nu numai la ceea ce au stipulat expres, dar şi la tot ceea ce rezultă din natura lui în conformitate cu legea, cu uzanţele sau cu principiile echităţii (art. 668, alin. (1) CC).

Divizarea clauzelor în exprese şi implicite este consacrată şi în Principiile Unidroit privind contractele de comerţ internaţional. Astfel, potrivit art. 5.1, obligaţiile contractuale ale părţilor sunt exprese sau implicite. Art. 5.2 descrie sursele obligaţiilor implicite: a) natura şi scopul contractului; b) practicile stabilite între părţi şi uzanţele; c) buna-credinţă; d) ceea ce este rezonabil.

Clauzele implicite au fost clasificate, la rândul lor, în trei grupuri. în pri mul grup sunt incluse clauzele implicite de fapt, adică acele clauze care nu au fost expres stipulate în contract, dar pe care părţile trebuiau să înţeleagă să le includă. Al doilea grup constă din clauzele implicite în puterea legii, adică ace le clauze care operează chiar dacă părţile nu le-au inclus în contract. Al treilea grup constă din clauzele implicite în virtutea uzanţelor.

Printre factorii ce determină conţinutul clauzelor implicite legea numeşte şi principiile echităţii. Acestea din urmă sunt o categorie ce face parte din sfera moralei sociale şi se exprimă în formă de idei, reprezentări şi sentimente cu privire la coraportul just între acţiunile subiectului vizavi de alţi subiecţi şi ac­ţiunile respective, corelative ale acestora. Totodată, regulile echităţii reprezin­tă un sistem de norme sociale ce reglementează comportamentul persoanelor, iniţial ca norme morale, iar apoi, edictate la rang de norme juridice. Regulile echităţii, fiind fixate în norme de drept, constituie un criteriu, recunoscut şi ocrotit de stat, de evaluare a acţiunilor subiecţilor sociali. În domeniul rapor­turilor contractuale regulile echităţii presupun protejarea părţii vulnerabile a contractului, respectarea echilibrului economic al contractului.

4.4. Clauzele contractuale standard

Precizări prealabile

Fenomenul juridic al clauzelor contractuale standard este o trăsătură mar­cantă a epocii moderne şi reprezintă o limitare a principiului autonomiei de voinţă şi a libertăţii contractuale. Dezvoltarea social-economică, mai cu seamă în secolul trecut, a dus la apariţia şi răspândirea contractelor de adeziune, al­cătuite din clauze prestabilite şi, în principiu, nenegociabile, care sunt propuse de către participanţii profesionişti la circuitul civil şi comercial partenerilor lor contractuali, în special, consumatorilor. Acest fenomen obiectiv, care pre­zintă atât avantaje, cât şi efecte negative, a avut un impact important asupra dezvoltării dreptului civil modern şi a determinat apariţia unor reglementări speciale în această materie. Sarcina legiuitorului, în acest sens, este nu de a interzice fenomenul clauzelor standard în relaţiile contractuale, ci de a crea un cadru juridic care să reglementeze utilizarea echitabilă a acestora de către întreprinzători, respectându-se echilibrul contractual şi principiul bunei-cre­dinţe. Acest cadru juridic este alcătuit, în special, de prevederile art. 712-720 CC, privind clauzele contractuale standard şi de Legea nr. 105/2003 privind protecţia consumatorilor (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 126-131/ 507 din 27.06.2003).

În ceea ce priveşte corelaţia dintre prevederile menţionate ale Codului civil şi Legea nr. 105/2003, ţinem să relevăm că ultima este o lege specială faţă de prevederile respective ale Codului civil. Legea în cauză se referă numai la clau­ze contractuale standard care se folosesc în contractele cu consumatorii, pe când prevederile ari. 712 720 CC se aplică atât contractelor cu consumatorii, cât şi contractelor cu întreprinzătorii, şi contractelor în general.

Definiţia şi caracterele clauzei standard

Potrivit art. 712, alin. (1) CC, clauze contractuale standard sunt toate clauzele formulate anticipat pentru o multitudine de contracte, pe care o parte contractantă (utilizator) le prezintă celeilalte părţi la încheierea contractului.

Din această definiţie pot fi deduse caracterele esenţiale ale noţiunii de clauză standard: a) clauza este formulată anticipat; b) clauza este destinată utilizării pentru o multitudine de contracte; c) clauza este prezentată de către utilizator celeilalte părţi (aderentului).

a) O clauză contractuală este formulată anticipat (preformulată) atunci când aceasta este imprimată ori fixată într-un alt mod pentru o utilizare multiplă. Forma în care o clauză este imprimată sau fixată, precum şi modul în care o asemenea clauză este inclusă într-un contract este irelevantă. Legea dispune că este indiferent dacă prevederile formează un document separat sau sunt parte a documentului ce reprezintă contractul, de asemenea, nu importă numărul condiţiilor şi forma contractului (art. 712, alin. (1) CC). Astfel, clauza poate fi imprimată pe hârtie şi inserată în contract sau anexată la acesta; precum şi fixată în orice alt mod, ca de exemplu prin afişarea în faţa unui local, în formă electronică (o pagină web pe Internet) sau pe ecranul unui televizor etc. Irelevant este faptul dacă clauza este formulată direct de către utilizator sau de către o terţă persoană (o asociaţie comercială sau profesională etc.). De asemenea, nu are importanţă volumul clauzelor standard; acestea pot fi un ansamblu complet de stipulaţii contractuale care acoperă toate aspectele importante ale contractului sau câteva prevederi referitoare, spre exemplu, la exonerarea de răspundere.

O modalitate de stipulare a clauzelor standard este redactarea unor formulare tipizate, care lasă aderentului posibilitatea de a completa unele spaţii libere, capacitatea de influenţare a conţinutului contractului fiind însă linii tată prin stabilirea doar a unor opţiuni, între care aderentul poate alege. Asemenea clauze contractuale sunt de asemenea preformulate, întrucât opţiunile sunt determinate anticipat tot de către utilizator şi nu constituie în sine înseşi o exprimare de voinţă liberă a aderentului.

b) Clauza standard este destinată utilizării în mai multe contracte. Clauze­le prevăzute doar pentru folosirea într-un singur contract nu reprezintă clauze standard. Excepţie sunt clauzele în contractele cu consumatorii. Art. 720, alin. (4), lit. b) CC are drept scop extinderea regulilor prevăzute pentru clau­zele contractuale standard şi asupra acelor clauze care sunt stabilite de către întreprinzător pentru o singură folosinţă, dacă consumatorul nu a avut posi­bilitatea de a negocia pe marginea lor.

Clauzele nu trebuie neapărat formulate pentru o utilizare într-o multitudi­ne nedeterminată de cazuri. Se prezumă că clauza este destinată utilizării mul­tiple, dacă a fost folosită în mai mult de două contracte. Mai mult ca atât, este suficientă doar intenţia utilizatorului de a folosi această clauză pentru o multi­tudine de contracte (de exemplu, imprimarea formularelor tipizate la tipografie într-o multitudine de exemplare). într-o atare ipoteză asemenea stipulaţie va fi calificată drept clauză standard chiar dacă a fost utilizată o singură dată, cu condiţia că va fi demonstrată intenţia utilizatorului de a o folosi repetat. De notat că în asemenea cazuri va acţiona prezumţia existenţei clauzei standard, prezumţie ce poate fi răsturnată prin proba contrariului de către utilizator.

c) Clauza contractuală este prezentată celeilalte părţi la încheierea con­tractului. Termenul "prezentare" presupune că utilizatorul cere unilateral acceptarea de către aderent a clauzei contractuale preformulate, fără a-i acorda posibilitatea influenţării conţinutului acesteia. Legea oferă o protecţie sporită consumatorilor, instituind prezumţia prezentării clauzelor standard de către utilizator, dacă acestea nu au fost introduse în contract de către consumator (art. 720, alin. (4), lit. a) CC).

Ţinem să relevăm că, pentru ca o clauză contractuală să fie calificată drept clauză standard, caracterele menţionate trebuie întrunite cumulativ.

Includerea clauzelor standard în contract

În mod normal, clauzele standard devin numai atunci parte integrantă a contractului, când acestea au fost valabil incluse în contract de către părţile contractante. Există însă cazuri în care, în virtutea legii, clauzele standard pot fi incluse în contract şi în alt mod. În continuare vom examina ambele ipoteze.

Potrivit art. 712, alin. (3) CC, clauzele standard devin parte a contractului numai atunci când au fost satisfăcute anumite cerinţe.

a) Aducerea expresă a clauzelor standard la cunoştinţa aderentului. Utili­zatorul va comunica aderentului conţinutul clauzelor standard în orice formă apropriată (în scris sau oral ) in aşa mod incât un aderent cu o diligonţă medie să poată lua cunoştinţă fără dificultăţi de includerea clauzei standard in contractul ce urmează a fi încheiat. Aducerea la cunoştinţă trebuie să fie expresă, şi nu echivocă sau ascunsă în textul contractului.

b) Asigurarea posibilităţii efective aderentului de a lua cunoştinţă de conţinutul clauzelor standard. Art. 712, alin. (3) CC permite aducerea la cunoştinţa aderentului în orice mod a clauzelor standard. Astfel, acestea pot fi comunicate prin afişarea menţiunilor respective la locul încheierii contractului (de exemplu, la intrarea într-un local, în faţa unui distribuitor automat etc.) atunci când nu este cu putinţă aducerea la cunoştinţă a clauzelor standard fiecărui cocontractant în parte, cu condiţia ca afişul să fie suficient de vizibil şi clar, astfel încât aderentul să nu poată nicidecum să-1 treacă cu vederea.

Legea cere expres luarea în considerare a handicapului aderentului. Astfel, o persoană care suferă în mod evident de un handicap (de exemplu o persoana cu vederea slabă sau oarbă) are dreptul de a fi informată despre conţinutul clauzelor standard într-o formă accesibilă ei (de exemplu prin citirea acestora cu voce tare).

c) Aducerea la cunoştinţă a clauzelor standard la momentul încheierii contractului. Utilizatorul va aduce la cunoştinţa aderentului includerea clauzelor standard la faza precontractuală, într-o discuţie sau prin corespondenţă, dar nu mai târziu de momentul în care acesta din urmă îşi manifestă voinţa de a încheia contractul. Numai în aşa mod aderentului i se va asigura libertatea de a încheia sau a renunţa la încheierea contractului ori de a negocia clauzele respective.

d) Acordul aderentului. Contractul ce conţine clauze standard, ca şi orice alt contract, reprezintă un acord de voinţă. Un asemenea acord va exista atunci când aderentul a avut posibilitatea efectivă de a lua cunoştinţă de aceste clauze şi nu s-a opus includerii lor în contract. Acordul poate fi exprimat, după caz expres sau prin acţiuni concludente.

Prin derogare de la regula generală, alin. (4) al art. 712 CC prevede posibilitatea includerii unor clauze contractuale standard în anumite tipuri de contracte în alt mod decât cel prevăzut la alin. (3). În asemenea cazuri legea trebuie să stabilească expres atât modul în care se permite includerea clauzelor standard în contracte prin derogare de la art. 712, alin. (3), cât şi tipurile concrete de contracte în care este permisă o asemenea excepţie.

Legea prevede nu numai excepţii de la modul general de includere a clauzelor standard în contract, prevăzut de art. 712, alin. (3) CC, ci oferă legiuitorului posibilitatea prestabilirii conţinutului unor clauze standard, care vor face parte din contract prin efectul legii. Art. 713 CC dispune: "chiar şi fără respectarea condiţiilor prevăzute la art. 712, alin. (3), se consideră incluse în contract clauzele contractuale standard stabilite de lege pentru anumite tipuri de contracte". Scopul art. 713 este asigurarea prin lege a unei reglementări uniforme şi stabile a raporturilor juridice în domenii de interes public (de exemplu, în contractele de furnizare a energiei electrice, energiei termice, apei, combustibilului, de prestare a serviciilor comunale, poştale, de telefonie, de transport public etc.).

Raportul dintre clauzele standard şi clauzele negociate

Art. 712, alin. (2) CC stipulează că nu există clauze contractuale standard în măsura în care condiţiile contractului au fost negociate în particular între părţi. O clauză va fi negociată atunci când conţinutul ei este pus integral la dispoziţia aderentului, iar acesta din urmă are posibilitatea reală să însuşească acest conţinut şi să exprime în aceeaşi măsură ca şi utilizatorul voinţa sa conştientă, responsabilă şi liber exprimată.

O clauză nu este negociată dacă cocontractantului i se oferă doar posibi­litatea de a opta între încheierea contractului cu clauza standard respectivă sau renunţarea la un asemenea contract. Negocierea reală este atunci, când cocontractantului i se oferă libertatea de a-şi asigura interesele proprii prin posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei.

Negocierea unei clauze contractuale standard nu înseamnă neapărat că aderentul trebuie să modifice conţinutul acesteia. Dacă cocontractantul, după efectuarea unor negocieri reale, pătrunde în esenţa conţinutului acestei clauze si este de acord s-o includă în contract fără a o modifica, aceasta va reflecta şi voinţa aderentului.

Prin urmare, o clauză este negociată atunci când conţinutul concret al aces­teia este determinat nu numai de voinţa utilizatorului, ci şi de cea a aderentului, astfel realizându-se un adevărat acord de voinţă al părţilor contractante.

'

Art. 714 CC dispune că clauzele contractuale negociate au prioritate faţă de clauzele contractuale standard. Este firesc ca, atunci când părţile negociază şi cad de acord asupra anumitor prevederi din contract, aceste prevederi să pre­valeze asupra celor care sunt incompatibile cu cele negociate şi care figurează în clauze standard, întrucât este mai probabil ca anume prevederile negociate să reflecte voinţa reală a părţilor. Prioritatea clauzelor negociate are ca efect excluderea clauzelor standard în măsura în care acestea contravin clauzelor negociate.

Dispoziţiile surprinzătoare

Potrivit art. 715 CC, dispoziţiile din clauzele contractuale standard care, în funcţie de împrejurări şi, în special, în raport cu aspectul sau aparenţa exterioară a contractului, sunt atât de neobişnuite, încât partea care contractează nu trebuie să presupună existenţa lor, nu devin clauze contractuale.

O dispoziţie particulară cuprinsă în clauzele standard poate constitui "o surpriză" pentru aderent în cazul în care această dispoziţie este de aşa natură încât o persoană rezonabilă, plasată în aceleaşi condiţii ca şi aderentul, nu putea să se aştepte s-o vadă figurând în clauzele de acest gen. O clauză surprinzătoare creează o discrepanţă considerabilă între aşteptările rezonabile şi obişnuite ale aderentului şi conţinutul real al acesteia. Drept criteriu pentru determinarea caracterului neobişnuit al clauzei vor fi aşteptările unui aderent cu discernământ şi diligenţă medie, aflat în raporturi contractuale asemănătoare. Totodată, se vor lua în consideraţie şi caracteristicile subiective ale aderentului, în special, capacităţile, calităţile şi experienţa lui personală. Astfel, dacă aderentul aparţine aceluiaşi grup profesional ca şi utilizatorul clauzelor surprinzătoare, acestea din urmă ar putea să nu fie neobişnuite pentru aderent, în comparaţie cu un cocontractant ce nu face parte din acest grup.

Pentru a determina dacă o dispoziţie este sau nu surprinzătoare trebuie de ţinut cont, pe de o parte, de dispoziţiile care sunt cuprinse în mod obişnuit în clauzele standard utilizate în general în domeniul dat, iar pe de altă parte, de împrejurările concrete ale cazului, în special de aspectul sau aparenţa exte rioară a contractului.

De exemplu, într-un contract încheiat între o întreprindere înregistrată in Republica Moldova, care este filiala unei companii străine, şi un consumator autohton printre clauzele contractuale standard numeroase este cuprinsă şi una ce desemnează ca lege care va guverna raporturile contractuale legea ţării companiei străine. Dacă această clauză nu va fi inserată cu caractere aldine sau evidenţiată într-un alt mod ce ar putea suscita atenţia aderentului, ea nu va avea efecte, deoarece consumatorul autohton nu se poate aştepta în mod normal să găsească într-un contract încheiat cu o întreprindere care activează în ţara lui o clauză care să desemneze o lege străină ca lege aplicabilă acestui contract. Protecţia oferită de art. 715 CC nu poate fi invocată dacă dispoziţia în cauză a fost acceptată de aderent în mod expres.

Controlul echităţii clauzelor standard

O dată ce s-a stabilit, prin prisma normelor art. 712-715 CC, caracterul standard şi includerea valabilă a unei clauze într-un contract, urmează a efec­tua un control al acesteia din punctul de vedere al echităţii. Cadrul juridic al unui asemenea control îl alcătuiesc prevederile art. 716, 718 şi 719 CC.

Este important de reţinut ordinea aplicării articolelor menţionate în ca­drul verificării unei clauze standard. În primul rând, clauza respectivă se va examina prin prisma prevederilor art. 719, care enumeră un şir de clauze standard considerate de legiuitor inechitabile prin însăşi natura lor. Datorită caracterului lor vădit inechitabil şi efectelor deosebit de negative produse de aceste clauze faţă de aderent, legea nu oferă posibilitatea evaluării caracterului inechitabil al acestora, judecătorul având doar posibilitatea de a constata exis­tenţa condiţiilor descrise în dispoziţiile acestui articol. Prin urmare, clauzele standard care cad sub incidenţa art. 719 sunt nule prin efectul legii.

Dacă clauza contractuală standard supusă controlului nu conţine nici una din condiţiile asupra cărora ar putea fi aplicată vreo dispoziţie a art. 719, clauza va fi examinată prin prisma art. 718. Acest articol enumeră o serie de clauze standard care, de obicei, în practică sunt inechitabile. Legea nu instituie prezumţia inechităţii tuturor clauzelor descrise în cuprinsul art. 718. Deter­minarea caracterului inechitabil pentru aderent este posibilă doar în contextul concret în care este utilizată clauza. O asemenea clauză poate fi declarată nulă de către instanţa de judecată, dacă se va stabili, pornind de la împrejurările concrete ale cauzei, că ea prejudiciază disproporţionat, contrar principiilor bunei-credinţe, cealaltă parte a contractului.

În cazul în care nici o dispoziţie a art. 718 nu este incidenţă clauzei supuse controlului, se va recurge la aplicarea art. 716. Prevederile acestui articol reprezintă pivotul reglementărilor privind controlul echităţii clauzelor standard. Potrivit alin.l al acestui articol, o clauză standard este lipsită de efect, dacă prejudiciază disproporţionat, contrar principiilor bunei-credinţe, cealaltă parte a contractului. Pentru ca o clauză standard să fie nulă în temeiul art. 716, alin. (1), ea trebuie să întrunească cumulativ următoarele condiţii:

a) clauza vizată trebuie să prejudicieze cealaltă parte a contractului. Termanul "prejudiciu", utilizat în art. 716, nu se limitează la prejudi­ciul material, ci are un sens larg, incluzând noţiunile de "dezavantaj", "dezechilibru";

b) prejudiciul cauzat trebuie să fie disproporţionat, contrar bunei-credinţe. Prejudiciul este disproporţionat, atunci când echilibrul contractual este vădit deteriorat, când repartizarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor contravine principiilor egalităţii participanţiloi la raporturile civile şi echităţii. De asemenea, prejudicierea trebuie să fie contrara principiilor bunei-credinţe, aceasta însemnând că prin intermediul clauzei standard utilizatorul urmăreşte obţinerea abuzivă a beneficiilor pe seama celeilalte părţi contractante.

La aprecierea caracterului disproporţionat al prejudiciului legea permite luarea în considerare şi a altor circumstanţe, cum arfi conţinutul contractului, împrejurările în care este încheiat contractul, interesele reciproce ale părţiloi contractante sau alte împrejurări.

Alin. (2) al art. 716 reprezintă o concretizare a dispoziţiei generale a art. 716, alin. (1), descriind câteva situaţii în care o clauză standard prejudiciază disproporţionat cealaltă parte a contractului. În aceste cazuri legea instituie o prezumţie a inechităţii anumitor clauze standard. Această prezumţie va fi aplicată în cazul când există dubii, adică are un caracter relativ, fiind admisă proba contrarie. Astfel, caracterul inechitabil al clauzelor standard se prezumă, dacă o prevedere:

a) nu este compatibilă cu principiile de bază (esenţiale) ale reglementări lor de la care derogă;

b) limitează drepturile sau obligaţiile esenţiale, care rezultă din natura contractului, într-o manieră care periclitează scopul contractului;

c) nu este clară.

Norma alin. (2) al art. 716, având un grad mai înalt de concretizare, se va aplica înaintea normei alin. (1) al aceluiaşi articol, care este formulată în termeni cât mai generali, pentru a putea acoperi un domeniu cât mai vast al clauzelor standard şi a putea fi aplicată cazurilor neprevăzute de art. 719, 7IK şi alin. (2) al art. 716.

Potrivit art. 716, alin. (3), aprecierea caracterului inechitabil al clauzelor contractuale standard nu trebuie să se refere la determinarea obiectului contractului sau la proporţionalitatea preţului ori a remuneraţiei, pe de o parte, şi nici la bunurile sau serviciile furnizate, pe de altă parte, în măsura în care clauzele contractuale sunt formulate în mod clar şi precis. Asemenea clauze sunt scoase expres de sub controlul echităţii reglementat de art. 716, 718, 719, întrucât dispoziţiile art. 712-720 nu au drept scop supravegherea echităţii prestaţiei sau a preţului; acestea reprezintă rezultatul cererii şi ofertei pe o piaţă liberă de bunuri şi servicii, neputând constitui obiectul supravegherii judecătoreşti. Prin urmare, instanţa nu are dreptul de a determina care ar fi obiectul echitabil al contractului şi nici nu are dreptul de a aprecia dacă raportul dintre prestaţie şi contraprestaţie se află într-un echilibru echitabil.

Efectele neincluderii sau nulităţii clauzelor standard

Potrivit art. 717, alin. (1) CC, în cazul în care clauzele contractuale standard nu au devenit parte integrantă a contractului ori sunt nule în tot sau în parte, contractul este valabil în partea rămasă.

Însă neincluderea sau nulitatea clauzelor contractuale pot duce la imposi­bilitatea unei reglementări adecvate a raporturilor între părţi în partea rămasă a contractului. Legea prevede pentru cazurile neincluderii sau nulităţii, totale sau parţiale, a clauzelor substituirea sau completarea acestora cu dispoziţii legale speciale sau generale incidente (art. 717, alin. (2) CC).

Totodată, se poate întâmpla ca, în cazul excluderii unor clauze standard, menţinerea valabilităţii contractului să nu mai fie rezonabilă. În cazurile în care respectarea contractului ar constitui o rigoare nerezonabilă pentru una dintre părţile contractante, contractul va fi nul (art. 717, alin. (3) CC).

Dispoziţii speciale privind domeniul de aplicare

1.Legea stabileşte anumite reguli particulare în ceea ce priveşte aplicarea clauzelor standard faţă de unele categorii de contracte. Astfel, art. 720, alin. (1) CC exclude aplicarea art. 718 şi 719, precum şi a art. 712, alin. (1) şi (2) CC în cazul clauzelor contractuale standard care se folosesc faţă de un întreprin­zător, o persoană juridică de drept public sau faţă de un patrimoniu cu regim special de drept public. În aceste categorii de contracte controlul echităţii clauzelor standard se efectuează doar în baza regulilor generale din art. 716, alin. (1) şi (2) CC, luând în considerare în modul corespunzător uzanţele din circuitul comercial.

2.Art. 720, alin. (3) CC exclude aplicarea art. 718 şi 719 clauzelor standard utilizate în anumite categorii de contracte, a căror condiţii sunt reglementate de către organele de stat (contracte de livrare a energiei electrice, a gazului, a energiei termice la distanţă şi a apei).

3.Legea oferă o protecţie sporită consumatorilor, instituind reguli specia­le pentru contractele încheiate cu această categorie de subiecţi:

a) clauzele contractuale standard se consideră ca fiind stabilite de între­prinzător, dacă nu au fost introduse în contract de către consumator;

b) art. 715-719 CC se aplică clauzelor contractuale preformulate şi atunci când acestea sunt determinate pentru folosinţa de o singură dată,în măsura în care consumatorul nu a putut influenţa conţinutul prevede rilor din cauza preformulării lor;

c) la aprecierea defavorizării disproporţionate, conform art. 716, alin. (I) şi (2) CC, se iau în consideraţie şi împrejurările existente la încheierea contractului (art. 720, alin. (4) CC).

5. Legea exclude aplicarea art. 712-719 CC contractelor din domeniul dreptului muncii, moştenirii, familiei şi societăţilor comerciale (art. 720, alin. (5) CC).

5. EFECTELE CONTRACTULUI

5.1. Precizări preliminare

Contractele civile sunt încheiate cu scopul de a produce efecte juridice, adică pentru a da naştere, a modifica, a transmite sau a stinge raporturi juridice obligaţionale. Obligaţia civilă apare ca un raport juridic între subiecte determinate, fiecărui subiect revenindu-i drepturi ori obligaţii, sau, după caz, atât drepturi, cât şi obligaţii.

Efectele contractului sunt dominate de două principii: principiul forţei obligatorii a contractului şi principiul relativităţii efectelor contractului. Principiul forţei obligatorii a contractului domină asupra efectelor acestuia între părţile contractante, iar principiul relativităţii efectelor contractului se referă la efecte le lui faţă de terţele persoane, care n-au participat la încheierea contractului.

Examinarea efectelor contractului implică abordarea următoarelor aspecte principale:

a) interpretarea contractului în vederea stabilirii conţinutului său;

b) efectele contractului între părţile contractante;

c) efectele contractului în raporturile cu persoanele care nu au calitatea de părţi contractante;

d) modificarea şi desfiinţarea (rezoluţiunea, rezilierea şi revocarea) contractului.

5.2.Interpretarea contractului

Consideraţii generale

Interpretarea contractului este operaţia logico-juridică prin care se deter­mină conţinutul concret al contractului, existenţa, sensul şi întinderea exactă a obligaţiilor contractuale, prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor în corelaţie cu voinţa lor internă.

Interpretarea contractului se face mai des cu prilejul soluţionării de către instanţa de judecată a unui litigiu izvorât dintr-un contract. Necesitatea inter­pretării contractului apare fie atunci când clauzele contractului sunt incom­plete, neclare sau contradictorii, fie atunci când termenii juridici sunt utilizaţi greşit sau impropriu, fie atunci când voinţa declarată nu corespunde voinţei reale a părţilor. Finalitatea interpretării este de a înlătura obstacolele rezultate din deficienţele menţionate, în vederea executării contractului în conformitate cu acordul real al voinţelor părţilor.

Înainte de a trece la interpretarea contractului, instanţa de judecată tre­buie să constate existenţa lui. Deşi interpretarea contractului este strâns legată cu proba lui, ea nu se confundă cu aceasta. Dovada existenţei contractului incumbă părţilor contractante, potrivit normelor legale referitoare la probe. Interpretarea contractului se face de către instanţa de judecată după alte reguli decât cele referitoare la probe.

Interpretarea contractului este strâns legată de operaţia de calificare juri­dică a contractului. După cum s-a indicat deja, contractele sunt clasificate în diferite categorii, care sunt supuse regulilor specifice. Operaţia de calificare constă în plasarea contractului în categoria corespunzătoare conţinutului său. Acest lucru presupune stabilirea dacă este vorba de vânzare, donaţie, schimb, locaţiune etc., deoarece fiecare dintre aceste operaţiuni este supusă unui regim juridic diferit. O asemenea definire a contractului în raport cu categoriile juri­dice existente implică ea însăşi o operaţie de interpretare, pentru a se identifica elementele definitorii în baza cărora să se poată determina categoria din care face parte contractul respectiv. Interpretarea contractului este, deci, o operaţie prealabilă ce permite calificarea lui.

De multe ori calificarea contractului nu este suficientă, întrucât neclarita­tea, echivocul şi obscuritatea clauzelor lui pot persista. De aceea, interpretarea trebuie să se desfăşoare în continuare. în afară de aceasta, trebuie să avem în ve­dere că încadrarea juridică a contractului într-o anumită categorie atrage după sine efectele juridice proprii acestei categorii, care pot constitui şi ele obiect de interpretare. În aşa fel, interpretarea se înfăţişează ca un proces continuu care se întepătrunde cu procesul de calificare, ambele având aceeaşi finalitate - stabilirea naturii juridice a contractului, precizarea conţinutului concret al acestuia, a sensului şi întinderii lui, a obligaţiilor pe care le generează.

Reguli de interpretare

Legea prevede unele reguli de care urmează să se conducă instanţa în opera sa de interpretare. Regulile de interpretare prezintă următoarele caracteristici:

- nu sunt imperative, ci numai sfaturi şi îndrumări pentru a suplini in suficienţele contractului;

- sunt subsidiare, în sensul că dacă termenii contractului sunt clari, precişi, aceştia nu pot fi nesocotiţi sub pretextul interpretării lor;

- au caracter subiectiv, în sensul că scopul acestor reguli este de a des coperi voinţa reală a părţilor contractante.

a) Ţinând cont finalitatea sa, interpretarea este dominată de principiul bunei-credinţe (art. 725, alin. (1) CC). Această prevedere este o continuare logică a regulilor generale potrivit cărora participanţii la raporturile juridice civile "trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile cu bună-credinţă" (art. 9, alin. (1) CC); debitorul şi creditorul unei obligaţii "trebuie să se comporte cu bună-credinţă şi diligenţă la momentul naşterii, pe durata existenţei, la momentul executării şi stingerii obligaţiei" (art. 513, alin. (1) C. Cav.). Interpretarea contractului trebuie să asigure ca ceea ce s-a convenit să se execute întocmai, în mod onest, loial, fără dol sau fraudă.

b) Prioritatea voinţei reale a părţilor. Legea stabileşte că interpretarea contractului se face după intenţia comună a părţilor, fără a se limita la sensul literal al termenilor utilizaţi (art. 725, alin. (2) CC). Aceasta înseamnă că interpretarea trebuie să se facă pornindu-se de la voinţa reală a părţilor şi nu de la cuvintele în care acest acord a fost exprimat. Prioritatea voinţei reale a părţilor însă nu înlătură importanţa declaraţiei de voinţă. Se prezumă, până la proba contrară, că voinţa declarată în contract reflectă voinţa reală a contractanţilor. Sarcina de a dovedi că voinţa reală nu corespunde cu voinţa declarată revine părţii interesate. Proba în cauză se face prin orice mijloace de dovadă.

Dacă părţile au folosit termeni nepotriviţi fie pentru a califica însuşi contractul, fie pentru determinarea unor clauze ale acestuia, instanţa de judecată poate înlătura titlul dat contractului de către părţi, atribuindu-i calificarea şi efectele pe care le indică voinţa reală a părţilor, stabilită prin interpretare.

Astfel, dacă părţile au denumit contractul ca fiind un comodat (împrumut pentru folosinţă), in funcţie de conţinutul clauzelor cuprinse în el poate să se constate că, de fapt, este vorba de o locaţiune, dacă se prevede plata unei sume de bani (chirie) pentru folosinţa bunului, întrucât comodatul este prin esenţă un contract cu titlu gratuit.

Stabilirea voinţei reale a părţilor se face luându-se în consideraţie toţi fac­torii care influenţează interpretarea contractului: natura lui, circumstanţele în care a fost încheiat, interpretarea care este dată acestuia de către părţi sau care poate fi dedusă din comportamentul lor de până la şi de după încheierea contractului, precum şi uzanţele (art. 726 CC).

Discrepanţele dintre voinţa reală şi cea declarată nu trebuie să se confunde cu simulaţia contractului, când părţile, în mod intenţionat, urmăresc să mas­cheze existenţa unui act juridic real, dar ascuns, printr-un act juridic aparent, simulat. Simulaţia presupune întotdeauna două contracte diferite, deci două manifestări de voinţă, pe când în situaţia analizată se interpretează un unic contract.

c) Efectele nestipulate (implicite). Interpretarea contractului se face pornindu-se de la consideraţia că acesta produce nu numai efecte stipulate expres de părţi, dar şi efecte care, conform naturii contractului, rezultă din lege, din uzanţe sau din principiul echităţii (art. 727 CC). Această regulă de interpretare reiese din prevederile art. 668 CC, analizate anterior.

În general, dacă părţile au omis să includă în contract unele clauze obişnuite, acestea pot fi prezumate ca fiind avute în vedere în mod tacit de către părţi. De asemenea, dacă părţile n-au prevăzut anumite clauze pe care trebuie să le includă un contract de acest gen, se prezumă că ele au înţeles să se supună aplicării normelor supletive ale legii care reglementează materia în cauză. Refe­ritor la normele legale în cauză, s-a estimat că ele sunt expresia voinţei probabile a părţilor, care vin să "suplinească" voinţa lor reală în cazul tăcerii lor. Aceste dispoziţii pot fi înlăturate printr-o clauză contrară, dar, în cazul tăcerii, ele se vor aplica în mod necesar. Traducând mai curând concepţia legislatorului decât cea a părţilor, care deseori nu se gândesc la chestiunea în cauză, aceste dispoziţii vin să completeze contractul. Astfel, dacă părţile au căzut de acord cu privire la bunul ce urmează a fi vândut, precum şi la preţul lui, contractul de vânzare-cumpărare este încheiat şi se consideră că el cuprinde toate normele supletive cu privire la acest contract prevăzute de legislaţia civilă.

d) Interpretarea coordonată a clauzelor. Clauzele oricărui contract alcătuiesc un întreg. De aceea clauzele şi expresiile utilizate de părţi nu trebuie să fie privite izolat, ci făcând parte integrantă din contextul general. Toate clauzele contractului se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din contractul întreg. Numai aşa este posibilă determinarea voinţei reale a părţilor. În acest sens art. 728 CC dispune că clauzele contractuale se interpretează în contextul întregului contract.

e) Interpretarea utilă. Legea dispune că clauzele contractului se interpretează în sensul în care pot produce efecte, dar nu în sensul în care nu ar produce nici un efect (art. 729, alin. (1) CC), deoarece nu se poate concepe că părţile au stipulat o clauză, fără a fi urmărit să producă efecte. În doctrină s-a relevat că orice contract reprezintă un efort uman şi o utilitate socială, care au preţul lor şi merită a fi, în măsura posibilităţii, salvgardate.

f) Interpretarea termenilor polisemantici. Pornind de la prevederile ari. 729, alin. (2) CC, când un termen utilizat în contract poate avea două înţele­suri, ambele susceptibile de a produce efecte, el se interpretează în înţelesul care se potriveşte mai mult naturii contractului.

g) Alte reguli de interpretare:

- dacă părţile includ în contract un exemplu pentru facilitarea înţele­gerii unor clauze, întinderea obligaţiei nu se limitează la exemplul dat (art. 730 CC);

- clauzele contractului se referă numai la obiectul contractului, oricât de generali ar fi termenii folosiţi în el (art. 731 CC);

- neclarităţile din condiţiile contractuale standard se interpretează în defavoarea părţii care le-a formulat (art. 732, alin. (1) CC);

- în caz de dubiu, contractul se interpretează în favoarea celui care a contractat obligaţia şi în defavoarea celui care a stipulat-o. În toate cazurile, contractul se interpretează în favoarea aderentului sau a con­sumatorului.

5.3. Efectele contractului între părţile contractante

5.3.1. Principiul forţei obligatorii a contractului

Principiul forţei obligatorii a contractului (exprimat prin adagiul la­tin pancta sunt servanda) şi-a găsit formula clasică în Codul civil francez (art. 1134): "convenţiile legal formate ţin locul legii pentru cei care le-au în­cheiat". Acest principiu este unul universal; el nu este propriu numai dreptului francez, ci îşi găseşte reflectarea, într-o formă sau alta, în toate sistemele de drept naţionale. În legislaţia noastră el rezultă din prima parte a art. 668, alin. (1) CC: "contractul încheiat legal obligă părţile (...)".

În doctrina franceză s-a relevat că principiul obligativităţii contractelor se justifică, în primul rând, prin morală, care cere ca orice om să fie ţinut, prin onoarea şi conştiinţa sa, să respecte angajamentele sale. În al doilea rând, el se justifică prin ideile filozofice: respectare cuvântului, adică a contractului, se explică prin voinţa exprimată; omul se angajează numai de aceea că a vrut acest lucru.

Totodată, în literatura de specialitate s-a arătat că obligativitatea contrac­telor prezintă o importanţă fundamentală nu numai în raporturile dintre păr­ţile contractante, dar şi pentru certitudinea şi eficienţa raporturilor juridice, în general. "În climatul de securitate şi ordine juridică ce trebuie să existe în societate, respectarea contractelor constituie un deziderat ce se impune în ca­zul tuturor contractelor, deoarece prin aceste contracte se realizează drepturile subiective juridiceşte ocrotite ale persoanelor fizice sau juridice. De aceea, principiul pacta sunt servanda nu poate fi fundamentat numai pe cerinţele morale ale respectării cuvântului dat ori pe cerinţele juridice ale respectării voinţelor individuale exprimate, ci se înscrie în rândul cerinţelor societăţii înseşi, cerinţe întărite cu puterea pe care dreptul le-o conferă."

Principiul forţei obligatorii a contractului se manifestă prin două laturi: pozitivă şi negativă. Sub aspect pozitiv, acest principiu înseamnă că părţile trebuie să respecte riguros obligaţiile lor, dacă una din părţi nu-şi respectă an­gajamentele, cealaltă este în drept să ceară executarea efectivă a contractului. Sub aspect negativ, acest principiu se exprimă prin aceea că părţile nu pot des­fiinţa în mod unilateral ceea ce a fost convenit de comun acord. O derogare de la contract sau o modificare a lui vor trebui să facă obiectul unui nou acord.

Din aceste consideraţii, se poate estima că forţa obligatorie a contractului are următoarele consecinţe.

1.Părţile contractante sunt ţinute sa execute întocmai prestaţiile la care sau obligat. Executarea prestaţiilor trebuie să aibă loc în condiţiile stabilite de părţi în contract. Creditorul are dreptul să utilizeze toate mijloacele juridice oferite de lege pentru a obţine executarea în natură a prestaţiilor datorate de către debitor. Atunci când executarea în natură nu mai este posibilă, obligaţia debitorului de a executa prestaţiile sale contractuale se transformă în obligaţia de despăgubire a creditorului conform regulilor privind răspunderea contractuală.

2.Obligaţiile contractuale trebuie să fie executate cu bună-credinţă. Prin­cipiul executării cu bună-credinţă care este comun obligaţiilor în general (a se vedea art. 772, alin. (2) CC), în materia contractelor se concretizează în două obligaţii ce revin părţilor contractante:

- obligaţia de loialitate

- obligaţia de cooperare

Obligaţia de loialitate impune părţilor contractante abţinerea de la săvârşirea oricăror acţiuni dolosive sau culpabile în executarea prestaţiilor.

Debitorul este obligat să execute în mod onest şi complet prestaţiile sale, inclusiv să depună eforturile necesare în vederea asigurării obţinerii de către creditor a avantajelor la care acesta se aşteaptă de la executarea contractului. Astfel, în contractele de transport, în care nu este prevăzut nici un termen de executare a prestaţiei de către cărăuş, jurisprudenţa, bazându-se pe noţiunea de bună-cre­dinţă, estimează că acest termen trebuie să fie, în orice caz, "rezonabil".

Creditorul, la rândul său, nu trebuie să facă nimic din ceea ce l-ar pune pe debitor, în cadrul executării contractului, într-o situaţie mai grea decât cea nor mală. Obligaţia de loialitate îi interzice creditorului să abuzeze de situaţia sa, ca, de exemplu, atunci când locatorul profită de o încălcare neînsemnată din partea locatarului pentru a obţine o reziliere profitabilă a contractului de locaţiune.

De asemenea, s-a remarcat că obligaţia de loialitate presupune îndatorirea părţilor de a se informa reciproc pe toată durata executării contractului.

Obligaţia de cooperare (colaborare). Un contract trebuie privit nu numai ca un punct în care se întâlnesc interese diferite, ci şi ca un proiect comun la care părţile trebuie să colaboreze. Obligaţia de cooperare constă în îndatori­rea părţilor de a facilita reciproc executarea contractului în vederea asigurării echilibrului prestaţiilor. Fiecare parte trebuie să se comporte în aşa mod încât să evite efectuarea unor cheltuieli inutile de către cocontractant. Astfel, trans­portatorul trebuie să aleagă calea cel mai puţin costisitoare pentru clientul său. Obligaţia de cooperare se învederează mai pronunţat în contractele bazate pe încrederea reciprocă: într-un contract de societate civilă toţi asociaţii trebuie să colaboreze la activitatea societăţii în vederea realizării scopului propus.

3.Contractul nu poate fi modificat sau desfiinţat prin voinţa uneia dintre părţile contractante. Legea dispune că "contractul poate fi modificat sau rezolvit numai în conformitate cu clauzele sale ori prin acordul părţilor, dacă legea nu prevede altfel" (art. 668, alin. (3) CC). Aceeaşi idee este reluată în art. 733 CC: "contractul nu poate fi altfel rezolvit, reziliat sau revocat decât în temeiuri prevăzute de lege sau prin acordul părţilor". Prin urmare, desfiinţarea contrac­tului se poate produce doar atunci când legea prevede o asemenea posibilitate sau atunci când părţile convin în acest sens. Această prevedere este una din modalităţile realizării principiului autonomiei voinţei părţilor. În ea îşi găseşte reflectarea simetria existentă între modul de încheiere a contractului şi modul de desfiinţare a lui. Deoarece contractul este rezultatul unui acord de voinţă, el poate fi desfiinţat tot printr-un acord de voinţă.

Prin excepţie de la regula generală invocată, contractul poate fi modificat sau desfiinţat şi altfel decât prin acordul părţilor. Aceste situaţii vor fi tratate în p. 5.8.

Principiul forţei obligatorii a contractului este valabil pe toată durata exis­tenţei contractului. Atunci însă când un contract este încheiat pe un termen, expirarea acestuia duce la ineficienţa contractului; din acest moment părţile, în principiu, nu mai au drepturi şi obligaţii. Totuşi, există cazuri în care efectele contractului pot fi prelungite. în acest sens se disting următoarele situaţii:

- prorogarea contractului, care reprezintă prelungirea, prin acordul păr­ţilor, a termenului convenit iniţial, înaintea expirării lui. În acest caz este de faţă modificarea unei clauze contractuale - cea referitoare la termen;

- tacita reconducţiune, care reprezintă prelungirea contractului fără acordul expres al părţilor. Un exemplu în acest sens este contractul de locaţiune, pentru care legea prevede că, dacă raporturile contractuale continuă în mod tacit după expirarea contractului de locaţiune, acesta se consideră prelungit pe un termen nedeterminat (art. 904, alin. (1) CC). Prin urmare, un asemenea contract este prelungii prin efectul legii.

- reînnoirea contractului, care reprezintă un acord, la expirarea contractului, în vederea incheierii unui nou contract, dar în aceleaşi condiţii ca şi contractul iniţial. Acest acord poate fi expres sau tacit şi poate re zulta dintr-o clauză stipulată în contractul iniţial de genul: "contractul se va reînnoi din an în an, dacă părţile nu vor conveni altfel".

Este important de reţinut că forţa obligatorie a contractului se impune nu numai părţilor contractante, dar şi instanţei judecătoreşti. În cazul în care debitorul nu-şi execută de bună-voie obligaţia asumată, creditorul este în dreptăţit să se adreseze instanţei judecătoreşti, aceasta fiind ţinută să respecte conţinutul contractului.

5.3.2. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice

Consideraţii generale

Caracteristica esenţială a contractelor sinalagmatice constă în caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor părţilor contractante: fiecare dintre părţi are, concomitent, faţă de cealaltă parte, atât calitatea de debitor, cât şi pe cea de creditor; obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte părţi.

Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor părţilor decurg anumite efecte specifice:

a) obligaţiile reciproce ale părţilor, în principiu, trebuie să fie executate simultan. De la această regulă fac excepţie acele contracte care, prin efectul legii, prin natura lor sau prin acordul părţilor, se execută altfel. Oricare parte contractantă are dreptul să refuze executarea obligaţiei proprii atâta timp cât cealaltă parte, care pretinde executarea, nu execută propriile sale obligaţii ce rezultă din acelaşi contract. Această posibilitate poartă denumirea de excepţie de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus);

b) dacă una dintre părţi nu-şi execută culpabil obligaţiile, cealaltă parte este îndreptăţită la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului.

c) în cazul în care nu poate cere rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către debitor, creditorul are dreptul la reducerea proporţională a obligaţiei sale corelative (art. 746 CC);

d) dacă o parte se află în imposibilitate de a executa contractul, cealaltă parte este eliberată de executarea obligaţiilor sale şi contractul în­cetează. In asemenea situaţii se pune problema suportării riscurilor contractului.

Excepţia de neexecutare a contractului

Legea dispune că persoana obligată în baza unui contract sinalagmatic este în drept să refuze executarea propriei obligaţii în măsura în care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă, dacă nu s-a obligat să execute prima sau dacă această obligaţie nu rezultă din lege sau din natura obligaţiei (art. 705, alin. (1) CC).

Excepţia de neexecutare a contractului este definită ca un mijloc de apăra­re aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pre­tinde această executare să-şi execute propriile obligaţii. Astfel, cumpărătorul poate refuza plata preţului atâta timp cât vânzătorul nu execută obligaţia de predare a bunului, antreprenorul poate refuza să continue lucrul, atâta timp cât clientul nu-1 remunerează pentru lucrările deja efectuate etc.

Excepţia de neexecutare poate fi invocată dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

- să existe o neexecutare, fie ea chiar parţială, dar importantă, a obliga­ţiilor contractuale;

- obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract. Nu este posibilă invocarea excepţiei de către o parte pe motiv că cea­laltă parte nu şi-a îndeplinit o obligaţie ce rezultă dintr-un alt contract decât cel în cauză;

- neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia de neexecutare, ci să fie determinată de o altă împrejurare care nu-i este imputabilă;

- partea care invocă excepţia de neexecutare să nu fie obligată să execute prima, obligaţie ce ar putea rezulta din acordul părţilor, din lege sau din natura obligaţiei.

Totodată, legea pune şi la dispoziţia părţii care este obligată să execute pri­ma mijloace de apărare a intereselor sale în cazul în care aceasta este îndreptă­ţită să creadă că cealaltă parte nu-şi va executa obligaţiile. Potrivit art. 706 CC, partea obligată să presteze prima poate refuza executarea obligaţiei dacă, după încheierea contractului, apar indicii că dreptul său la contraprestaţie este periclitat de imposibilitatea executării obligaţiei de către cealaltă parte. In asemenea cazuri partea obligată să presteze prima poate stabili un termen rezonabil, în care cealaltă parte să execute treptat contraprestaţia sau să ofere garanţii privind executarea obligaţiei. Dispoziţii similare sunt cuprinse în art. 736 CC, conform căruia partea care, pornind de la circumstanţe concrete, consideră in mod rezonabil că va exista o neexecutare esenţială din partea celeilalte părţi, poate cere garantarea suficientă a executării corespunzătoare şi poate să sus pende pentru această perioadă executarea propriei obligaţii.

Excepţia de neexecutare se invocă direct între părţile contractante, fără a fi necesar să se pronunţe instanţa judecătorească. De asemenea, nu este necesară punerea în întârziere a celeilalte părţi. Este posibil însă ca partea contra căreia se invocă excepţia să sesizeze instanţa de judecată, dacă consideră că invocarea ei s-a făcut în mod abuziv. De exemplu, cel căruia i se opune excepţia de neexecutare poate cere instanţei să constate că neexecutarea se datorează faptei înseşi a celui care invocă excepţia.

Excepţia de neexecutare are ca efect suspendarea (provizorie) a forţei obligatorii a contractului. Ea poate fi considerată, în acelaşi timp, ca mijloc de apărare a părţii care o invocă şi ca mijloc de presiune asupra celeilalte părţi pentru a obţine executarea contractului. Insă ea nu rezolvă definitiv problema neexecutării, întrucât contractul, fiind pur şi simplu suspendat, rămâne valabil.

In literatura de specialitate franceză s-a relevat că excepţia de neexecutare fiind un mijloc de "justiţie privată", un fel de "legitimă apărare contractuală", comportă atât avantaje, cât şi riscuri. Printre avantaje se numără: supleţea, rapiditatea şi eficacitatea. Cât priveşte riscurile, se menţionează că partea care invocă această excepţie ar putea să abuzeze de ea sau s-o folosească ca pretext pentru a se eschiva de la propriile obligaţii. În acest sens jurisprudenţa cere o "ripostă pe măsură". Problema nu se pune în cazul neexecutării totale. Insă în cazul neexecutării parţiale contractantul va putea suspenda propria prestaţie doar în mod proporţional. Astfel, în materia contractului de locaţiune, jurisprudenţa refuză locatarului dreptul de a suspenda plata chiriei atunci când locatorul nu-şi execută obligaţia de menţinere a stării bunului închiriat (a se vedea art. 878, alin. (1) CC), întrucât locatarul continuă să beneficieze de bun, ceea ce ţine de esenţa locaţiunii. Situaţia va fi diferită în cazul în care neîndeplinirea obligaţiei de menţinere a stării bunului îl face neutilizabil.

Riscurile contractuale

Problema riscurilor contractuale se pune în situaţia în care, dintr-o împre­jurare independentă de voinţa părţilor, una dintre părţi se află în imposibili­tate de a-şi executa obligaţia. Atunci când o obligaţie contractuală nu poate fi executată datorită unui eveniment de forţă majoră, deci independent de orice culpă, ea se stinge. Această regulă generală este consacrată de art. 663, alin. (1) CC: "obligaţia se stinge prin imposibilitatea executării dacă imposibilitatea se datorează unei împrejurări pentru care debitorul nu răspunde". În contractele sinalagmatice se pune problema de a şti dacă partea cealaltă rămâne ţinută să-şi execute obligaţia ce-i revine, o dată ce ea nu mai poate primi contraprestaţia la care se aştepta, ori, dimpotrivă, ea este exonerată de obligaţia sa. Bunăoară, un imobil pe care proprietarul 1-a închiriat a fost di­strus de un caz de forţă majoră; locatorul este eliberat de obligaţia de a acorda locatarului folosinţa imobilului respectiv. Care este situaţia locatarului în această ipoteză: va fi el scutit de obligaţia de a plăti chiria, sau dimpotrivă, el va fi ţinut să plătească chiria pe toată durata contractului? Cu alte cuvinte, cine suportă riscurile imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiilor uneia dintre părţi? Dacă locatarul, în exemplul dat, deşi nu poate primi contraprestaţia celeilalte părţi, ar fi totuşi obligat să execute prestaţia sa, ar însemna că partea respectivă suportă riscul, potrivit regulii consacrate în doctrină sub formula res perit creditori. Dacă, din contra, drept consecinţă a imposibilităţii fortuite de a executa obligaţia contractuală, cealaltă parte este şi ea scutită de obligaţia sa, atunci partea a cărei obligaţie este imposibil de executat va trebui să suporte riscurile, potrivit regulii res perit debitori. Soluţia consacrată de legislaţia noastră se găseşte în art. 663, alin. (3) şi 707, alin. (1) CC. Astfel, art. 663, alin. (3) prevede că debitorul care este în impo­sibilitatea de a-şi executa obligaţia nu poate pretinde executarea unei obligaţii corelative de către creditor. Aceeaşi idee este reluată în art. 707, alin. (1): dacă o prestaţie din contractul sinalagmatic devine imposibilă din motive independente de părţi, cea care trebuie să execute prestaţia devenită imposibilă pierde dreptul de a cere executarea obligaţiei corelative. Prin urmare, regula este res perit debitori: riscul este suportat de către partea a cărei obligaţie, datorită unei cauze independente de voinţa sa, nu mai poate fi executată.Temeiul regulii res perit debitori rezidă în caracterul reciproc şi interde­pendent al obligaţiilor în contractul sinalagmatic: obligaţia fiecărui contrac­tant este cauza executării obligaţiei de către celălalt contractant. Imposibili­tatea fortuită de executare a obligaţiei debitorului lipseşte de cauză obligaţia creditorului. Cu alte cuvinte, imposibilitatea executării obligaţiei uneia dintre părţi lipseşte de suport juridic obligaţia celeilalte părţi, care, astfel, nu va mai trebui să fie executată.

Legea reglementează unele aplicaţii ale acestei reguli. Astfel:

- în materia contractului de locaţiune, conform art. 903, lit. (b) CC, in cazul pieirii bunului închiriat contractul încetează de plin drept. In acest caz, locatorul, fiind debitorul unei obligaţii imposibil de executai - acordarea folosinţei unui bun - suportă riscul contractului (nu mai poate pretinde chiria);

- în materia contractului de antrepriză, art. 956, alin. (1) CC. prevede ca riscul pieirii sau deteriorării fortuite a obiectului contractului până la recepţionarea lui îl suportă antreprenorul, ceea ce înseamnă că acesta nu va putea pretinde de la client plata pentru munca depusă;

- în materia contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, din interpretarea art. 844 şi 855 CC, reiese că dobîditorul, aflat în imposibilitatea executării obligaţiilor contractuale în virtutea unor circumstanţe independente de voinţa lui, suportă riscul contractului prin faptul că va fi ţinut să restituie beneficiarului întreţi nerii bunul dobândit sau valoarea lui, neputând să pretindă restituirea valorii întreţinerii prestate, în situaţia în care obligaţia a devenit numai parţial imposibil de executat regula consacrată de legislaţia noastră este formulată în art. 663, alin. (4) şi 707, alin. (1) CC. Astfel, conform art. 664(4), dacă debitorul a executat parţial obligaţia care a devenit imposibil de executat, creditorul este ţinut să execute o obligaţie corelativă până la concurenţa îmbogăţirii sale, iar art. 707, alin. (1) prevede că, "în cazul în care imposibilitatea este parţială, obligaţia corelativă se reduce corespunzător".

În literatura de specialitate s-a propus şi o altă soluţie - încetarea în întregime a contractului atunci când ceea ce ar putea fi executat din obligaţia debitorului nu asigură nici măcar parţial satisfacerea scopului pentru care contractul a fost încheiat; riscul contractului va fi suportat în întregime de debitorul obligaţiei imposibil de executat.

Ce soluţie se impune în situaţia în care, deşi o parte a contractului nu şi-a executat obligaţia din cauza imposibilităţii fortuite, cealaltă parte şi-a executat totuşi obligaţia corelativă? Art. 663, alin. (3) CC. prevede că debitorul aflat în imposibilitatea de executare trebuie să restituie tot ceea ce a primit. Art. 707, alin. (3) precizează, în acest sens, că restituirea a ceea ce este prestat se poate cere în conformitate cu regulile privind îmbogăţirea fără justă cauză.

Suportarea riscurilor in contractele sinalagmatice translative de proprietate.

În cadrul acestor contracte trebuie să se ţină cont că pot interveni, con­comitent, atât riscul pieirii fortuite a bunului, cât şi riscul imposibilităţii de executare a contractului. Cât priveşte riscul pieirii fortuite a bunului, regula consacrată în legislaţie este aceea că în cazul contractelor translative de propri­etate riscul contractului îl suportă acea parte care avea calitatea de proprietar al bunului la momentul pieirii fortuite a acestuia - res perit domino. Această regulă rezultă din prevederile art. 318 CC: riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului îl suportă proprietarul, dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

Este cazul, spre exemplu, contractelor translative de proprietate, când bu­nul ce constituie obiectul contractului piere dintr-o cauză fortuită, adică fără culpa vreuneia dintre părţi. Bunăoară, într-un contract de vânzare-cumpărare a unui bun mobil, după încheierea contractului, dar înainte de predarea bunu­lui către cumpărător, bunul piere în urma unui eveniment de forţă majoră. Va putea oare vânzătorul să pretindă plata preţului de la cumpărător?

Dacă e să admitem că vânzătorul are acest drept, aceasta ar însemna că riscul contractual este suportat de cumpărător, care este creditorul obligaţiei imposibil de executat - res perit creditori. Dacă admitem că vânzătorul nu are acest drept, atunci riscul contractual este suportat de vânzător, care este debitorul obligaţiei imposibil de executat - res perit debitori.

În situaţia dată trebuie de avut în vedere regulile privind momentul do­bândirii dreptului de proprietate. Astfel, conform art. 321, alin. (1) CC, drep­tul de proprietate este transmis dobânditorului în momentul predării bunului mobil, dacă legea sau contractul nu prevede altfel. În baza acestei reguli, riscul contractual îl va suporta vânzătorul, deoarece el este proprietarul bunului vândut până în momentul predării bunului. El va suporta atât riscul pieirii bunului, conform regulii res perit domino, cât şi riscul neexecutării contractu­lui conform regulii res perit debitori.

În cazul contractelor ce au ca obiect bunuri imobile, vânzătorul va suporta riscurile până în momentul înscrierii dreptului de proprietate a cumpărăto­rului în registrul bunurilor imobile, întrucât, potrivit art. 321, alin. (2) CC, în cazul bunurilor imobile, dreptul de proprietate se dobândeşte la data înscrierii în registrul bunurilor imobile, cu excepţiile prevăzute de lege.

5.4. Efectele contractului în raporturile cu persoanele

care nu au calitatea de părţi contractante

5.4.1. Principiul relativităţii efectelor contractului

Formularea principiului

Art. 668, alin. (2) CC prevede: "contractul produce efecte numai între părţi, dacă legea nu prevede altfel". Acesta este principiul relativităţii efectelor con tractului. El rezultă indirect şi din principiul forţei obligatorii a contractului. Potrivit acestui principiu, contractul nu poate produce efecte decât între părţile contractante, în sensul că el nu poate genera drepturi şi obligaţii în folosul şi, respectiv, în sarcina altor persoane. Nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane, la fel cum drepturile apărute din contract aparţin şi profită părţilor contractante, care au calitatea de titulare ale lor. Nimeni nu poate asuma obligaţii şi dobândi drepturi printr-un contract la a cărui încheiere nu şi-a dat consimţământul. Acest principiu îşi găseşte justificarea în însăşi natura contractului, care este un acord de voinţă. Dacă este firesc ca cineva să devină debitor sau creditor prin manifestarea lui de voinţă, tot atât de firesc este ca nimeni să nu poată deveni debitor sau creditor printr-un contract fără voinţa sa.

Ca excepţie de la principiul evocat, printr-un contract părţile pot prevedea drepturi în folosul unei alte persoane: este cazul contractului în beneficiul terţei persoane (care va fi analizat mai jos).

Domeniul de aplicare a principiului relativităţii contractului. Părţi. Terţi. Categorii intermediare.

Părţile sunt persoane fizice sau juridice care au încheiat, direct sau prin reprezentare, contractul.

Terţii sunt persoanele străine de contract, care nu au participat nici direct nici prin reprezentare la încheierea contractului.

Există o categorie intermediară de persoane care nu au participat la înche­ierea contractului nici direct, nici prin reprezentare. Este categoria aşa numiţi lor succesori ai părţilor, numiţi şi avânzi cauză. Noţiunea de succesor aici este folosită în alt sens decât în dreptul succesoral. Acestea sunt persoanele care deţin toate sau o parte din drepturile lor de la o altă persoană, numită autor şi care, cu privire la acele drepturi, iau locul autorului, având aieeaşi poziţie ca acesta din urmă.

Succesorii părţilor sau avânzii cauză reprezintă o categorie intermediară de persoane, deoarece se aseamănă cu părţile, în sensul că efectele contractului se produc şi faţă de ele, şi se aseamănă cu terţii, întrucât nu au participat la incheieiea contractului. Din categoria succesorilor fac parte succesorii univcrsali, succesorii cu titlu universali, succesorii cu titlu particular, creditorii chirografari ai părţilor.

Succesorii universali sunt acele persoane care dobândesc totalitatea drep­turilor şi obligaţiilor patrimoniale ale autorului lor, considerate ca o universalitate juridică. Sunt succesori universali: moştenitorul legal unic al unei persoane, legatarul universal căruia testatorul i-a lăsat întregul patrimoniu succesoral, persoanele juridice primitoare de patrimoniu în caz de reorganiza­re prin fuziune (contopire sau absorbţie). Succesorii universali devin debitori sau creditori în locul autorilor lor.

Succesorii cu titlu universal sunt acele persoane care dobândesc o cotă-parte sau o fracţiune din patrimoniul autorului lor. Sunt succesori cu titlu uni­versal: moştenitorul legal care a moştenit o parte din patrimoniul succesoral, legatarul cu titlu universal, persoanele juridice primitoare de patrimoniu în caz de reorganizare prin dezmembrare (divizare sau separare). Succesorii cu titlu universal beneficiază de drepturi şi răspund pentru obligaţii în limitele fracţiunii pe care au dobândit-o.

Succesorii universali şi cu titlu universal primesc, integral sau parţial, drepturile şi obligaţiile care au aparţinut părţilor, adică primesc şi însuşesc toate efectele contractelor pe care le-au încheiat părţile. în acest sens legea prevede că contractul produce efecte şi pentru succesorii universali sau cu titlu universal dacă din lege, din contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel (art. 668, alin. (2) CC).

De la regula că succesorii universali şi cu titlu universal dobândesc drep­turile şi obligaţiile autorului sunt următoarele excepţii:

- contractele intuitu personae încetează, de regulă, o dată cu moartea părţii contractante în considerarea identităţii sau calităţilor căreia s-au încheiat. Efectele lor nu se vor produce faţă de succesorii univer­sali sau cu titlu universal. Din această categorie fac parte contractele: de rentă viageră, de mandat, de prestare a unor servicii, de societate civilă etc.;

- părţile pot prevedea expres că efectele contractului nu se vor trans­mite de la părţi către alte persoane. De exemplu, într-un contract de locaţiune părţile pot stipula că în cazul în care locatarul va deceda, contractul nu va continua pentru moştenitorii lui.

Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobândesc un drept anumit, privit ca un drept de sine stătător, şi nu ca parte componentă a unui patrimoniu. Ei nu dobândesc un patrimoniu sau o fracţiune de patrimoniu ca în cazul succesorilor universali şi cu titlu universal. Sunt succesori cu titlu particular: cumpărătorul unui bun, donatarul, cesionarul unei creanţe, per­soana juridică dobânditoare a bunurilor rămase după lichidarea unei persoane juridice dizolvate etc.

În principiu, succesorul cu titlu particular nu răspunde pentru obligaţiile şi nu beneficiază de drepturile pe care autorul le-a dobândit prin contracte cu alte persoane. Totuşi, în doctrină s-a pus problema privind efectele contracte lor încheiate de autor cu alte persoane în cazul în care aceste efecte au legătura strânsă, sunt conexe cu dreptul transmis către succesorul particular. În acest context s-a relevat că:

-în ceea ce priveşte drepturile dobândite de autor prin contract anterior cu alte persoane, se admite că de aceste drepturi profită şi succesorul cu titlu particular. Condiţia necesară este ca aceste drepturi să fie conexe, să aibă legătură strânsă cu dreptul transmis. De exemplu, cesionarul unei creanţe, care este succesor cu titlu particular, va beneficia, în lipsa unei prevederi contrare, de garanţiile care însoţesc acea creanţă (gaj, fideiusiune), pe care cedentul le-a contractat anterior cu o altă persoană;

-în ceea ce priveşte obligaţiile asumate de autor prin contract anterior cu alte persoane, acestea nu se transmit asupra succesorului cu titlu particular, chiar dacă au legătură cu dreptul transmis. Faţă de aceste obligaţii succesorul cu titlu particular are calitatea de terţ

Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu se bucură de o garanţie reală a realizării dreptului lor de creanţă asupra patrimoniului debitorului. Practic, un asemenea creditor este terţ faţă de contractul încheiat de debitorul său. Cu toate acestea, mişcările care se produc în interiorul patrimoniului debitorului său, prin mărirea sau micşorarea activului ori pasivului, sunt opozabile creditorului chirografar, care va putea urmări numai acele bunuri ce se află în patrimoniu la data când creanţa devine exigibilă.

Principiul relativităţii contractului şi opozabilitatea contractului faţă de terţi. Relativitatea efectelor contractelor nu înseamnă că contractul ar fi lipsit de valoare în raport cu terţele persoane. Contractul, ca situaţie juridică, ca realitate socială, nu poate fi ignorat şi nesocotit de către persoanele care nu au participat la încheierea lui. În acest sens contractul este opozabil tuturor, inclusiv terţilor. Acest lucru nu înseamnă că terţele persoane devin obligate prin contract, ci doar că situaţiile juridice create de el trebuie să fie respectate.

În doctrină prin opozabilitatea contractului, în sens larg, se înţelege că el produce efecte între părţile contractante şi avânzii cauză ai părţilor, precum şi faptul că situaţia juridică născută din contractul dat trebuie respectată de către orice persoană.

În acest sens noţiunea de opozabilitate a contractului este alcătuită din două laturi: opozabilitatea contractului faţă de părţi şi succesorii părţilor şi opozabilitatea contractului faţă de terţi.

Opozabilitatea faţă de părţi şi succesorii lor se confundă cu relativitatea efectelor contractului. A spune că contractul este opozabil părţilor şi succesorilor lor înseamnă a spune că el produce efecte juridice. În această ipoteză, cuvintele "produce efecte" şi "este opozabil" au acelaşi sens.

Cât priveşte opozabilitatea faţă de terţi, această noţiune are o altă semni­ficaţie. În această ipoteză ea nu se confundă cu relativitatea efectelor contrac­tului. Opozabilitatea contractului faţă de terţi constă în obligaţia tuturor de a respecta situaţia juridică creată prin contract.

Printre cazurile de opozabilitate a contractului faţă de terţi pot fi numite următoarele:

- invocarea contractului faţă de un terţ, ca titlu de dobândire a unui drept real sau de creanţă. De exemplu, pârâtul într-o acţiune în re­vendicare poate invoca contra reclamantului un contract încheiat cu o altă persoană, prin care pretinde că a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat;

- invocarea contractului de către posesorul de bună-credinţă a bunului contra proprietarului bunului ca dovadă pentru a justifica uzucapiunea;

- invocarea contractului ca dovadă pentru a justifica mărirea patrimo­niului împotriva unei terţe persoane care a introdus o acţiune înte­meiată pe îmbogăţirea fără justă cauză contra părţii contractante.

Uneori opozabilitatea contractului faţă de terţi este condiţionată de o anu­mită publicitate, cum este cazul înregistrării actelor juridice care au ca obiect bunurile imobile (art. 214 CC).

5.4.2. Contractul in folosul unui terţ

Contractul în folosul unui terţ este un contract sau o clauză într-un contract prin care o parte, numită promitent, se obligă faţă de cealaltă parte, numită stipulant, să execute o prestaţie în favoarea unei terţe persoane, numită beneficiar.

Contractul în folosul unui terţ, numit şi stipulaţie pentru altul, reprezintă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, întrucât în cadrul lui iau naştere drepturi ce aparţin unei persoane care are calitatea de terţ, prin urmare, care nu a participat nici direct, nici prin reprezentare la încheierea contractului şi nici nu are calitatea de succesor al părţilor.

Codul civil cuprinde reglementări în materia contractului în folosul unui terţ în capitolul V al Titlului II al Cărţii a treia. Art. 721, alin. (1) CC prevede că "părţile unui contract pot conveni ca debitorul (promitentul) să efectueze prestaţia nu creditorului (stipulantului), ci terţului (beneficiarului), indicat sau neindicat în contract, care obţine în mod nemijlocit dreptul să pretindă prestaţia în folosul său".

In afară de prevederile exprese în materia dată, legislaţia civilă conţine si câteva aplicaţii ale acestui contract în diferite materii speciale:

a) în cazul contractului de donaţie condiţionată, din interpretarea art. 843, alin. (1) CC rezultă că donatorul (având calitatea de stipulant) şi donatarul (având calitatea de promitent) pot conveni în contract ca acesta din urmă să îndeplinească o sarcină (prestaţie) în favoarea unei terţe persoane;

b) în cazul contractului de rentă, art. 847, alin. (3) CC prevede că renta poate fi constituită în favoarea unui terţ. Astfel, credirentierul are calitatea de stipulant, debirentierul - pe cea de promitent, iar terţul in favoarea căruia s-a constituit renta - de beneficiar;

c) în cazul contractului de transport de bunuri, din prevederile art. 1001 şi 1002 CC rezultă că expeditorul (stipulant) poate conveni cu transportatorul (promitent) ca ultimul să predea încărcătura destinatarii lui, care nu este parte la contract (beneficiar);

d) în cazul contractului de asigurare, art. 1301 CC prevede că asiguratul (stipulant) poate stipula ca asigurătorul (promitent) să plătească suma asigurată ori despăgubirea unui terţ (beneficiar).

Pe lângă condiţiile generale de validitate ale oricărui contract (capacitatea părţilor, consimţământul, obiectul şi cauza), contractul în folosul unui terţ trebuie să îndeplinească şi unele condiţii specifice:

voinţa de a stipula în favoarea unei terţe persoane trebuie să fie certă, neîndoielnică; din ea trebuie să rezulte că beneficiarul dobândeşte dreptul subiectiv de sine stătător de a pretinde promitentului să exe­cute o prestaţie în favoarea sa;

persoana beneficiarului trebuie să fie determinată sau, cel puţin, determinabilă. Legea prevede că "nu este obligatoriu ca beneficiarul să fie determinat sau să existe la momentul stipulaţiei. Este suficient ca el să fie determinabil şi să existe la data executării contractului" (art. 721, alin. (2) CC). Prin urmare, în calitate de beneficiar poate fi, spre exemplu, moştenitorul stipulantului sau o persoană juridică în curs de constituire.

În legătură cu condiţiile de validitate ale contractului în folosul unui terţ se pune întrebarea dacă este sau nu necesară acceptarea beneficiarului. În lite­ratura de specialitate s-a susţinut că consimţământul beneficiarului nu este o condiţie a existenţei stipulaţiei pentru altul. Bineînţeles că dreptul născut din stipulaţie nu poate fi impus beneficiarului fără acordul lui. De aceea el poate accepta, dar poate şi renunţa la dreptul stipulat în favoarea sa. Acceptarea acestui drept nu are efect constitutiv: dreptul se dobândeşte nu în virtutea acceptării, ci în virtutea contractului încheiat între stipulant şi promitent. Acceptarea beneficiarului are ca efect consolidarea dreptului dobândit, având valoarea unei renunţări la dreptul de a refuza beneficiul atribuit.

În acelaşi context se pune şi problema posibilităţii revocării şi modificării stipulaţiei în folosul terţului. Soluţia dată de lege este că, în principiu, stipula­ţia poate fi revocată şi modificată, respectându-se următoarele condiţii:

- revocarea sau modificarea stipulaţiei poate avea loc doar până la mo­mentul informării de către beneficiar a stipulantului sau a promiten­tului despre acceptarea stipulaţiei;

- revocarea sau modificarea stipulaţiei poate fi făcută numai de stipulantul însuşi; succesorii sau creditorii stipulantului nu au dreptul de revo­care sau de modificare a stipulaţiei (a se vedea art. 721, alin. (3) CC).

Cât priveşte efectele revocării stipulaţiei, ale refuzului beneficiarului la dreptul conferit de stipulaţie sau ale ineficacităţii stipulaţiei pentru beneficiar din oricare alte motive, legea dispune cit slipulantul poate cerc executarea prestaţiei faţă de sine dacă din contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel (art. 723 CC).

În cadrul contractului în folosul unui terţ iau naştere următoarele categorii de raporturi:

1) raporturile dintre stipulant şi promitent,

2) raporturile dintre promitent şi beneficiar şi

3) raporturile dintre stipulant şi beneficiar.

Raporturile dintre stipulant şi promitent sunt marcate de unele trăsături caracteristice în ceea ce priveşte drepturile şi acţiunile stipulantului faţă de promitent în legătură cu prestaţia pe care acesta din urmă s-a obligat s-o execute în folosul beneficiarului. Este important de remarcat că stipulantul are la dispoziţie toate mijloacele juridice conferite de lege oricărui creditor într-un raport contractual.

Astfel, dacă promitentul nu-si execută obligaţiile faţă de beneficiar, stipu­lantul este îndreptăţit la următoarele:

- să acţioneze în justiţie pe promitent pentru a fi obligat să execute prestaţia pe care o datorează beneficiarului;

- să invoce excepţia de neexecutare a contractului;

- să efectueze rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului cu toate consecinţele ce decurg din acest fapt;

- să pretindă despăgubiri, în măsura în care va dovedi producerea în patrimoniul propriu a unui prejudiciu datorat neexecutării de către promitent a obligaţiei către beneficiar. De exemplu, stipulantul ur­mărea ca prin intermediul contractului în folosul terţului să-şi achite o datorie pe care o avea către terţ, astfel încât neexecutarea de către promitent a obligaţiei asumate faţă de acest terţ l-a prejudiciat direct pe stipulant, care, din această cauză, nu şi-a putut achita datoria şi a fost obligat să-1 despăgubească pe terţ.

Raporturile dintre promitent şi beneficiar. Deşi beneficiarul nu este parte la contract, el dobândeşte nemijlocit dreptul creat în folosul său. Acest drept ia naştere direct în patrimoniul beneficiarului. De aici apar următoarele consecinţe:

- beneficiarul nu suportă eventuala insolvabilitate a stipulantului, deoarece dreptul nu face parte din patrimoniul stipulantului. Tot din acest motiv, moştenitorii stipulantului nu pot avea pretenţii asupra acestui drept;

- dacă beneficiarul decedează înainte de a fi acceptat dreptul, acesta se transmite moştenitorilor săi, deoarece dreptul făcea parte din patrimoniul său.

Din contractul încheiat în folosul terţului între acesta şi promitent se naşte un raport obligaţional; terţul beneficiar are calitatea de creditor, iar promitentul are calitatea de debitor. Prin urmare, în realizarea dreptului său el se poate folosi de toate mijloacele juridice pe care le are orice creditor. Astfel, beneficiarul poate cere, de rând cu stipulantul, executarea contractului în măsura în care legea sau contractul nu dispune altfel şi acest lucru este posibil prin natura prestaţiei (art. 722 CC). De asemenea, beneficiarul poate pretinde despăgubiri pentru recuperarea prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării. El nu are însă dreptul la rezoluţiunea contractului încheiat de stipulant şi promitent, întrucât nu este parte a acestui contract.

Cât priveşte promitentul, acesta poate opune beneficiarului excepţiile fundate pe contractul din care beneficiarul şi-a obţinut dreptul. De exemplu, promitentul ar putea să refuze executarea obligaţiei către beneficiar, invocând faptul că nici stipulantul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce-i revenea şi care con­diţiona angajamentul pe care şi-1 asumase faţă de terţ. Promitentul nu poate însă opune excepţiile fundate pe alte raporturi dintre promitent şi stipulant (art. 724 CC).

Raporturile dintre stipulant şi beneficiar. Contractul în folosul unui terţ nu creează, prin el însuşi, raporturi între stipulant şi beneficiar, scopurile urmărite de stipulant fiind exterioare contractului. Astfel, prin stipulaţie se poate urmări achitarea unei datorii anterioare faţă de beneficiar, acordarea unui împrumut acestuia etc. Natura raporturilor existente între stipulant şi beneficiar va determina şi regimul juridic care le va fi aplicabil.

5.5. Modificarea, rezoluţiunea, rezilierea, şi revocarea contractului

5.5.1. Consideraţii generale

Contractul este rezultatul unui acord de voinţă, în urma căruia iau naştere obligaţii contractuale. În virtutea principiului forţei obligatorii a contractului, părţile nu se pot sustrage prin voinţa lor unilaterală de la executarea obligaţii­lor lor contractuale. Legea dispune că contractul poate fi modificat sau rezolvit numai în conformitate cu clauzele sale ori prin acordul părţilor, dacă legea nu prevede altfel (art. 668, alin. (3) CC). Prin urmare, modificarea sau desfiinţa­rea contractului se poate produce doar atunci când părţile convin în acest sens sau atunci când legea prevede o asemenea posibilitate. Această prevedere este una din aplicaţiile principiului autonomiei voinţei. În ea îşi găseşte reflectarea simetria existentă între modul de încheiere a contractului şi modul de modificare şi desfiinţare a lui: deoarece contractul este rezultatul unui acord de voinţă, el poate fi desfiinţat toi prinţi un acord de voinţă.

Necesitatea consimţământului părţilor pentru modificarea sau încetarea contractului, fiind o regulă generală, nu exclude unele excepţii. Aceste excepţii trebuie să fie prevăzute în mod expres în lege.

Astfel, Codul civil recunoaşte dreptul uneia dintre părţile contractului, pentru care executarea contractului a devenit prea oneroasă din cauza schimbării în mod considerabil a împrejurărilor care au stat la baza încheierii lui, de a cere modificarea contractului în vederea ajustării lui la noile împrejurări, în cazul în care o asemenea ajustare devine imposibilă, partea dezavantajată poate cere desfiinţarea contractului.

De asemenea, legea prevede posibilitatea desfacerii unui contract de către una dintre părţile lui ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate de către cealaltă parte, fie din culpa debitorului obligaţiei neexecutate, fie dintr-o îm­prejurare neimputabilă părţii în cauză.

Pentru unele specii de contracte este legiferată posibilitatea desfacerii contractului prin manifestarea de voinţă a unei singure părţi.

În fine, o modalitate specifică de desfacere a contractului - revocarea - estr prevăzută de Codul civil pentru contractele cu participarea consumatorilor.

5.5.2. Modificarea contractului

Precizări preliminare

Chestiunea modificării contractului interesează în special contractele cu executare succesivă; în aceste contracte, pe parcursul desfăşurării lor, se pot modifica anumite elemente. Aceste modificări produc, de regulă, efecte pentru viitor. Însă modificarea contractului nu poate fi exclusă nici din domeniul contractelor cu executare instantanee. Se poate întâmpla, de exemplu, ca părţile unui contract de vânzare-cumpărare deja încheiat să dorească, din diferite motive, să modifice preţul bunului. În acest caz modificarea ar putea opera nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, având un caracter retroactiv.

Din dispoziţiile art. 668, alin. (3), enunţate mai sus, rezultă că modificarea contractului poate fi de două feluri:

- modificarea legală, adică efectuată în temeiurile prevăzute de lege şi - modificarea convenţională, adică efectuată prin acordul părţilor.

Modificarea legală a contractului

Legea reglementează diferite situaţii în care una dintre părţile contractului este îndreptăţită să ceară modificarea unui contract în curs de desfăşurare.

Art. 623 CC reglementează ajustarea contractului în cazul modificării împrejurărilor. Potrivit alin. (1) al acestui articol, "dacă împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil după încheierea acestuia, iar părţile, prevăzând această schimbare, nu ar fi încheiat contractul sau l-ar fi încheiat în alte condiţii, se poate cere ajustarea contrac­tului în măsura în care nu se poate pretinde unei părţi, luând în considerare toate împrejurările acelui caz, în special repartizarea contractuală sau legală a riscurilor, menţinerea neschimbată a contractului".

Aceste prevederi consacră conceptul de hardship (sau impreviziune), care, fiind un produs al practicii comerciale anglo-saxone, a fost preluat şi de dreptul unor alte ţări, cum ar fi dreptul italian (art. 1467-1469 CC), dreptul german (§313 CC), dreptul rus (art. 451 CC), dreptul ungar (art. 107 CC), dreptul grec (art. 388 CC) etc. De asemenea, instituţia de hardship este consa­crată şi în culegerile de uzanţe comerciale internaţionale standardizate, dintre care cele mai cunoscute sunt Principiile Unidroit şi Clauza de hardship a Ca­merei de Comerţ Internaţionale (Publicaţia CCI nr. 650 din 2003). În acest context, considerăm relevantă definiţia de hardship cuprinsă în art. 6.2.2 al Principiilor Unidroit, potrivit căreia există hardship atunci când survin eveni­mente care alterează fundamental echilibrul prestaţiilor fie datorită faptului că cheltuielile de executare a obligaţiilor au crescut, fie datorită faptului că valoarea contraprestaţiei a scăzut şi: a) evenimentele apar sau devin cunoscute părţii afectate după încheierea contractului, b) partea afectată nu a putut lua in considerare în mod rezonabil aceste evenimente la momentul încheierii contractului; c) evenimentele sunt în afara controlului părţii afectate; d) riscul acestor evenimente nu a fost asumat de partea afectată.

Conceptul de hardship capătă o răspândire tot mai mare în legislaţiile diferitelor ţări datorită avantajelor pe care le prezintă şi, mai ales, faptului ca oferă părţilor o soluţie flexibilă de ajustare a contractelor cu executare succesivă la fluctuaţiile economico-financiare. Această instituţie se integrează în tendinţa dominantă de asigurare a stabilităţii contractelor prin promovarea unor mecanisme juridice susceptibile să permită adaptarea acestora la conjunctura dinamică a pieţei printr-o procedură complexă de renegociere şi soluţionare a eventualelor litigii, prevăzută de reglementările legale în materie.

Instituţia de hardship reprezintă o aplicaţie specifică a regulii rebus sn stantibus, fiind o excepţie de la principiul pacta sunt servanda. În acest context este important de subliniat că, în virtutea principiului forţei obligatorii a contractului, o parte contractantă este obligată să execute obligaţiile sale contractuale chiar dacă anumite evenimente au făcut executarea mai oneroa să, mai grea decât ar fi putut prevedea la momentul încheierii contractului Dreptul de a cere ajustarea contractului apare doar atunci când sunt întrunite toate condiţiile necesare de existenţă a situaţiei de hardship, în conformitate cu prevederile art. 623 CC.

Pentru ca o situaţie să poată fi calificată ca hardship şi, prin urmare, sa poată servi ca temei pentru ca una dintre părţile contractului să fie îndreptăţită să ceară ajustarea acestuia, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

1) Situaţia de hardship există atunci când împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil după încheierea acestuia. Atunci când se încheie un contract, părţile îşi asumă obligaţii având in vedere circumstanţele şi realităţile economice la momentul dat. Însă, în cazul în care, după încheierea contractului, pe parcursul executării sale, se produc evenimente: războaie, revoluţii, crize economice, cataclisme naturale, acţiuni ale autorităţilor etc., cu consecinţe nefaste cum sunt: inflaţia, scăderea puterii de cumpărare a banilor, creşterea excesivă a preţurilor, penuria de mărfuri etc., între valoarea prestaţiilor părţilor pot apărea dezechilibre grave ce pot cauza ruina economică pentru o parte şi îmbogăţirea nejustificată, inechitabi­lă pentru cealaltă.

De subliniat este faptul că importantă este nu gravitatea evenimentului in sine, ci impactul acestuia asupra raporturilor contractuale. O modificare substanţială a împrejurărilor în care a fost încheiat contractul, dar care are un efect neînsemnat asupra prestaţiilor părţilor nu va constitui un eveniment de hardship. Numai atunci când împrejurarea survenită afectează în mod fun­damental echilibrul contractual, astfel încât pentru una dintre părţi prestaţia devine deosebit de împovărătoare, excesiv de oneroasă, partea dezavantajată poate cere modificarea contractului. Efectele ivirii situaţiei de hardship se apreciază cu privire la întregul contract, iar nu numai referitor la unele pres­taţii. Astfel, nu va fi hardship dacă evenimentul afectează grav o prestaţie, dar are efecte neînsemnate asupra contractului în ansamblu.

De menţionat că situaţia de hardship poate fi invocată atât în cazul în care partea care efectuează prestaţia, prin apariţia evenimentului în cauză, urmea­ză să suporte cheltuieli excesive, cât şi în cazul în care profitul s-a diminuat radical şi este evident disproporţionat cu câştigul obţinut de cocontractant. Insă simpla nerealizare a beneficiului scontat iniţial nu îndreptăţeşte pe nici una dintre părţi să ceară modificarea contractului.

2.Este hardship atunci când împrejurările s-au schimbat (sau au devenit cunoscute) după încheierea contractului. Dacă partea afectată a avut cunoştinţă (sau a putut să aibă cunoştinţă) despre aceste evenimente la momentul încheie­rii contractului, ea ar fi putut să ţină cont de ele la acel moment şi nu ar putea invoca situaţia de hardship ulterior.

3.Situaţia de hardship există atunci când schimbarea împrejurărilor era imprevizibilă la momentul încheierii contractului, astfel încât, dacă ar fi prevă­zut această schimbare, părţile nu ar fi încheiat contractul sau l-ar fi încheiat în alte condiţii. Mecanismul de ajustare a contractului poate fi pus în mişcare nu­mai atunci când există evenimente exterioare voinţei părţilor, adică indepen­dente ele posibilitatea lor de control. Partea afectată nu poate invoca situaţia de hardship şi cere modificarea contractului, dacă schimbarea împrejurărilor era sub controlul ei şi, prin urmare, ea putea să întreprindă măsuri pentru contra­cararea consecinţelor ei negative. Această teză se bazează pe principiul bunei-credinţe ce domină raporturile obligaţionale (art. 513 CC).

4.Este situaţie de hardship dacă partea afectată nu şi-a asumat expres riscul modificării împrejurărilor (a se vedea art. 623, alin. (3) CC). Asuma­rea riscurilor poate deriva din însăşi natura contractului. În contractele aleatorii, de exemplu, suportarea riscurilor este un element imanent acestei categorii de contracte, chiar dacă împrejurările au făcut ca prestaţia sa devină mai împovărătoare decât s a aşteptat. De exemplu, într-un contract de rentă viageră debirentierul nu poate cere reducerea cuantumului rentei numai din motivul că veniturile lui s-au diminuat. La fel, într-un contract de asigurare asigurătorul nu poate invoca situaţia de hardship în cazul în care riscul asigurat a depăşit substanţial ceea ce a fost preconizat la momentul încheierii contractului.

5.Situaţia de hardship există atunci când este inechitabil ca efectele situaţiei în cauză să fie suportate exclusiv de partea afectată. În acest sens, art. 623 alin. (1) CC prevede că "se poate cere ajustarea contractului în măsura în care nu se poate pretinde unei părţi, luând în considerare toate împrejurările acelui caz, în special repartizarea contractuală sau legală a riscurilor, menţinerea neschimbată a contractului". Această condiţie pune la dispoziţia părţilor (iar în caz de litigiu - a instanţei de judecată) un criteriu de restabilire a echilibrului contractual, care permite acestora nu pur şi simplu să readapteze elementele contractului alterate de schimbarea împrejurărilor, ci să facă acest lucru în confermitate cu principiul echităţii, care este unul fundamental în dreptul civil.

Situaţia de hardship se aseamănă cu cea de forţă majoră. Elementul lor comun este imprevizibilitatea. De notat că în dreptul anglo-saxon ambele situaţii se întrunesc în conceptul mai larg de frustration, în cadrul căruia se face distincţia între situaţia de impossibility, care este atunci când executarea contractului devine imposibilă din cauza unor evenimente imprevizibile survenite după încheierea lui, şi situaţia de impracticability, care include "dificultăţi, cheltuieli, prejudicii sau pierderi extreme şi nerezonabile" pe care le suportă una dintre părţi din cauza survenirii evenimentelor de aceeaşi natură.

În dreptul continental însă, între instituţia de Hardship şi cea de forţă majoră se face o distincţie esenţială. Astfel, aceste instituţii relevă deosebiri în ceea ce priveşte: a) insurmontabilitatea: în timp ce evenimentul de hardship face numai mult mai oneroasă executarea obligaţiei de către una dintre părţi, evenimentul de forţă majoră atrage, de regulă, imposibilitatea executăm contractului; b) scopul urmărit de părţi: invocarea situaţiei de hardship are ca scop ajustarea contractului la noile împrejurări, pe când în cazul de forţă majoră, scopul este de a reglementa suspendarea sau încetarea efectelor contractului şi a exonera de răspundere partea aflată în imposibilitate de executare.

Există situaţii care pot fi considerate în acelaşi timp cazuri de hardship şi de forţă majoră. În aceste situaţii partea afectată de aceste evenimente va decide asupra mijlocului juridic pe care îl va folosi. Dacă partea contractului urmăreşte să justifice neexecutarea prestaţiei, ea va invoca forţa majoră. Dacă însă partea urmăreşte ajustarea contractului pentru a permite existenţa lui în continuare, ea va invoca situaţia de hardship.

Cât priveşte mecanismul ajustării contractului la noile împrejurări, le­gea prevede, în primul rând, obligaţia părţilor de a proceda la renegocierea contractului. În acest sens art. 623, alin. (2) CC dispune că părţile vor încerca mai întîi să realizeze pe baza bunei înţelegeri ajustarea contractului la noile împrejurări.

Procedura renegocierii începe cu depunerea de către partea îndreptăţită a cererii de ajustare a contractului. Conform prevederilor art. 623, alin. (3) CC, cererea în cauză trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

a) cererea de ajustare a contractului trebuie să fie făcută fără întârziere. Termenul în decursul căruia partea îndreptăţită poate înainta cererea depinde de circumstanţele fiecărui caz în parte. De notat că partea afectată nu pierde dreptul de a cere renegocierea contractului numai din motivul că nu a acţionat îndată. Totuşi, depunerea cererii cu întârziere poate avea repercusiuni negati­ve, în special, în ceea ce priveşte posibilitatea de a demonstra existenţa situaţiei de hardship;

b) cererea de ajustare a contractului trebuie să fie motivată. Partea îndrep­tăţită este ţinută să indice temeiurile pe care se bazează cererea sa pentru a permite cocontractantului să înţeleagă mai bine dacă cererea este justificată sau nu. O cerere incompletă trebuie să fie considerată ca nefiind depusă la timp, cu excepţia cazului în care motivele pretinsei situaţii de hardship sunt atât de evidente încât este inutil a le expune în cerere.

În legătură cu procedura renegocierii contractului pentru cauza de hardship se mai impun următoarele precizări:

- depunerea cererii privind ajustarea contractului la noile împrejurări nu serveşte drept temei pentru refuzul executării obligaţiei (art. 624, alin. (4) CC);

- renegocierea contractului trebuie să se desfăşoare cu bună-credinţă. Deşi această regulă nu este prevăzută expres în articolul Codului civil consacrat materiei studiate, ea rezultă din principiul general al bunei-credinţe care domină obligaţiile contractuale (art. 513 CC).

In urma renegocierii contractului se pot crea situaţii diferite:

1.Părţile izbutesc să găsească soluţiile ajustării contractului la noile împrejurări şi perfectează modificările respective la contract (a se vedea referitor la operarea modificării contractului în continuare);

2.Negocierile eşuează din cauza că cealaltă parte neagă existenţa situaţiei de hardship sau nu răspunde la cererea de ajustare ori din orice alt motiv.

Deşi legea nu conţine prevederi exprese în acest sens, în cazul eşecului negocierilor partea afectată poate pretinde ajustarea contractului prin instanţa de judecată. Deoarece conceptul şi reglementările în materie de hardship în dreptul nostru sunt similare celor consacrate în Principiile Unidroit, considerăm relevante soluţiile date în reglementările vizate şi comentariile acestora. Astfel, potrivit art. 6.2.3, alin. (4), instanţa de judecată care constată existenţa unui caz de hardship poate adapta contractul în vederea restabilirii echilibru lui prestaţiilor. În acest scop instanţa va încerca să procedeze la o repartizare justă a pierderilor între părţi. În funcţie de natura cazului de hardship, aceasta poate implica sau nu o adaptare a preţului. Totuşi, ajustarea nu va reflecta în mod necesar totalitatea pierderilor cauzate de schimbarea împrejurărilor, deoarece instanţa va trebui, de exemplu, să ia în considerare în ce măsură una dintre părţi şi-a asumat un risc şi în ce măsură partea beneficiară a prestaţiei poate încă să beneficieze de aceasta.

Legea prevede că dacă ajustarea contractului la noile împrejurări este imposibilă sau nu se poate impune uneia dintre părţi, partea dezavantajată poale cere rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea lui (art. 623, alin. (5) CC).

Important este de menţionat că, după cum se estimează în Principiile Uni droit, instanţa de judecată poate să pună capăt contractului sau să-1 ajusteze numai dacă consideră acest lucru rezonabil. împrejurările pot fi de aşa natură încât nici rezoluţiunea, nici ajustarea să nu fie oportune şi, ca urmare, unica soluţie rezonabilă pentru instanţă va fi fie să oblige părţile de a relua negocierile în vederea ajungerii la un acord privind ajustarea contractului, fie să confirme clauzele contractului în versiunea existentă.

În continuare ne vom referi la unele aplicaţii ale modificării contractului, în temeiurile prevăzute de lege, în diferite materii speciale.

În materia contractului de vânzare-cumpărare, art. 771 CC prevede că, în cazul vânzării unui bun ce are vicii, cumpărătorul poate pretinde reducerea preţului, stabilit la momentul încheierii contractului, într-un volum echivalent cheltuielilor de remediere a viciului.

In materia contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, art. 841, alin. (1) CC prevede că, în cazul neexccutării de către dobînditor a obligaţiei de întreţinere, benefiiiarul întreţinerii poate cere modificarea contractului în vederea stabilirii obligaţiei de întreţinere prin efectuarea unor plăţi periodice în bani în locul întreţinerii în natură.

În materia contractului de locuţiune, art. 887, alin. (1) CC prevede dreptul locatorului de a cere o dată pe an modificarea chiriei în cazul în care condiţiile economice fac ca neajustarea să fie inechitabilă. La rândul său, locatarul are dreptul să ceară reducerea chiriei în cazul în care condiţiile, stipulate în con­tract, de folosire a bunului sau starea lui s-au înrăutăţit considerabil în virtutea unor circumstanţe independente de voinţa locatarului (art. 887, alin. (2) CC).

În materia contractului de antrepriză, art. 964 CC prevede că, în cazul viciilor lucrării, clientul poate reduce retribuţia cu o sumă corespunzătoare diminuării valorii lucrării din cauza viciului.

În materia contractului de depozit, art. 1093 CC prevede că depozitarul are dreptul să modifice, după caz, condiţiile de depozitare numai după ce 1-a înştiinţat pe deponent şi a obţinut încuviinţarea lui, iar în cazul în care modi­ficarea condiţiilor depozitului este strict necesară pentru înlăturarea riscului de distrugere, pierdere sau deteriorare a bunului, depozitarul este în drept să modifice modul, locul şi alte condiţii de păstrare fără a cere deponentului în­cuviinţarea.

În materia contractului de servicii turistice, art. 1136 CC prevede dreptul organizatorului de a modifica, înainte de începutul călătoriei, clauzele esenţiale ale contractului, cu condiţia notificării imediate a clientului despre acest fapt.

În materia contractului de credit bancar, art. 1237, alin. (3) CC prevede dreptul creditorului de a modifica în mod unilateral mărimea dobânzii în cazurile prevăzute de lege.

Operarea modificării contractului

Legislaţia civilă nu conţine dispoziţii speciale privind modul de operare a modificării contractului, în temeiurile prevăzute de lege. Însă, pornind de la formulările utilizate de legiuitor în reglementările în cauză, putem conchide că sunt posibile următoarele modalităţi de operare a modificărilor contractelor:

1) în cazurile în care este prevăzut că una dintre părţile contractului "poa­te cere" sau "poate pretinde' modificarea contractului (de exemplu, art. 771, 841 alin. (1), 887 CC), partea interesată trebuie să obţină încuviinţarea celei­lalte părţi pentru modificarea în cauză. în acest scop ea va expedia celeilalte părţi o propunere de modificare. Cocontractantul va examina propunerea în termenul stabilit în propunere sau, în lipsa lui, într-un termen rezonabil şi îi va expedia părţii care a făcut propunerea o înştiinţare privind:

- acceptarea modificarii. În acest caz, modificarea contractului va produce efecte din momentul primirii de către partea care a propus modifcarea a acceptului cocontractului privind modificarea în cauză;

- neacceptarea modificării. În acest caz, precum şi în cazul neprimirii răspunsului în termen, partea interesată se poate adresa în instanţa de judecată, care va soluţiona litigiul ivit. Dacă instanţa se va pronunţa pentru modificarea contractului, aceasta va produce efecte din momentul în care hotărârea judecătorească rămâne definitivă (devine executorie);

- o propunere de modificare a contractului în alte condiţii (contrapropunere). În această ipoteză sunt posibile două situaţii:

a) partea care a făcut propunerea iniţială cade de acord cu propunerea de modificare a cocontractantului şi atunci contractul se consideră modificat în condiţiile propuse de cocontractant din momentul în care acceptul contrapropunerii parvine autorului acesteia, sau

b) partea care a făcut propunerea iniţială nu este de acord cu condiţiile propuse de cocontractant şi atunci ea poate acţiona în justiţie. În această situaţie condiţiile modificării vor fi dispuse prin hotărârea instanţei de judecată.

2) În cazurile în care legea dispune că una dintre părţi "are dreptul să modifice contractul" sau conţine o formulă similară (de exemplu, art. 1093, 1136, 1237, alin. (3) modificarea), modificarea contractului operează prin notificarea celeilalte părţi. Cât priveşte momentul în care modificarea produce efecte, se pune întrebarea dacă acest moment este cel al emiterii notificării privind modificarea, sau cel al recepţionării ei de către cocontractant? întrucât notificarea în cauză este un act juridic, ei îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 200 modificarea , potrivit cărora manifestarea de voinţă care trebuie recepţionată de cealaltă parte produce efecte în momentul în care parvine acesteia (indiferent de faptul dacă a luat sau nu cunoştinţă de conţinutul ei).

Modificarea convenţională a contractului

Acordul de voinţă privind modificarea contractului este supus aceloraşi condiţii de fond şi de formă ca şi contractul în cauză, care este modificat. Deşi legea nu conţine prevederi speciale în acest sens, în funcţie de din natura acestui acord, care reprezintă de fapt un act juridic, se poate afirma că el trebuie să întrunească condiţiile privind capacitatea părţilor, consimţământul, obiceiul şi cauza. Cât priveşte forma acordului în cauză, acesteia îi sunt aplicabile, prin analogie, dispoziţiile referitoare la acordul privind rezoluţiunea contractului care, potrivit art. 734, alin. (2) CC, trebuie să fie încheiat în forma prevăzută pentru contract dacă din lege, contract sau uzanţe nu rezultă altfel. Astfel, dacă un contract de locaţiune este încheiat în formă autentică, actul privind modifi­cările în acest contract trebuie să fie încheiat la fel în formă autentică.

Modificarea convenţională a contractului poate avea loc pe diferite căi:

1.Prin manifestarea expresă a voinţei de către ambele părţi. În acest caz, în mod uzual, părţile, în urma negocierilor, încheie un act adiţional la contract (sau perfectează o redacţie nouă a contractului), în care sunt stipulate mo­dificările contractului. Încheierea acestui act se va supune regulilor generale privind încheierea contractului;

2.Printr-o clauză inserată în cuprinsul contractului (clauză de revizuire), prin care părţile se obligă ca, la survenirea anumitor împrejurări, sau la anu­mite intervale de timp, să reexamineze contractul şi să procedeze la ajustarea lui, ţinând cont de schimbările constatate în circumstanţele economice, în vederea restabilirii echilibrului contractual.

O specie a clauzei de revizuire este clauza de hardship. Prevederile art. 623 CC referitoare la ajustarea contractului în cazul modificării împrejurărilor ana­lizate mai sus au caracter general şi supletiv, astfel încât părţile pot reglementa prin clauze contractuale (care pot deroga de la dispoziţiile legale respective) obligaţia părţilor de a proceda la modificarea conţinutului contractului atunci când pe parcursul executării sale se produc, fără culpa părţilor, evenimente ce nu puteau fi prevăzute în momentul încheierii contractului, dar care, schim­bând substanţial elementele avute în vedere de părţi în momentul contractării, creează pentru unul dintre contractanţi o îngreunare substanţială a execută­rii contractului, şi care deci ar fi inechitabil să fie suportată numai de partea afectată;

3.Printr-o clauză inserată în cuprinsul contractului, care atribuie uneia dintre părţi dreptul de a modifica în mod unilateral, în sensul şi în limitele convenite, anumite clauze ale contractului.

Uneori legea prevede expres posibilitatea includerii în contract a clauzei privind dreptul modificării contractului de către una dintre părţi. Astfel, în conformitate prevederile art. 1237, alin. (3) CC referitoare la contractul de cre­dit bancar, în cazurile prevăzute de contract, creditorul poate modifica în mod unilateral mărimea dobânzii la credit. La fel, în materia contractului de servicii turistice, art. 1136, alin. (2) dispune că contractul în cauză poate prevedea po sibilitatea modificării preţului serviciilor de către organizator, indicându se modalitatea calculării preţului modificat.

De menţionat că, în vederea protejării părţii mai slabe a contractului (atît contractul de credit bancar, cât şi contractul de servicii turistice sunt contracte de adeziune), legea stabileşte că, în cazul în care contractul prevede dreptul de modificare unilaterală a contractului, aceasta se va face în funcţie de anumiţi factori exteriori, de natură obiectivă, independenţi de voinţa părţii ce operea ză modificarea. Astfel, modificarea mărimii dobânzii la creditul bancar se va face în funcţie de modificarea ratei de refinanţare a Băncii Naţionale, ratei inflaţiei, evoluţia pieţei, ţinându-se cont de regulile echităţii, iar modificarea preţului pentru serviciile turistice se va opera în mod excepţional, în cazul schimbării preţurilor pentru transport, a taxelor pentru anumite servicii (taxa de îmbarcare şi debarcare în porturi şi aeroporturi, alte taxe). De notat că în ambele contracte, dacă nu este de acord cu modificările operate, clientul este îndreptăţit să rezilieze contractul (a se vedea art. 1242, alin. (2) şi 1136, alin. (3) CC).

Efectele modificârii contractului

După cum s-a indicat deja, modificarea operează, în principiu, pentru viitor însă nu este exclus ca, în unele situaţii, modificarea să aibă putere retroactivă.

Modificarea pentru viitor

În contractele cu executare succesivă, conform regulii generale, perioada anterioară modificării contractului nu este pusă în cauză; părţile nu sunt in drept să ceară restituirea prestaţiilor executate. Astfel, dacă părţile unui contract de locaţiune au convenit ca, începând cu luna următoare, mărimea chiriei să fie redusă cu 20%, locatarul, în mod normal, nu poate cere restituirea a 20% din sumele chiriei achitate până la momentul modificării contractului.

Este important de menţionat că, în cazul modificării, contractul va produce în viitor efectele care rezultă din noul său conţinut. În acest context apare următoarea întrebare: este oare acesta contractul vechi, care subzistă având elemente noi, sau ia naştere un contract nou, care îl înlocuieşte pe cel vechi?

Răspunsul la această întrebare depinde de natura modificărilor contractu lui care se produc. Este cert că, dacă modificările efectuate schimbă calificarea contractului, nu se poate vorbi de o simplă modificare, ci de crearea unui nou contract. De exemplu, dacă într-un contract de comodat părţile prevăd pentru viitor plata unei remuneraţii pentru folosinţa bunului, acesta se transformă într-un contract de locaţiune. Această situaţie cade sub incidenţa instituţiei novaţiei (art. 665 CC). În orice caz, este important de a stabili dacă se modifică un element (clauză) esenţial sau accesoriu al contractului. Dacă se modifică un element esenţial al contractului, sunt mai mari şansele ca un asemenea contract să-şi schimbe natura juridică, prin urmare şi calificarea (cu consecinţele res­pective), decât în cazurile în care se modifică un element accesoriu.

Modificarea retroactivă

În virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile pot conveni, în unele cazuri, ca modificările operate să aibă efecte şi pentru trecut. Astfel, în contractul de locaţiune, în care părţile au convenit să reducă mărimea chiriei, nimic nu se opune ca această modificare să opereze şi pentru trecut, adică lo­catorul să fie ţinut la restituirea sumelor chiriei plătite de locatar în mărimea proporţională cu noul cuantum al chiriei (de exemplu, 20%).

Cât priveşte contractele cu executare instantanee, retroactivitatea efectelor modificării contractului depinde de faptul dacă contractul a fost sau nu executat. Astfel, nu poate fi modificat un contract cu executare instantanee care a fost deja executat. Această teză reiese din faptul că, în acest caz, contractul, ca şi obligaţiile ce rezultă din el, încetează (se stinge) prin executare (a se vedea art. 643 CC). De aceea nu se poate modifica ceea ce nu mai există. De exemplu, dacă părţile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare şi l-au executat (vânzătorul a predat bunul, iar cumpărătorul a plătit preţul), părţile nu mai pot conveni asupra modificării acestui contract, întrucât, din momentul exe­cutării lui, el şi-a încetat existenţa.

Chestiunea retroactivităţii efectelor modificării contractului trebuie pri­vită sub două aspecte:

- între părţi eficacitatea modificării cu caracter retroactiv nu trezeşte îndoieli, o dată ce voinţa părţilor de a plasa noul lor acord în "albia" vechiului contract este certă şi condiţiile de validitate a acestuia sunt îndeplinite;

- faţă de terţi însă, o asemenea modificare nu este opozabilă. De exem­plu, dacă debitorul unei obligaţii contractate sub condiţie (a se vedea art. 234 CC) acceptă să modifice contractul în sensul suprimării condiţiei, fideiusorul său va rămâne obligat numai sub rezerva con­diţiei. Mai mult decât atât, legea dispune că, în cazul modificării, fără acordul fideiusorului, ,a obligaţiei garantate, când această modificare atrage mărirea răspunderii sau alte consecinţe nefavorabile peni fideiusor, fidejusiunea încetează (art. 1167, alin. (2) CC).

5.5.3. Rezoluţiunea, rezilierea şi revocarea contractului

Terminologie

În virtutea principiului pacta sunt servanda, contractul legal încheiat are putere de lege între părţi şi urmează a fi executat. În unele cazuri însă se pune problema desfiinţării contractului înainte ca el să fie executat. Codul civil cunoaşte următoarele modalităţi de desfiinţare a contractului: rezoluţiunea, rezilierea şi revocarea.

Rezoluţiunea constă în desfiinţarea retroactivă a contractului cu executare instantanee şi repunerea părţilor în situaţia existentă anterior încheierii lui.

Rezilierea constă în desfiinţarea contractului cu executare succesivă, având efecte numai pentru viitor.

Revocarea constă în desfiinţarea de către consumator a contractului in cheiat cu un întreprinzător în cazul în care îi revine un asemenea drept conform legii.

Este necesar a face deosebire între desfiinţarea contractului pe cale de rezoluţiune, reziliere şi revocare, pe de o parte, şi nulitatea contractului, pe de altă parte. Cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente cu momentul încheierii contractului. Nulitatea se bazează pe premisa că un contract nu a fost valabil încheiat. Cauzele rezoluţiunii, rezilierii şi revocării însă sunt în totdeauna posterioare încheierii contractului şi operează în privinţa unui contract valabil încheiat, care, în temeiul legii sau prin acordul părţilor, esle desfiinţat. Nulitatea, în funcţie de natura contractului, poate avea efect retroactiv, asemenea rezoluţiunii, sau poate opera numai pentru viitor, ca în cazul rezilierii (a se vedea art. 219, alin. (1) CC).

Art. 733, alin. (1) CC stabileşte că contractul nu poate fi altfel rezolvit, re­ziliat sau revocat decât în temeiuri prevăzute de lege sau prin acordul părţilor. Din această prevedere legală rezultă două modalităţi de rezoluţiune (reziliere) a contractului, pe care le vom analiza în cele ce urmează:

- rezoluţiunea şi rezilierea legală, adică efectuată în temeiurile prevă­zute de lege (A) şi

- rezoluţiunea şi rezilierea convenţională, adică efectuată prin acordul părţilor (B).

A. Rezoluţiunea şi rezilierea legală a contractului

a) Rezoluţiunea în cazul neexecutării contractului.

În cazul în care una dintre părţile contractului nu execută obligaţiile asu­mate, cealaltă parte are posibilitatea de a alege una din următoarele opţiuni: a) să invoce excepţia de neexecutare a contractului în condiţiile evocate mai sus; b) să ceară executarea silită în natură (dacă aceasta mai este posibilă) sau executarea silită prin echivalent (despăgubiri) sau c) să rezoluţioneze contrac­tul, pretinzând eventual şi despăgubiri.

Pentru creditorul obligaţiei neexecutate uneori este preferabil să desfiinţe­ze contractul, pentru a pune astfel capăt incertitudinii cu privire la atitudinea debitorului şi pentru a primi înapoi, integral, prestaţia ce a făcut-o; la această finalitate răspunde instituţia rezoluţiunii pentru neexecutare. În acest sens, rezoluţiunea este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului, aplicată debitorului obligaţiei neexecutate.

Domeniul de aplicare a rezoluţiunii.

Tradiţional, în doctrina ţărilor ce fac parte din sistemul dreptului continental, se afirmă că rezoluţiunea se aplică numai categoriei contractelor sinalagmatice, întrucât interdependenţa obliga­ţiilor contractuale este specifică doar acestor contracte. Totuşi, unii autori au remarcat că mecanismul rezoluţiunii, deşi desemnat sub alte sintagme (de exemplu, revocare), se regăseşte şi în contractele unilaterale.

Cât priveşte legislaţia noastră, din analiza dispoziţiilor Codului civil se poa­te trage concluzia că domeniul de aplicare a rezoluţiunii (sau a rezilierii în cazul contractelor cu executare succesivă) cuprinde totalitatea contractelor, inclusiv a celor unilaterale. Intra-adevăr prevederile referitoare la rezoluţiune, reziliere şi revocare sunt situate intr-un capitol aparte al Titlului II "Despre contracte in general" al Cărţii a treia şi nu in capilolul consacrat contractului sinalagmatic. În favoarea aceleiaşi concluzii vorbesc şi prevederile legale în materia unor contracte unilaterale. Astfel, art. 834, alin. (3) şi art. 835 CC prevăd posibilitatea revocării contractului de donaţie, care în esenţă reprezintă o rezoluţiune.

Temeiul juridic al rezoluţiunii.

În doctrină au fost expuse mai multe opinii privind temeiul juridic al rezoluţiunii în cazurile neexecutării contractului. Diferiţi autori au reliefat diferite laturi ale fundamentului juridic pe care se bazează instituţia rezoluţiunii pentru neexecutare, care se combină şi se completează reciproc.

Astfel, s-a relevat că temeiul rezoluţiunii constă într-o condiţie rezolulorie tacită existentă în fiecare contract sinalagmatic. Neexecutarea obligaţiei constituie, în acest sens, îndeplinirea condiţiei rezolutorii, având ca efect des fiinţarea retroactivă a contractului.

De asemenea, desfiinţarea contractului pentru neexecutare are caracter de sancţiune pentru partea culpabilă, având drept scop preîntâmpinarea producerii unui prejudiciu în patrimoniul creditorului, pentru a evita situaţia sa suporte riscurile insolvabilităţii debitorului.

O altă latură, evidenţiată de majoritatea autorilor, o constituie caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor în contractele sinalagmatice; existenţa şi executarea obligaţiilor unei părţi îşi are cauza juridică în existenţa şi executarea obligaţiilor celeilalte părţi. Neexecutarea obligaţiilor de către o parte lipseşte de temei juridic obligaţiile celeilalte, astfel încât se impune desfiinţarea întregului contract.

Condiţiile exercitării rezoluţiunii. Pentru ca să fie exercitată rezoluţiunea, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

1) Una dintre părţi să nu fi executat obligaţiile sale. Potrivit art. 602, alin. (2) CC, neexecutarea include orice încălcare a obligaţiilor, inclusiv executarea necorespunzătoare sau tardivă. Însă nu orice neexecutare a obligaţiilor dă temei pentru rezoluţiunea contractului. Art. 735 (1) CC stipulează că o parte poate rezolvi contractul doar dacă există o neexecutare esenţială din partea celeilalte părţi, adică nu este doar o neexecutare neînsemnată.

În literatura de specialitate s-au analizat diferite aspecte şi ipoteze pri­vind neexecutarea obligaţiilor ca temei pentru rezoluţiunea contractului. Ast­fel, s-a încercat de a fundamenta teza privind posibilitatea rezoluţiunii în cazul neexecutării parţiale a obligaţiei. Neexecutarea este parţială dacă debitorul a executat numai o anumită cantitate din prestaţiile asumate, sau a executat aceste prestaţii integral, dar în mod defectuos, astfel încât valoarea lor econo­mică este diminuată în raport cu ceea ce s-a contractat iniţial. În acest context s-a apreciat că partea din obligaţia neexecutată trebuie să fi fost considerată esenţială la încheierea contractului. Cu referire la contractele sinalagmatice, legea precizează că dacă neexecutarea obligaţiei se limitează la o parte din prestaţie, creditorul poate rezolvi contractul integral doar în cazul în care nu are nici un interes în executarea parţială a prestaţiei (art. 709, alin. (3) CC). Dacă însă executarea parţială prezintă interes pentru creditor, el poate s-o ac­cepte, iar cât priveşte partea neexecutată, el are dreptul de opţiune: fie să ceară executarea silită a părţii neexecutate, fie să rezoluţioneze parţial contractul.

La fel, s-a remarcat că rezoluţiunea este admisibilă executării necorespun­zătoare a obligaţiilor, dacă viciile prestaţiei sunt importante. Nu este justificată rezoluţiunea în ipoteza în care bunul livrat prezintă unele defecţiuni, care nu-1 fac imposibil de a fi folosit conform destinaţiei sau care pot fi uşor înlăturate.

De asemenea, s-a pus problema rezoluţiunii în cazul întârzierii în executa­rea obligaţiilor. În acest context s-a specificat că dacă obligaţia nu este executa­tă în termen, întârzierea constituie o neexecutare temporară, creditorul având dreptul să reclame despăgubiri pentru a acoperi prejudiciul cauzat printr-o asemenea neexecutare (daune-interese moratorii). Dacă însă, din cauza întâr­zierii, creditorul nu mai are nici un interes să primească prestaţia de la debitor, creditorul este îndreptăţit la rezoluţiune, având şi în acest caz dreptul la des­păgubiri (daune-interese compensatorii).

Art. 735, alin. (2) CC conţine o listă a circumstanţelor care trebuie să fie luate în considerare pentru a determina, în fiecare caz aparte, dacă neexecu­tarea este esenţială.

a) Neexecutarea privează substanţial creditorul de ceea ce acesta se aştepta de la executarea contractului. De exemplu, un auditor s-a angajat să efectueze auditul raportului financiar anual al unei societăţi. Dacă, în urma unei erori comise de auditor, societatea a fost amendată pentru încălcarea legislaţiei fis­cale, aceasta este îndreptăţită să rezoluţioneze contractul cu auditorul.

Creditorul nu poate rezolvi contractul dacă debitorul demonstrează că nu a prevăzut şi nu putea să prevadă in mod rezonabil acest rezultat. De exemplu, A a încheiat cu B un contract de antrepriza, prin care s a obligat să construiască pentru B un local pentru o fabrică în cursul anului 2004, B nu I a informat pe A despre aceea că el a închiriat echipament la un preţ foarte înalt pentru a începe lucrările la 2 ianuarie 2005. B nu poate rezolvi contractul pe motivul că A nu a finisat construcţia înainte de 2 ianuarie.

b) Executarea întocmai a obligaţiilor ţine de esenţa contractului. Această circumstanţă nu ţine de gravitatea reală a neexecutării, ci de natura obligaţiei contractuale, a cărei strictă executare poate fi esenţială. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare momentul executării obligaţiei de predare a bunului este considerat, în mod uzual, ca esenţial, astfel încât nerespectarea termenului de predare a bunului poate servi ca temei pentru rezoluţiunea con tractului. De exemplu, A a încheiat cu B un contract de vânzare-cumpărare, în virtutea căruia A s-a obligat să livreze lui B o partidă de brazi de revelion între 20 şi 25 decembrie 2003. Dacă A a livrat brazii la 2 ianuarie 2004, B poate refuza primirea livrării şi rezolvi contractul.

c) Neexecutarea este intenţionată sau din culpă gravă. Dolul (intenţia) şi culpa gravă, fiind cele mai grave forme ale vinovăţiei, comportă şi o sancţiune mai severă - rezoluţiunea contractului. Totuşi, rezoluţiunea contractului ar putea fi contrară principiului bunei-credinţe, dacă neexecutarea, chiar şi in­tenţionată, este neînsemnată.

d) Neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a contractului. Creditorul este în drept să rezoluţioneze contractul, dacă, bazându-se pe totalitatea circumstanţelor, el nu are nici o speranţă în executarea conformă a contractului în viitor. Dacă una dintre părţi trebuie să execute obligaţia eşalonat, prin prestaţii consecutive, şi este evident că viciile depistate în prestaţiile precedente se vor repeta şi în cadrul prestaţiilor ulterioare, cealaltă parte poate rezolvi contractul, chiar dacă viciile în executarea anterioară nu justificau prin sine rezoluţiunea.

De remarcat că prevederile enunţate, fiind inspirate din Principiile Uni droit (art. 7 3.1), care nu fac distincţie între rezoluţiune şi reziliere, sunt aplicabile in egală măsură atât rezoluţiunii, cât şi rezilierii (rezilierea va fi analizată în continuare).

2) Neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia. Problematica culpei debitorului ca o condiţie necesară pentru rezoluţiunea contractului a suscitat controverse în doctrină. Unii autori includ în sfera termenului de rezoluţiune toate cazurile de desfiinţare a contractelor sinalagmatice ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate de una dintre părţi, indiferent dacă neexecutarea este culpabilă sau este determinată de o împre­jurare neimputabilă părţii respective. Majoritatea autorilor, la care ne raliem, susţin însă că neexecutarea trebuie să fie culpabilă. Dacă neexecutarea este consecinţa unor cauze neimputabile celeilalte părţi, se pune problema încetării contractului pentru imposibilitate fortuită de executare şi a riscurilor contractuale, astfel cum s-a arătat anterior. În cazurile în care nu sunt întrunite condiţiile pentru efectuarea rezo­luţiunii, legea dispune că creditorul are dreptul la reducere proporţională a obligaţiei sale corelative, care se determină în funcţie de toate circumstanţele pertinente (art. 746 CC).

Particularităţile rezoluţiunii contractelor sinalagmatice.

Pe lângă pre­vederile în materia rezoluţiunii contractelor în general, Codul civil conţine şi prevederi speciale consacrate rezoluţiunii contractelor sinalagmatice. Con­form art. 709, alin. (1) CC, dacă una dintre părţi nu execută sau execută în mod necorespunzător o prestaţie scadentă decurgând dintr-un contract sinalagmatic, cealaltă parte poate, după expirarea fără rezultat a unui termen rezonabil pe care 1-a stabilit pentru prestaţie sau remediere, să rezoluţioneze contractul dacă debitorul trebuia să-şi dea seama, în baza termenului de graţie, de imi­nenţa rezoluţiunii.

Comparând prevederile art. 709, alin. (1) CC cu cele cuprinse în art. 735 CC, putem constata unele particularităţi de abordare a condiţiilor de rezolu­ţiune a contractelor sinalagmatice în raport cu cele ce se referă la contracte în general.

Astfel, spre deosebire de art. 735, în ipoteza prevăzută de art. 709 rezolu­ţiunea poate fi exercitată pentru orice fel de neexecutare a contractului, şi nu numai pentru neexecutarea esenţială.

O altă particularitate se referă la condiţia acordării unui termen de graţie sau a somaţiei. Astfel, dacă în condiţiile art. 735 acordarea unui termen de graţie nu este cerută expres, atunci, potrivit art. 709, rezoluţiunea poate fi efec­tuată dacă se întrunesc următoarele condiţii:

- debitorului i s-a stabilit anterior un termen rezonabil pentru prestaţie sau remediere (în cazul în care nu a fost stabilit un termen sau terme­nul este necorespunzător de scurt, se consideră ca stabilit un termen rezonabil);

- termenul a expirat fără nici un rezultat;

- debitorul trebuia să-şi dea seama, în baza termenului de graţie, de iminenţa rezoluţiunii.

Legea mai precizează că dacă în raport cu felul neexecutării obligaţiei nu se poate stabili un termen, se face o somaţie.

Totodată, legea (art. 710 CC) enumeră cazurile în care nu este necesară stabilirea unui termen de graţie sau somaţia:

- debitorul a respins în mod cert şi definitiv executarea; încălcarea obligaţiei constă în faptul că prestaţia nu a avut loc într-un anumit termen stabilit prin contract şi creditorul a legat prin contract interesul său pentru prestaţie de executarea ei în termen;

- datorită unor împrejurări speciale, luându-se în considerare interesele ambelor părţi, rezilierea imediată este justificată;

- a expirat termenul de 30 de zile de la scadenţă şi de la intrarea unei note de plată sau a unei alte invitaţii de plată similare (art. 617, alin. (4) CC) fără ca obligaţia să fie executată, în toate cazurile enumerate, dacă nu este necesară somarea sau dacă este evidentă inutilitatea prelungirii termenului de executare, creditorul poate rezolvi contractul imediat.

Mai mult decât atât, creditorul este îndreptăţit să rezoluţioneze contractul chiar şi înainte de scadenţă, dacă este evident că premisele dreptului de rezoluţiune se vor realiza (art. 709, alin. (4) CC). De exemplu, un antreprenor se angajează să construiască un imobil până la 1 decembrie. Către 1 noiembrie nu s-a construit decât fundaţia imobilului, astfel încât, ţinând cont de capacităţile antreprenorului, este evident că lucrările vor fi terminate cu o întârziere semnificativă. în ipoteza în care termenul este o condiţie esenţială a contractului, clientul este îndreptăţit să rezoluţioneze contractul înainte de 1 decembrie.

Legea stabileşte în mod expres cazurile în care un contract sinalagmatic nu va putea fi rezolvit:

- încălcarea obligaţiei este neînsemnată;

- nu este executată o obligaţie în sensul art. 512, iar creditorului i se poate pune în seamă, în condiţiile încălcării, menţinerea contractului;

- creditorul răspunde în totalitate sau în mod apreciabil pentru neexecutarea obligaţiei, ori neexecutarea obligaţiei pentru care nu trebuie să răspundă debitorul a intervenit într-un moment în care creditorul este în întârziere de primire;

- pretenţiei i se opune o excepţie pe care debitorul a ridicat-o deja sau o va ridica după rezoluţiune (art. 711 CC).

Operarea rezoluţiunii. Legislaţiile diferitelor ţări conţin două abordări diferite în materia operării rezoluţiunii. Astfel, în legislaţiile unor ţări (Franţa, Italia, Olanda, România, Rusia etc.) rezoluţiunea are un caracter judiciar, ce implică necesitatea pronunţării sale de către organul de jurisdicţie. Rezolu­ţiunea poate opera de plin drept, fără intervenţia instanţei de judecată, doar cu titlu de excepţie, în cazurile expres prevăzute de lege, sau dacă părţile au inserat în contract o clauză rezolutorie (pact comisoriu), prin care au prevăzut condiţii­le în care rezoluţiunea se va produce în mod automat. Conform legislaţiilor al­tor ţări (Germania, Austria, Anglia etc.), dacă creditorul are dreptul de a rezolvi contractul, rezoluţiunea se face prin simpla notificare a celeilalte părţi.

Legiuitorul nostru a adoptat cea de a doua soluţie. Astfel, în conformitate cu art. 737, alin. (1) CC, rezoluţiunea contractului operează prin declaraţie scrisă faţă de cealaltă parte. Declaraţia (notificarea) privind rezoluţiunea contractului constituie un act juridic unilateral. În această calitate, pentru a produce efecte juridice, ea trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validita­te a actului juridic impuse de lege.

Cât priveşte momentul în care rezoluţiunea produce efecte, se pune în­trebarea: acest moment este cel al emiterii notificării de rezoluţiune sau cel al recepţionării ei de către cocontractant? întrucât notificarea în cauză este un act juridic, ei îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 200 CC, potrivit cărora mani­festarea de voinţă care trebuie recepţionată de cealaltă parte produce efecte în momentul în care parvine acesteia (indiferent de faptul dacă a luat sau nu cunoştinţă de conţinutul ei).

Notificarea debitorului cu privire la rezoluţiunea contractului trebuie fă­cută fără întârziere. Dacă prestaţia este oferită cu întârziere sau nu corespunde în alt fel prevederilor contractului, creditorul pierde dreptul de rezoluţiune, dacă nu notifică cealaltă parte într-un termen rezonabil de la data la care a aflat sau trebuia să afle despre oferta sau executarea necorespunzătoare (art. 737, alin. (2) CC). Caracterul "rezonabil"depinde de circumstanţele fie­cărui caz aparte. În cazul în care creditorul poate obţine uşor o altă executare şi poate deci specula pe o creştere sau scădere a preţului, notificarea trebuie să fie făcută imediat. Dacă însă el are nevoie de timp pentru a găsi o altă execu­tare, termenul rezonabil va fi mai lung. Obligaţia de notificare într-un termen rezonabil a declaraţiei de rezoluţiune permite debitorului să evite prejudiciile ce s-ar putea ivi din incertitudinea în privinţa posibilităţii debitorului de a şti dacă creditorul va accepta executarea.

Termenul de rezoluţiune a contractului poate fi stabilit prin acordul părţilor. Dacă însă părţile nu s-au înţeles în acest sens, celui îndreptăţit i se poale stabili de către cealaltă parte un termen rezonabil pentru rezoluţiune Dacă nu exercită acest drept pînă la exprimarea termenului, creditorul poate rezolvi contractul numai la expirarea fără rezultat a unui termen de graţie rezonabil, stabilit de el, sau după o somaţie rămasa fără efect (art. 741 CC).

În contractele cu pluralitate de subiecţi dreptul de rezoluţiune nu poale fi exercitat decât de toţi creditorii sau debitorii contra tuturor debitorilor sau creditorilor, iar dacă dreptul de rezoluţiune se stinge pentru unul dintre cei îndreptăţiţi, se stinge şi pentru ceilalţi (art. 746 CC).

În legătură cu operarea rezoluţiunii se pune problema de a şti dacă mai este necesară şi condiţia punerii în întârziere a debitorului. Din prevederile Codului civil rezultă că debitorul nu este de drept pus în întârziere prin simplul fapt al neexecutării sau prin împlinirea termenului de scadenţă a datoriei, în afară de cazul expres prevăzut de art. 617, alin. (4) şi ţinându-se seama de prevederile art. 617, alin. (2), care enumeră cazurile în care somaţia nu este ne cesară. Astfel, din dispoziţia art. 617, alin. (1) reiese că debitorul se consideră în întârziere numai dacă nu execută obligaţia în urma somaţiei primite de la creditor după scadenţă.

Cât priveşte contractele sinalagmatice, după cum s-a menţionat, necesitatea somaţiei este expres prevăzută de lege (art. 709, alin. (2) CC). În ceea ce priveşte alte contracte, care nu intră în categoria celor sinalagmatice, considerăm că somaţia nu este o condiţie necesară pentru declararea rezoluţiunii. Totuşi, după cum s-a arătat în literatură, punerea în întârziere este foarte importantă pentru a putea dovedi refuzul de executare a obligaţiilor de către cealaltă parte contractantă. De asemenea, punerea în întârziere este de dorit atunci când urmează a se soluţiona problema obligării la plata de despăgubiri moratorii.

Efectele rezoluţiunii. Rezoluţiunea contractului comportă următoarele efecte:

2.1.contractul este desfiinţat şi părţile sunt eliberate de obligaţia de a presta în viitor;

2.2.părţile sunt repuse în situaţia anterioară încheierii contractului, restituind una alteia prestaţiile executate şi veniturile realizate în temeiul contractului desfiinţat - restitutio in integrum (art. 738, alin. (1) CC).

Rezoluţiunea se aplică numai pentru neexecutarea contractelor cu executare instantanee (imediată). De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare care este un contract cu executare instantanee, dacă uneia dintre părţi îi este imputabilă o neexecutare esenţială a obligaţiilor sale, cealaltă parte este în drept să rezoluţioneze contractul, care va duce la desfiinţarea lui retroactivă, părţile trebuind să-şi restituie reciproc tot ce şi-au prestat: cumpărătorul va restitui bunul, iar vânzătorul - preţul. De notat că obligaţiile părţilor născute din rezoluţiune trebuie să fie exe­cutate simultan (art. 740 CC). Există cazuri în care restituirea prestaţiei în natură, din diferite motive, nu este posibilă. Atunci repunerea părţilor în situaţia anterioară are loc prin oferirea compensaţiei în bani. Art. 738, alin. (2) enumeră cazurile când se procedează la asemenea înlocuire:

- în funcţie de caracterul prestaţiei, restituirea în natură este imposibilă;

- obiectul primit este consumat, înstrăinat, grevat, prelucrat sau trans­format;

- obiectul primit este deteriorat sau a pierit; uzura bunului rezultată din folosinţa lui conformă destinaţiei nu se ia în considerare.

Obligaţia compensării în bani în locul restituirii prestaţiei în natură se exclude în următoarele cazuri:

- atunci când viciul care dă drept la rezoluţiune iese la iveală doar în timpul prelucrării sau transformării obiectului;

- în măsura în care creditorul răspunde de deteriorarea sau pieirea bu­nului;

- atunci când deteriorarea sau pieirea s-ar fi produs chiar şi în cazul în care bunul s-ar fi aflat la creditor;

- dacă, în cazul unui drept de rezoluţiune conferit de lege, deteriorarea sau pieirea s-a produs la cel îndreptăţit să ceară rezoluţiunea, deşi acesta a dovedit diligenţa unui bun proprietar, îmbogăţirea realizată urmând să fie restituită (art. 738, alin. (5) CC).

Pe lângă restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a prestaţiilor primite, debitorul este ţinut să restituie şi veniturile realizate din fructificarea bunului care a constituit obiect al prestaţiei. In cazul în care, contrar regu­lilor bunei administrări, debitorul nu obţine beneficii de pe urma bunului, deşi acest lucru ar fi fost posibil (manifestând acea diligenţă pe care în mod obişnuit o exercită în propriile afaceri), el este obligat faţă de creditor la com­pensarea valorii veniturilor ratate. Totodată, debitorul este îndreptăţit la resti­tuirea cheltuielilor necesare făcute în legătură cu bunul (art. 739 CC).

Operarea rezoluţiunii, ca sancţiune pentru neexecutarea contractului de către debitor, nu îl lipseşte pe creditor de dreptul de a cere repararea prejudiciului cauzat prin neexecutare. Conform regulilor Codului civil privind răspunderea pentru neexecutarea obligaţiiloi (art. 602-619). De exemplu, A a încheiat un contract de antrepriză cu B obligăndu-se să construiască o casă. In urma executării defectuoase a lucrărilor de construcţie, casa s-a năruit. B este în dreptăţit să rezoluţioneze contractul şi să ceară repararea prejudiciilor.

Mărimea despăgubirii poate fi evaluată anticipat printr-o clauză penală sau prin acordul părţilor intervenit după producerea prejudiciilor. In cazul in care părţile nu vor ajunge la o înţelegere în această privinţă, mărimea despăgubirii se va stabili, la cerere, de către instanţa de judecată.

În acest context, ţinem să atenţionăm că dacă rezoluţiunea contractului poate fi operată fără a se adresa în instanţa de judecată, în cazul în care debitorul refuză să repare prejudiciul reclamat, creditorul nu poate să se îndestuleze din patrimoniul debitorului prin propria sa putere. Repararea prejudiciului se va produce, deci, prin efectul unei hotărâri a organului jurisdicţional, susceptibilă de executare pe cale silită.

De asemenea, debitorul poate fi obligat şi la plata despăgubirilor pentru prejudiciile suferite de creditor, în condiţiile răspunderii civile delictuale. De exemplu, în cazul rezoluţiunii unui contract de vânzare-cumpărare vânzătorul este îndreptăţit la recuperarea prejudiciului în cazul degradării bunului vândut, din culpa debitorului.

În pofida faptului că rezoluţiunea are ca efect încetarea contractului, există unele clauze care pot supravieţui rezoluţiunii. Acestea sunt, în special, clauzele privind soluţionarea litigiilor, dar pot exista şi altele, care, prin natura lor, sunt destinate să producă efecte şi după rezoluţiunea contractului (art. 738, alin. (6) CC). De exemplu, contractul poate conţine o clauză care prevede obligaţia unuia dintre cocontractanţi să nu divulge informaţia confidenţială care i a parvenit în cadrul derulării raporturilor contractuale, chiar şi după încetarea contractului (clauză de confidenţialitate). Un alt exemplu este clauza de necon curentă, în virtutea căreia o parte se obligă să nu desfăşoare, pe parcursul unei perioade de timp, activităţi care ar face concurenţă cocontractantului, chiar şi după încetarea raporturilor contractuale (a se vedea art. 1210 CC). Legea prevede cazurile în care rezoluţiunea nu produce efecte:

- dacă una dintre părţi şi-a rezervat dreptul de rezoluţiune pentru cazul în care cealaltă parte nu-şi îndeplineşte obligaţia, rezoluţiunea nu produce efecte atunci când cealaltă parte se poate elibera de obligaţie prin compensare şi declară compensarea imediat după ce a primit de­claraţia de rezoluţiune (art. 743 CC);

- în cazul în care dreptul de rezoluţiune a contractului este stipulat cu condiţia de a se plăti penalitatea, rezoluţiunea este fără efect dacă penalitatea nu a fost plătită până la declaraţia de rezoluţiune sau concomitent cu ea, iar cealaltă parte, din acest motiv, a respins neîntârziat declaraţia. Rezoluţiunea produce, totuşi, efecte dacă, după respingerea sa, penalitatea este plătită neîntârziat (art. 745 CC).

În ceea ce priveşte efectele rezoluţiunii contractului faţă de terţi, ţinem să precizăm că, în principiu, rezoluţiunea contractului desfiinţează toate dreptu­rile transmise terţilor de către dobânditorul prestaţiei care a format obiectul contractului rezolvit. Deci, rezoluţiunea contractului primar atrage şi desfiin­ţarea contractului subsecvent, încheiat de o parte cu un terţ. Bineînţeles că terţul dobânditor se poate apăra, invocând posesiunea de bună-credinţă (a se vedea art. 375 CC).

Rezilierea în cazul neexecutării contractului sau pentru alte motive întemeiate

Contractele cu executare succesivă pot fi desfiinţate numai pentru viitor, lăsându-se neatinse prestaţiile care au avut loc înaintea rezilierii. De exemplu, într-un contract de locaţiune, în cazul neexecutării esenţiale a obligaţiilor sale de către una dintre părţi, cealaltă poate rezilia contractul. În urma rezilierii, efectele contractului încetează pentru viitor, fără însă a fi afectate prestaţiile care au fost deja realizate. Într-adevăr, contractul de locaţiune, în virtutea căruia locatorul a asigurat folosinţa unui bun, iar locatarul a plătit chiria, nu poate fi desfiinţat pentru trecut, întrucât beneficiul folosinţei este ireversibil. Deci restituirea chiriei nu se justifică, deoarece ea ar duce la îmbogăţirea fără justă cauză a locatarului.

O excepţie în acest sens este prevăzută referitor la contractul de înstrăi­nare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă. Legea dispune: "beneficiarul întreţinerii este în drept să ceară rezoluţiunea contractului în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către dobânditor" (art. 844, alin. (1) CC). Ţinem să menţionăm că, deşi legiuitorul utilizează termenul rezoluţiune, în realitate este vorba de reziliere, întrucât acest contract este prin natura sa un contract cu executare succesivă. În urma desfacerii acestui contract de către beneficiarul întreţinerii, acesta este îndreptăţit să ceară restituirea bunului înstrăinat. De remarcat este faptul că dobânditorul nu poate cere restituirea valorii întreţinerii prestate. Deci, în acest caz rezilierea are un efect retroactiv specific - restituirea de către una dintre părţi a prestaţiei primite. Finalitatea acestor dispoziţii este apărarea intereselor beneficiarului întreţinerii care este considerat ca fiind partea mai vulnerabilă a contractului şi sancţionarea dobânditorului pentru neexecutarea obligaţiilor sale contractuale. Pe de altă parte , considerăm că este necesar să se vegheze ca beneficiarul întreţinerii să nu exercite abuziv dreptul său la rezilierea contractului, şi doar in cazurile unor

încălcări esenţiale de către dobânditul ale obligaţiilor sale contractuale.

Rezilierii i se aplică majoritatea reglementărilor în materie de rezoluţiune (a se vedea art. 747, alin. (2) CC). Nu se vor aplica însă rezilierii prevederile ce ţin de retroactivitatea efectelor desfiinţării contractului, precum şi altele ce contravin esenţei rezilierii. Totodată, legea prevede şi o derogare de la regula generală privind efectele rezilierii numai pentru viitor. Astfel, potrivit art. 748, alin. (4), dacă, după reziliere, prestaţiile efectuate nu mai prezintă interes pentru cel îndreptăţit să rezilieze, el poate extinde rezilierea şi asupra acestor prestaţii. Drept consecinţă, va opera repunerea părţilor în situaţia anterioara, în acest caz vor fi aplicabile regulile respective în materia rezoluţiunii.

Legea conţine şi unele prevederi specifice rezilierii. La acestea se referă regulile privind posibilitatea rezilierii contractelor sinalagmatice cu executare succesivă pentru motive temeinice (art. 748 CC). Conform regulii generale, dacă motivul rezilierii constă în neexecutarea unei obligaţii contractuale (chiar dacă această neexecutare nu este esenţială), cealaltă parte poate rezilia contractul cu condiţia stabilirii unui termen de remediere (termen de graţie) sau a somaţiei. Contractul poate fi reziliat la expirarea fără rezultat a termenului de remediere sau dacă somaţia a rămas fără efect. Regulile menţionate trebuie să fie aplicate în armonie cu prevederile art. 709-711 CC.

De asemenea, fără a se stabili un termen de graţie sau fără somaţie, poale fi reziliat contractul cu executare succesivă pentru motive întemeiate. Există motiv întemeiat atunci când, luându-se în considerare toate împrejurările cazului şi interesele ambelor părţi, nu se poate pretinde nici uneia dintre ele continuarea raporturilor contractuale până la expirarea termenului de graţie sau de somaţie (art. 748, alin. (2) CC).

În afară de prevederile generale referitoare la rezilierea contractului enunţate, legislaţia civilă conţine aplicaţii ale acestor reguli în diferite materii speciale.

De exemplu, în materia contractului de rentă, legea prevede că atât debirentierul, cât şi credirentierul au dreptul de a cere rezilierea contractului de rentă dacă, în urma neexecutării obligaţiilor sau din alte motive temeiniie, continuarea acestor raporturi nu mai este posibilă (art. 856, alin. (1) CC).

În materia contractului de antrepriză, legea prevede dreptul clientului de a rezilia contractul din cauza viciilor lucrării, cu condiţia respectării prevederilor art. 709 CC, analizat anterior (art. 963 CC).

În materia contractului de servicii turistice, legea dispune că, în cazul în care călătoria este, ca urmare a unor lipsuri, prejudiciată în mod considerabil,turistul poate rezilia contractul. Rezilierea contractului este admisibilă doar dacă organizatorul a lăsat să expire un termen care i-a fost stabilit de către turist, fără a efectua remedierea. Nu este necesară stabilirea unui termen dacă remedierea este imposibilă sau este refuzată de organizator ori dacă rezilie­rea imediată a contractului este justificată de un interes special al turistului (art. 1139 CC).

Codul civil conţine şi alte reglementări privind rezilierea contractului din cauza neexecutării obligaţiilor contractuale de către una dintre părţi sau din alte motive întemeiate. Printre acestea se numără: art. 866 (contractul de co­modat); art. 884, 886, 889, alin. (2), 890, alin. (1), 901, alin. (2), 905, alin. (1) şi (2), 906,907 (contractul de locaţiune); art. 942,943,949,951 (contractul de an­trepriză); art. 992, alin. (2) şi (3) (contractul de transport); art. 1073 (contractul de comision); art. 1242 (contractul de credit bancar), art. 1314, 1317,1318, 1324 (contractul de asigurare); art. 1352, alin. (2) (contractul de societate civilă).

Rezilierea prin manifestarea de voinţă a unei părţi

Legea reglementează anumite situaţii în care un contract cu executare suc­cesivă poate fi reziliat printr-o manifestare unilaterală de voinţă:

- în materia contractului de locaţiune, art. 905, alin. (1) CC dispune că rezilierea contractului încheiat fără termen poate avea loc la cererea oricărei părţi (cu condiţia unui preaviz de 3 luni);

- în materia contractelor de antrepriză şi de prestări servicii, art. 942 CC prevede dreptul beneficiarului de a rezilia contractul oricând până la realizarea completă a lucrării sau a prestaţiei (respectându-se condiţii­le indicate), iar art. 974, alin. (2) CC prevede dreptul oricăreia dintre părţile contractului de prestări de servicii de a rezilia un contract pe termen nedeterminat;

- în materia contractului de transport, art. 992, alin. (1) CC prevede dreptul pasagerului de a rezilia contractul în orice moment (dacă prin aceasta nu cauzează întârzieri);

- în materia contractului de mandat, art. 1050 CC reglementează condi­ţiile rezilierii (denunţării) unilaterale a mandatului;

- în materia contractului de comision, art. 1072 CC acordă comitentului dreptul de a rezilia contractul în orice moment;

- în materia contractului de prestări de servicii turistice, art. 1143, alin. (1) CC dispune că înainte de începutul călătoriei, turistul poate rezilia oricând contractul;

- în materia contractului de franchising, art. 117, alin, (2) CC prevede că dacă durata nu este determinată sau depăşeşte 10 ani, oricare dintre părţi are dreptul să rezilieze contractul cu respectarea unui termen de preaviz de un an;

- în materia contractului de intermediere, art. 1183, alin. (1) CC prevede dreptul oricăreia dintre părţi de a rezilia un contract pe termen nede terminat;

- în materia contractului de cont curent bancar, art. 1233, alin. (1) CC dispune că contractul încheiat pe un termen nedeterminat poate fi reziliat în orice moment de titularul contului, cu condiţia unui preaviz. Cât priveşte rezilierea contractului de către bancă, legea impune anumite condiţii în vederea protejării titularului de cont (art. 12 U, alin. (2) CC);

- în materia contractului de credit bancar, art. 1243, alin. (3) CC prevede dreptul debitorului de a rezilia în orice moment un contract de credit cu dobândă fluctuantă (cu condiţia unei notificări);

- în materia contractului de asigurare, potrivit art. 1313, alin. (1) CC în cazul contractelor încheiate pe termen nelimitat, ambele părţi suni îndreptăţite să rezilieze contractul, respectând un termen de preaviz de cel puţin o lună şi de cel mult 3 luni;

- în materia contractului de societate civilă, art. 1352, alin. (1) CC dispune că dacă în contract nu este prevăzută o durată determinată a societăţii civile, fiecare asociat poate rezilia contractul cu un preaviz de 3 luni.

Rezoluţiunea şi rezilierea în cazul schimbării împrejurărilor care au stat !a baza încheierii contractului

Un caz particular de rezoluţiune (reziliere) a contractului reglementat de lege este situaţia de hardship, analizată anterior. Dacă ajustarea contractului la noile împrejurări este imposibilă sau nu se poate impune uneia dintre părţi, partea dezavantajată poate cere rezoluţiunea lui. În cazul contractelor cu executare succesivă în timp, în locul rezoluţiunii se recurge, din motive temeinice, la rezilierea contractului (art. 623, alin. (5) CC).

Revocarea şi restituirea în contractele cu consumatorii

O modalitate particulară de desfiinţare este prevăzută de legislaţia civilă pentru contractele dintre un consumator şi o persoană care acţionează în exercitarea unei profesii, încheiate într un cadru specific voiajorilor comerciali. Reglementările în cauză au drept scop protejarea consumatorilor contra eventualelor abuzuri din partea întreprinzătorilor, care sunt mai experimentaţi în domeniul afacerilor şi pot impune consumatorilor condiţii dezavantajoase, Specificulul acestor contracte constă în faptul că ele produc efecte doar dacă, în decursul unei săptămâni, consumatorul nu le revocă în scris, cu excepţia situaţiei în care contractul este executat pe loc de ambele părţi (art. 697, alin. (1). Legea dispune că dacă consumatorul revocă contractul în termenul stabilit este legat de exprimarea voinţei în legătură cu încheierea acestui contract (art. 749, alin. (1) CC). Prin urmare, acest contract este desfiintat. Astfel, consumatorului i se acordă un termen pentru gândire, pentru a putea aprecia oportunitatea realizării operaţiunii contractate. De notat că revocarea este necondiţionată, consumatorul nefiind ţinut să prezinte vreo justificare. Referitor la forma în care se exprimă revocarea, legea precizează că aceasta trebuie scrisă pe hârtie, formulată pe un alt suport de date durabil sau se poate realiza prin expedierea bunului în termen de 2 săptămâni (art. 749, alin. (2). Acest termen începe să curgă din momentul în care consumatorului i sa pus dispoziţie, pe un suport de date durabil, explicaţii formulate clar referitoare la dreptul său de revocare, numele sau denumirea, adresa destinatarului revocării, precum şi o trimitere la începerea termenului şi la modalităţile acestui drept în conformitate cu reglementarea art. 749, alin. 2 CC Prin "suport de date durabil" se înţelege orice document sau alt suport de informaţii exprimate sub o formă lizibilă care îi permite consumatorului să reproducă întocmai informaţiile într-un termen corespunzător cerinţelor actului juridic . De notat că sarcina probei pentru conţinutul informaţiilor sau declaraţiei revine întreprinzătorului (art. 752, alin. (1) CC). În cazul încheierii contractului pe baza prospectului de vânzare, legea poate prevedea înlocuirea dreptului de revocare printr-un drept nelimitat de restituire. Acest drept poate fi realizat dacă:

- prospectul de vânzare conţine o explicaţie clară referitoare la dreptul derestituire;

- consumatorul a putut lua cunoştinţă în detaliu de prospectul de vânzare in lipsa întreprinzătorului;

- consumatorului i se asigură, pe un suport de date durabil, dreptul de restituire.

În cazul dreptului de restituire, revocarea poate fi declarată doar prin înapoierea bunului în interiorul termenului (art. 750 CC). Întru-cât exercitarea dreptului de revocare sau de restituire are ca efect desfiinţarea contractului, prevederile referitoare la rezoluţiune se aplică în corespunzător (art. 751, alin. (1) CC). Ca rezultat, părţile vor fi repuse în situaţia anterioară. În acest context legea precizează că consumatorul este obligat să înapoieze bunul pe cheltuiala şi riscul întreprinzătorului (ari. 751, alin. (2) CC). Dacă obiectul în cauză este deteriorat sau a pierit, consumatorul dă compensaţie în bani în locul restituirii în natură. În asemenea caz consumatorul răspunde şi pentru înrăutăţirile survenite prin folosirea bunului, dacă anterior a primit lămuriri asupra consecinţelor juridice şi a posibilităţii de le evita (art. 751, alin. (3) CC).

B. Rezoluţiunea şi rezilierea convenţională a contractului

Rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate fi efectuată şi prin acordul părţilor. Acest acord poate fi realizat printr-un act juridic separat, intervenit într-un moment ulterior încheierii contractului sau poate fi încorporat în contract. În orice caz, acest acord trebuie să fie încheiat în forma cerută pentru contract dacă din lege, contract sau uzanţe nu rezultă altfel (art. 734, alin. (2) CC).

Potrivit art. 734, alin. (1) CC, părţile îşi pot rezerva în mod expres prin contract dreptul de rezoluţiune a contractului. Clauza prin care părţile prevăd dreptul de a rezolvi (rezilia) contractul în cazul survenirii anumitor evenimente sau împrejurări în literatură poartă şi denumirea clauză rezolutorie sau pact comisoriu.

Este important de a distinge între clauza rezolutorie şi condiţia rezolutoric, reglementată de art. 240 CC, care este o modalitate a actului juridic civil. In cazul condiţiei rezolutorii desfiinţarea contractului depinde de un eveniment viitor şi incert, exterior comportamentului părţilor. În cazul clauzei rezolutorii, însă, rezoluţiunea se datorează comportamentului culpabil al debitorului. Condiţia rezolutorie, având natură obiectivă, dacă se realizează, desfiinţează prin ea însăşi contractul, pe când, în cazul clauzei rezolutorii, mai este necesară şi manifestarea de voinţă a creditorului.

Pactele comisorii pot fi sinalagmatice şi unilaterale. în cazul pactului sinalagmatic oricare dintre părţile contractului poate să utilizeze acest pact pentru desfiinţarea contractului prin rezoluţiune în cazul în care cealaltă nu îşi execută obligaţiile contractuale. Pactul comisoriu este unilateral atunci când în contract este inserată o clauză prin care se prevede că în caz de neexecutaiv numai una dintre părţi poate rezolvi contractul. Nimic însă nu se opune ca cealaltă parte să obţină rezoluţiunea sau rezilierea contractului, invocând temeiurile prevăzute de lege.

În practica circuitului civil s-au statornicit mai multe modalităţi de redac­tare a clauzelor rezolutorii. În funcţie de conţinutul lor se determină modul de operare a rezoluţiunii sau rezilierii şi efectele produse.

Astfel, uneori, clauza rezolutorie prevede că, în cazul în care una dintre părţi nu îşi execută obligaţiile, contractul este considerat rezolvit (reziliat). O asemenea clauză va însemna că rezoluţiunea va opera, potrivit legii, prin declaraţia scrisă faţă de cealaltă parte. În această situaţie trebuie să fie respectate prevederile legale privind punerea în întârziere a părţii contractante care nu şi-a onorat obligaţiile, astfel cum s-a arătat (a se vedea: operarea rezoluţiunii).

În alte situaţii clauza rezolutorie poate prevedea că, în cazul neexecutării obligaţiilor, contractul este rezolvit (reziliat) de plin drept, fără a mai fi necesară vreo somaţie sau punere în întârziere şi fără orice altă formalitate prealabilă. O asemenea stipulaţie are ca efect desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat fără rezultat termenul de executare a obli­gaţiilor contractuale.

Părţile pot de asemenea insera o clauză rezolutorie prin care convin ca rezoluţiunea să fie pronunţată de instanţa de judecată. În acest caz, prin dero­gare de la regula generală privind operarea rezoluţiunii pe cale extrajudiciară, puterea de a statua asupra rezoluţiunii este atribuită, în virtutea principiului autonomiei de voinţă a părţilor contractului, instanţei de judecată, care va ve­rifica îndeplinirea condiţiilor prevăzute în clauza rezolutorie.

În cuprinsul clauzei poate fi stipulat în mod explicit neexecutarea căror obligaţii atrage rezoluţiunea contractului în acest context se pune problema de a şti dacă orice neexecutare a obligaţiilor contractuale serveşte ca temei de rezoluţiune a contractului sau numai o neexecutare esenţială. Dat fiind faptul că dispoziţiile legale privind caracterul esenţial al neexecutării obligaţiilor contractuale, ca o condiţie necesară pentru exercitarea rezoluţiunii, sunt supletive, în virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile pot prevedea rezoluţiu­nea ca sancţiune pentru orice neexecutare a obligaţiilor contractuale. În cazul în care părţile omit să indice expres care anume neexecutare a obligaţiilor dă temei pentru rezoluţiunea contractului, rezoluţiunea poate fi exercitată dacă se constată orice neconcordanţă între prestaţia promisă prin contract şi prestaţia efectiv executată.

Ţinem să mai precizăm în legătură cu clauzele rezolutorii următoarele:

- numai creditorul este îndreptăţit să rezoluţioneze (rezilieze) contrac­tul. Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a pre­tinde rezoluţiunea (rezilierea) contractului;

- creditorul are posibilitatea de a opta fie în favoarea rezoluţiunii (rezilierii) contractului, fie în favoarea executării silite (în natură sau prin echivalent) a obligaţiilor de către debitor.

În literatura de specialitate română s-a relevat că clauzele rezolutorii pre zintă atât avantaje, cât şi dezavantaje şi pericole: pot compromite stabilitatea situaţiilor juridice; terţii sunt expuşi la toate consecinţele ce decurg din retroactivitatea rezoluţiunii; în raporturile dintre părţile contractante ele sunt adesea surse de inechitate, o dată ce sunt impuse de partea mai puternică economic a contractului. Având în vedere aceste aspecte, pactele comisorii (clauzele rezolu­torii) sunt interpretate restrictiv şi cu o mare severitate de practica judiciară.

De remarcat că în jurisprudenţa franceză s-au conturat următoarele cerinţe faţă de clauzele rezolutorii:

- pentru a fi valabilă, clauza rezolutorie trebuie să fie fără echivoc;

- clauza nu poate sancţiona decât neexecutarea obligaţiilor stipulate expres în contract, dar nu şi a celor implicite;

- clauza îşi pierde automat eficacitatea în cazul în care şi cealaltă parte nu şi-a onorat obligaţiile contractuale;

- clauza nu trebuie să fie aplicată contrar principiilor bunei-credinţe şi echităţii;

- acordarea unui termen de graţie suspendă acţiunea clauzei rezolutorii.

Capitolul XIII

RĂSPUNDEREA CIVILĂ

1. Noţiunea de răspundere civilă şi importanţa ei

1.1. Fundamentul şi principiile răspunderii civile

1.2. Funcţiile răspunderii civile

2. Formele răspunderii civile

3. Răspunderea delictuală

4. Răspunderea contractuală

5. Cazurile care exclud răspunderea civilă

1. NOŢIUNEA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ Şl IMPORTANŢA EI.

Existenţa şi dezvoltarea oricărei societăţi necesită prezenţa unor reguli de conduită morală şi juridică, care urmează a fi respectate de orice persoană. Nimeni nu este îndreptăţit să încalce aceste reguli. Şi dacă, totuşi, regulile sunt încălcate, oricine răspunde pentru faptele sale. Aprecierea comportamentului fiecăruia în corespundere cu regulile stabilite de societate se manifestă sub forma răspunderii sociale. Răspunderea socială care cuprinde întreaga sferă a realizării normelor sociale poate îmbrăca mai multe forme specifice. Dis­tingem răspunderea morală, răspunderea politică, răspunderea etică, răspun­derea juridică, precum şi diferite alte modalităţi în care, sub o formă sau alta, oamenii sunt chemaţi să dea seama pentru modul în care se comportă în viaţa socială.

Răspunderea morală şi etică vine în cazul nerespectării normelor moralei societăţii şi are drept consecinţe aprobarea sau dezaprobarea societăţii, pre­cum şi aplicarea unor sancţiuni de ordin moral.

Răspunderea politică se referă la domeniul realizării unor activităţi poli­tice care trebuie să coincidă cu interesele societăţii, iar în caz de nerespectare a acestor interese pot fi aplicate sancţiuni politice care au rol de restabilire a echilibrului social în societatea respectivă.

Răspunderea socială se deosebeşte de răspunderea juridică, care s-a ivit în viaţa socială numai după formarea statului şi dreptului, prin aceea că prima presupune încălcarea unor îndatoriri care nu corespund unor drepturi corela­tive şi care, în consecinţă, nu este susceptibilă să fie sancţionată prin mijlocirea constrângerii de stat, ci este reprobată de colectivitate. În cazul răspunderii juridice, reacţia faţă de fapta reprobabilă şi eventual păgubitoare primeşte o formă tot mai organizată, care implică posibilitatea recurgei la constringerea de stat. Şi astfel, răspunderea devine juridică.

Răspunderea juridică, in viziunea contemporană, este un fenomen social caracterizat prin determinarea unui anumit comportament al individului in raport cu alţi indivizi şi în raporturile lui cu societatea.

Fiind definită ca o categorie generală a dreptului, răspunderea juridică este studiată în cadrul diferitelor ramuri de drept: dreptul civil, dreptul penal, dreptul familiei, dreptul administrativ, dreptul muncii etc. Între răspunderea juridică dintre diferitele ramuri de drept există atât trăsături comune, cât şi deosebiri esenţiale, ceea ce determină plasarea ei într-o anumită ramură de drept. Fiecare formă a răspunderii juridice se tratează în cadrul disciplinelor specifice de drept sub aspectul condiţiilor de fond şi de formă. Ca instituţii distincte ale unor ramuri de drept autonome, formele răspunderii juridice sunt cercetate pe larg în ramura căreia aparţin.

Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

Răspunderea penală poate fi definită: restrâns şi larg. în sens restrâns (care ne interesează), prin răspundere penală se înţelege obligaţia infractorului de a suporta şi executa o pedeapsă, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni.

Răspunderea administrativă este o formă a răspunderii juridice care prezintă anumite trăsături specifice şi intervine atunci când a fost săvârşită o anumită faptă ilicită, denumită contravenţie.

Răspunderea disciplinară şi răspunderea materială sunt două forme ale răspunderii de dreptul muncii, fiind legate de executarea contractului de muncă individual. Răspunderea disciplinară intervine în cazurile în care o persoană încadrată cu contract de muncă săvârşeşte, cu vinovăţie, o abatere de la obligaţiile de serviciu asumate prin contractul de muncă, încălcând obligaţia de a respecta disciplina muncii, iar răspunderea materială reprezintă una din formele răspunderii juridice, care impune obligaţia persoanelor încadrate cu contractul de muncă de a repara, în condiţiile legii, prejudiciul provocat unităţii în cursul executării contractului, printr-o faptă ilicită, în legătură cu munca lor şi săvârşită cu vinovăţie.

Aceste răspunderi se pot întâlni separat, alteori pot fi cumulate cu o altă formă de răspundere juridică (de exemplu, răspunderea penală poate fi dublată cu răspunderea civilă sau disciplinară).

Răspunderea juridică civilă îşi are fundamentul în izvoarele dreptului ci­vil, principalul dintre care este Codul civil ce reglementează modul de aplicare, condiţiile de fond şi de formă.

Răspunderea civilă este una dintre cele mai importante manifestări con­crete ale răspunderii juridice, deoarece ea are drept scop asigurarea circuitului civil şi a funcţionării normale a mecanismului relaţiilor economice în societa­te. Referitor la locul central al răspunderii civile în literatura juridică franceză, încă la sfârşitul secolului al XlX-lea, s-a spus că ea "tinde să ocupe centrul dreptului civil, deci al dreptului în totalitatea sa; în fiecare materie, în toate direcţiile se ajunge la această problemă a răspunderii, în dreptul public şi în dreptul privat, în domeniul persoanelor sau al familiei, ca şi în acela al bunu­rilor; ea este a tuturor momentelor şi a tuturor situaţiilor".

Problema formulării unei definiţii unice a răspunderii juridice civile a fost şi rămâne pentru doctrina dreptului civil una dintre cele mai controver­sate. Definiţiile savanţilor, fiind multiple, diferă în funcţie de scopul care este urmărit la efectuarea cercetărilor ştiinţifice. Vom menţiona câteva dintre ele pentru a putea reda cât mai pe deplin esenţa răspunderii juridice civile.

Astfel, L. Pop defineşte răspunderea civilă ca "o instituţie juridică alcătuită din totalitatea normelor de drept prin care se reglementează obligaţia oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa extracontractuală sau contractuală ori pentru care este chemată de lege să răspundă.

După O. S. Ioffe, "răspunderea juridică civilă este o sancţiune pentru fapta ilicită care produce consecinţe negative pentru delincvent, exprimate în pier­derea drepturilor subiective, civile sau impunerea unor obligaţiuni civile noi ori adăugătoare".

V. P. Gribanov defineşte răspunderea civilă ca fiind "o formă a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor patrimoniale în scopul restabilirii drepturilor lezate şi stimularea raporturilor economice normale între subiectele egale ale circuitului civil".

Sensul frecvent al noţiunii de răspundere, indiferent de forma sub care se manifestă, este acela de obligaţie de a suporta consecinţele nerespectării unor reguli de conduită, obligaţie ce incumbă autorului faptei, contrare acestor reguli şi care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea conduite.

În acest sens, răspunderea este identificată cu sancţiunea, deoarece nu sunt luate în considerare laturile psihologice ale răspunderii.

Deşi răspunderea şi sancţiunea sunt două aspecte ale aceluiaşi fenomen social, ele sunt diferite. Şi anume, răspunderea apare ca un complex de drepturi şi obligaţii care se nasc în baza legii ca urmare a săvârşirii unor fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de către slat, prin aplicarea sancţiunilor juridice. Deci, altfel spus, răspunderea juridică este cadrul juridic de realizare pentru sancţiune. Definită astfel, răspunderea juridică nu se confundă cu sancţiunea juridică, deoarece nu orice sancţiune prevăzută de normele de drept este o răspundere juridică.

Astfel, art. 622, alin. (1) CC prevede că, în cazul neexecutării de către de bitor a obligaţiei de a preda un bun, creditorul are dreptul să ceară ca bunul să fie luat de la debitor şi să-i fie predat sieşi. În cazul dat suntem în prezenţa unei sancţiuni exprimate în luarea forţată a bunului şi transmiterea acestuia creditorului, adică este o executare silită a obligaţiei. Debitorul nu a suferit nici o schimbare în situaţia lui patrimonială, deoarece a fost executat ceea ce el trebuia să execute în temeiul obligaţiei pe care o datora. De aici putem concluziona că răspunderea civilă este prezentă în cazul în care debitorul este impus să execute ceea ce este prevăzut de lege sau contract şi adăugător îi sunt impuse noi sarcini sau el este lipsit de unele drepturi subiective civile.

Pornind de la cele menţionate, am putea formula definiţia răspunderii juridice civile ca fiind o formă a constrângerii de stat care constă în obligaţia oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ilicită prevăzută de lege sau de contract.

Răspunderea juridică civilă arc o importanţă teoretică şi practică, fiind bazată pe principii de răspundere patrimonială a subiectelor care se află pe poziţie de egalitate juridică şi contribuind efectiv la ocrotirea drepturilor sub­iective şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice.

Importanţa răspunderii civile constă în normele sale cuprinzătoare, con­strucţiile teoretice reuşite care corelează cu răspunderea din alte ramuri de drept, corespund cerinţelor de echitate socială şi de securitate juridică a oamenilor.

Răspunderea juridică civilă are câteva caractere specifice, care o deosebesc de alte forme de răspundere juridică.

Între acestea menţionăm următoarele:

- caracterul patrimonial, deoarece ea este în toate cazurile urmată de repararea prejudiciului cauzat, recuperarea daunelor, plata clauzei penale, ceea ce determină însăşi esenţa răspunderii civile;

- baza răspunderii civile o constituie răspunderea delincventului în faţa pătimaşului. Aceasta reiese din faptul că dreptul civil reglementează relaţiile dintre subiectele care se află pe poziţie de egalitate juridică, în circuitul civil, neîndeplinirea obligaţiei de către un subiect duce la încălcarea dreptului celuilalt. De aceea, sancţiunea patrimonială prevăzută de răspunderea juridică civilă are ca scop restabilirea sau compensarea de către delincvent a dreptului încălcat al pătimaşului;

- alt caracter al răspunderii civile este că ea nu se declanşează din oficiu, ci numai la cererea titularului dreptului subiectiv lezat, adică ea pune faţă în faţă pătimaşul faptei ilicite păgubitoare cu autorul acestei fapte. Societatea se implică numai în măsura în care victima manifestă in­teres apelând la forţa de constrângere a statului; din principiul egalităţii juridice a subiectelor raportului civil se des­prinde un alt caracter, care este aplicarea unui volum egal de măsuri ale răspunderii civile faţă de diferiţi participanţi ai circuitului civil pentru încălcări de acelaşi fel. Faptul se lămureşte prin aceea că, la aprecierea culpei, se are în vedere gradul de diligenţă ce se poate pretinde autoru­lui faptei ilicite. Aceasta înseamnă că se constată dacă persoana aflată în situaţia autorului faptei ilicite a luat măsurile de precauţiune care erau posibile pentru evitarea sau preîntâmpinarea prejudiciului pe care, în condiţii identice, ar fi trebuit să le ia orice persoană. Deci, la aprecierea culpei delincventului nu se iau în vedere calităţile personale ale acestuia şi nici un etalon general de diligenţă - dar un etalon ab­stract - diligenţă maximă în situaţia respectivă;

- există o corelaţie dintre cuantumul răspunderii şi cuantumul prejudi­ciului sau al despăgubirilor. Aceasta presupune o limită a răspunderii civile, care se manifestă prin caracterul compensatoriu ce ar satisface dreptul pătimaşului de a-şi restabili situaţia materială existentă anterior, ceea ce este scopul principal al răspunderii;

- aplicarea răspunderii nu exclude executarea obligaţiei în natură, în marea majoritate a cazurilor, excepţie poate fi cazul când, datorită unoi circumstanţe obiective, creditorul pierde interesul pentru executare.

Fundamentul şi principiile răspunderii civile

Răspunderea civilă se consideră o sancţiune de drept civil. Un principiu care guvernează răspunderea civilă este cel al răspunderii întemeiate pe culpă. Orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă a-1 repara pe acela din a cărui greşeală sau culpă s-a produs. Însă legislaţia în vigoare reglementează răspunderea civilă şi în lipsa vinovăţiei autorului faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu (art. 1405,1410-1412 CC). Aceasta a determinat că in doctrină s-au reliefat mai multe concepţii referitoare la fundamentul răspunderii civile, mai ales al celei delictuale.

Teoria răspunderii subiective. Adepţii acestei teorii consideră că răspunderea civilă este o sancţiune specifică dreptului civil, cu caracter reparator, aplicabilă numai în cazul săvârşirii de fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. Pentru a putea fi angajată, răspunderea trebuie să se întemeieze pe culpa autorului faptei, ea fiind condiţionată de atitudinea psihică a autorului sau a persoanei răspunzătoare faţă de consecinţele faptei prejudiciabile.

Atunci când se cauzează prejudiciu fără vinovăţie nu există temei pentru aşa o condamnare a comportamentului persoanei, de aceea aici nu trebuie sil fie vorba despre răspundere dar despre forme speciale de repartizare a daunei cauzate întâmplător. Un alt autor afirmă că trebuie considerate norme ce re glementează răspunderea, numai acele norme în care se exprimă condamnarea socială a faptei ilicite. Este condamnabilă social numai fapta vinovată.

Aplicarea răspunderii civile în lipsa vinovăţiei îndeplineşte o funcţie cum pensatorie şi stimulează comportamentul licit, ceea ce este un scop de bază al

echităţii sociale. La angajarea răspunderii civile, după cum afirmă doctrina, culpa se prezumă, ceea ce este mai caracteristic pentru răspunderea contractuală. Răspunderea delictuală poate fi angajată şi în lipsa vinovăţiei, victima trebuind să dovedească culpa autorului, ceea ce este o sarcină foarte grea pentru cel prejudiciat, fiind vorba de un element psihic, de atitudinea internă a autorului faptei nesusceptibilă de observare directă. Astfel, este greu de a accepta teoria subiectivă, cu atât mai mult că nu există o deplină concordanţă a acesteia cu construcţiile legale.

Teoria răspunderii obiective. Ritmul accelerat de dezvoltare economică, rezultatele revoluţiei industriale concretizate în noi mecanisme, maşini, capa­cităţi de producţie tot mai complexe, instalaţii etc. au făcut ca viaţa şi munca să devină tot mai complexe şi greu de conciliat cu grija şi prudenţa necesară pentru a evita accidentele şi primejdiile deosebite ce puteau interveni dintr-o atare activitate. În aceste condiţii, teoria răspunderii subiective, cel puţin în unele cazuri, se neutralizează treptat. Dificultăţile au putut fi sesizate, mai ales, în legătură cu accidentele de muncă, apoi accidentele auto, aeronave ş.a. În aceste împrejurări, culpa nu se putea dovedi sau dovada acesteia devenea dificilă. Victima fiind păgubaşă trebuia să suporte toată povara.

Astfel, au apărut noi orientări în doctrină spre o altă fundamentare a răs­punderii juridice civile.

Dintre unele teorii germane, unde a fost formulată răspunderea obiectivă, teoria riscului a avut cea mai largă audienţă. În formularea ei s-a pornit de la caracterul periculos al unor acte cauzatoare de prejudicii care creează un risc, adică riscul producerii unor consecinţe dăunătoare pentru alţii. Cu toate justificările invocate în susţinerea acestei teorii, ea nu a dus la înlăturarea con­cepţiei răspunderii subiective întemeiată pe culpă.

Oricum, teoria riscului a inspirat o bogată literatură şi o abundentă jurisprudenţă orientată în favoarea victimei, dar a întâmpinat serioase dificultăţi în tendinţa sa de a convinge şi, mai ales, în generalizarea acceptării ei ca unic fun­dament al întregului sistem al răspunderii civile. Însemnătatea teoriei riscului constă în explicarea regimului special al răspunderii civile în anumite situaţii, pe temei obiectiv, în lipsa vinovăţiei sau existenţa unor raporturi de subordonare.

Teorii mixte. Atât teoria obiectivă, cât şi cea subiectivă nu au putut satis­face concepţiile privind fundamentul răspunderii civile, iar criticile formulate au dat naştere la teorii mixte.

Practica judiciară a confirmat ca acceptarea, in unde cazuri, a concepţiei obiective are justificare morală, argumentată de pe poziţii do echitate, si nu este de natură a paraliza activităţile productive. Când urmările păgubitoare ale unor conduite sau activităţi sunt imposibil de prevăzut şi evitat cu o diligenţă medie, obişnuită, trebuie să se admită angajarea răspunderii civile in diferenţă de culpă.

Realitatea este că nici teoria subiectivă şi nici cea obiectivă nu poate explică ea singură, izolat, în mod complet şi satisfăcător, întreaga instituţie a răspunderii civile, fiindcă sunt cazuri când răspunderea se antrenează fără a putea dovedi culpa şi sunt cazuri când culpa se impune a fi examinată şi în condiţiile în care răspunderea este întemeiată pe ideea de risc.

Astfel a fost elaborată teoria garanţiei.

Autorul acestei teorii susţine că prejudiciile sau daunele se grupează în două categorii: prejudicii corporale şi materiale; prejudicii economice şi morale. Repararea daunelor corporale şi materiale este garantată obiectiv, fără sil fie necesară dovada culpei persoanei răspunzătoare. Dimpotrivă, repararea daunelor economice şi morale nu este garantată obiectiv, ele putând fi cauzate prin exerciţiul normal al unor drepturi, de aceea, pentru angajarea răspundei civile trebuie să fie făcută proba culpei autorului lor.

Explicarea fundamentului diferit, care stă la baza obligaţiei de reparare a celor două categorii de prejudicii, rezultă din faptul că în teoria garanţiei unele valori cum sunt dreptul la viaţă, integritate corporală şi integritate materială a bunurilor sunt ocrotite de societate într-un mod mai ridicat, şi toţi cei ce cauzează asemenea pagube sunt obligaţi să le repare în temeiul ideii de garanţie obiectivă. În celelalte cazuri când a fost cauzat un prejudiciu, el urmează să fie reparat, dacă se va face dovada vinovăţiei persoanei responsabile. Deci, elaborarea teoriei garanţiei a avut ca scop înlăturarea unor neajunsuri ale teoriei obiective şi celei subiective şi justificarea coexistenţei lor. Această teorie nu este pe deplin împărtăşită de autorii din doctrina juridică.

Din cele menţionate putem afirma doar că fundamentul răspunderii civile în doctrină şi legislaţie se bazează pe un numitor comun al tuturor teoriilor: obligaţia fiecăruia de a nu provoca pagube celorlalţi şi a se comporta în aşa mod ca să nu fie încălcate drepturile, interesele şi libertăţile altor persoane.

Regulile de bază care asigură realizarea funcţiilor răspunderii civile sunt după unii autori: principiul legalităţii, principiul reparării integrale a prejudi­ciului şi principiul răspunderii pentru culpă; iar după alţii - principiul repa­rării în natură a prejudiciului şi principiul reparării prompte a prejudiciului.

Ne alăturăm la opinia savantului L. Pop, care consideră pe bună dreptate că principiul legalităţii este un principiu general al dreptului, care nu este ne­cesar şi nici util să fie reţinut ca un principiu al răspunderii juridice civile. La fel, principiul răspunderii bazată pe culpă nu este unul specific numai răspun­derii civile, deoarece el stă la baza întregii răspunderi juridice în toate formele ei. În ce priveşte principiul reparării prompte a prejudiciului, el este absorbit de principiul reparării integrale a prejudiciului.

După Codul civil al Republicii Moldova la baza răspunderii civile stau două principii: repararea integrală a prejudiciului şi principiul reparării în natură a prejudiciului. în continuare vom examina fiecare dintre aceste principii.

Principiul reparării integrale a prejudiciului reiese din prevederile Codului civil, şi anume din art. 602, alin. (1) "în cazul în care nu execută obligaţia, debitorul este ţinut să-1 despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat", şi art. 1398, alin. (1) CC, "cel care acţionează faţă de altul în mod ilicit, cu vi­novăţie este obligat să repare prejudiciul patrimonial".

Prin repararea integrală a prejudiciului se înţelege înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale nerespectării prevederilor contractului sau ale unei fapte ilicite în scopul repunerii victimei în situaţia anterioară. Această afirmaţie rezultă din art. 607, alin. (1) CC, conform căruia "cel obligat la repa­rarea prejudiciului trebuie să restabilească situaţia care ar fi existat în cazul în care împrejurarea cauzatoare de prejudiciu nu survenea".

Repararea prejudiciului este un principiu datorită faptului că cea mai esenţială şi mai largă consecinţă a încălcării drepturilor civile este cauzarea de prejudicii. De fapt, repararea prejudiciului este nu numai un principiu, ci şi o formă obligatorie a răspunderii care se aplică în toate cazurile de încălcare a drepturilor civile, dacă legea sau contractul nu prevede altceva. Deoarece răspunderea civilă se realizează prin repararea prejudiciului cauzat, această reparare nu poate fi decât integrală. Chiar dacă textul Codului civil nu defineşte că repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, aceasta decurge din esenţa şi finalitatea răspunderii civile, cât şi din practica judiciară care dispune că "in stanţa impune responsabilitatea recuperării pagubei în mărime deplină".

Principiul reparării în natură a prejudiciului nu este prevăzut expres in textul Codului civil, dar el reiese din conţinutul articolelor ce reglementează răspunderea juridică civilă. Astfel, art. 608 CC stipulează că, "dacă restabilirea situaţiei existente anterior cauzării prejudiciului nu este posibilă sau este posibilă cu cheltuieli disproporţionate, creditorul este despăgubit în bani". Deci, întotdeauna răspunderea civilă porneşte de la repararea în natură a prejudiciului, concretizată în: restituirea bunurilor însuşite pe nedrept, în locuirea bunului distrus cu altul de acelaşi fel, remedierea stricăciunilor sau defecţiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrurilor făcute cu încălcarea unui drept al altuia etc. Repararea în natură poate fi exprimată şi printr-o operaţie juridică, cum ar fi ignorarea de către instanţa de judecată a faptului revocării intempestive a unei oferte de a contracta şi constatarea prin hotărâre că acel contract a fost încheiat în momentul acceptării. Indiferent că este o operaţie materială sau o operaţie juridică, repararea în natură are ca scop înlăturarea prejudiciului suferit de o persoană şi, deci, repunerea acesteia în situaţia anterioară.

1.2. Funcţiile răspunderii civile

Doctrina juridică susţine că răspunderea civilă îndeplineşte două funcţii importante care nu pot fi concepute în mod separal, în sensul că una o presupune pe cealaltă. Acestea sunt funcţia preventiv educativă şi funcţia reparatorie.

Funcţia preventiv-educativă este determinată de însăşi natura juridică a răspunderii civile. Încă din vechime s-a stabilit ca persoana şi patrimoniul ei este ocrotit de lege, şi orice faptă ilicită, întemeiată pe culpă şi care a cauzat un prejudiciu, este sancţionată de lege. Sancţiunea cu caracter reparatoriu, fiind specifică dreptului civil, are o importanţă educativă, deoarece exercită o influenţă asupra conştiinţei oamenilor prin faptul că este îndreptată împotriva patrimoniului ce­lui ce este culpabil de cauzarea prejudiciului. Scopul aplicării răspunderii civile este educativ şi preventiv, deoarece are ca efect micşorarea numărului faptelor ce aduc pagube şi respectarea obligaţiilor asumate prin acte juridice. Altfel spus, ea previne cauzarea unor prejudicii şi întăreşte disciplina contractuală.

Răspunderea civilă este un fenomen social care se materializează în reacţia organizată a societăţii în limitele prescrise de lege. Aplicarea ei este o metodă prin care în conştiinţa oamenilor se insuflă respectarea legii, regulă prevăzută în art. 9 CC şi necesară în orice stat de drept. Funcţionarea răspunderii civile ca instituţie a dreptului civil, corelaţia acestei instituţii cu scopurile generale ale sistemului juridic sunt strâns legate de credinţa că legea este dreaptă şi im­pune persoanelor necesitatea de a acţiona cu bună-credinţă, a nu prejudicia pe alţii, a respecta drepturile şi interesele altor persoane, ceea ce în final duce la întărirea relaţiilor economice în ţară.

Funcţia reparatorie. Membrii societăţii sunt chemaţi să dea seama pentru modul în care se comportă în viaţa socială, ceea ce constituie răspunderea juridică. Între diferitele forme ale răspunderii, cea civilă se deosebeşte anume prin răspunderea patrimonială. Asta înseamnă că persoana care a cauzat un prejudiciu prin comportamentul său ilicit este obligată să-1 repare. Din pre­vederile art. 602, 604, 1406-1408 CC reiese că omul este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin fapta sau prin neglijenţa, sau prin imprudenţa sa, cât şi pentru fapta reprezentantului legal, a prepusului, a minorului sau a persoanei incapabile supravegheate de el.

Răspunderea civilă este o instituţie care ocroteşte drepturile civile ale persoanelor fizice şi juridice, şi esenţa ei, după cum rezultă din prevederile art. 607 CC, constă în oblsigaţia de a înlătura consecinţele negative cu caracter patrimonial sau nepatrimonial, apărute ca urmare a lezării drepturilor sub­iective ale persoanei prin repararea prejudiciului cauzat.

Realizarea răspunderii civile se efectuează prin restabilirea stării materiale a persoanei prejudiciate din contul patrimoniului delincventului sau din con­tul persoanei responsabile pentru prejudiciul cauzat. Deci, funcţia reparatorie este prezentă în toate cazurile răspunderii civile. Cu toate acestea, unii autori consideră că funcţia reparatorie a răspunderii civile este relativă, deoarece ea se realizează numai in raporturile dintre subiectele obligaţiei de reparara prejudiciului. Chiar şi în aceste raporturi, oricât de mare ar fi răspunderea, încă nu se poate afirma că valorile deteriorate sau distruse pot fi întotdeauna recuperate pe deplin în materialitatea sa.

FORMELE RĂSPUNDERII CIVILE

Răspunderea civilă, fiind instituţia juridică de drept civil care cuprinde totalitatea normelor ce reglementează condiţiile în care o persoană răspunde pentru prejudiciul cauzat altei persoane şi poate fi obligată să repare acest pre judiciu, există în două forme: delictuală şi contractuală.

Răspunderea civilă delictuală este obligaţia unei persoane de a repara prejudiciul cauzat din fapte ilicite (delicte civile).

Răspunderea civilă contractuală este obligaţia debitorului, care izvorăşte dintr-un contract, de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin faptul neexecutării, executării necorespunzătoare sau tardive a prestaţiei datorate.

Ambele forme ale răspunderii civile se angajează în prezenţa aceloraşi condiţii: un prejudiciu cauzat altuia, o faptă ilicită extracontractuală sau contractuală, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv, culpa sau vinovăţia autorului faptei şi existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Reieşind din faptul că aplicarea ambelor forme ale răspunderii civile are un scop comun, care este repararea prejudiciului cauzat, şi că atât pentru răspunderea delictuală, cât şi pentru acea contractuală sunt necesare, practic, aceleaşi condiţii, în doctrină s-a pus întrebarea dacă cele două forme de răspundere civilă pot fi considerate ca alcătuind o singură instituţie juridică sau trebuie privite ca două feluri de răspundere fundamental şi esenţial deosebite una faţă de alta.

În rezultatul discuţiilor dintre savanţi s-au conturat două teorii principale: teoria dualităţii şi teoria unităţii răspunderii civile.

Susţinătorii teoriei dualităţii răspunderii civile consideră că între răspunderea delictuală şi cea contractuală există deosebiri fundamentale şi ireductibile. Printre acestea ar fi următoarele: originea răspunderii delictuale se află direct în lege, expresie a puterii şi voinţei publice, iar originea răspunderii contractuale se găseşte în contract, adică în acordul de voinţe al părţilor; capacitatea delictuală are o sferă mai largă decât cea contractuală; în cazul răspunderii delictuale, reparaţia este întotdeauna integrală, iar în cazul răspunderii contractuale este posibilă şi o atenuare a răspunderii.

Potrivit teoriei unităţii răspunderii civile, între cele două forme ale răspun­derii nu există deosebiri de esenţă. Astfel, s-a menţionat că diferenţa ireducti­bilă, ce se pretinde că ar exista, este lipsită de orice bază; ea este numai o iluzie rezultată dintr-un examen superficial, deoarece ambele generează, în mod egal, o obligaţie de a repara prejudiciul cauzat; ambele presupun existenţa unei obligaţii anterioare, care este încălcată printr-o faptă ilicită şi prejudiciabilă.

În doctrina noastră, având la bază prevederile Codului civil, este susţinută teoria dualităţii răspunderii civile. Într-adevăr, cele două forme ale răspunde­rii au o esenţă economică comună, finalitatea lor fiind repararea prejudiciu­lui cauzat prin fapte ilicite. Totuşi, între aceste forme ale răspunderii există deosebiri considerabile. Delimitarea răspunderii delictuale de răspunderea contractuală prezintă interes atât în plan teoretic, cât şi în plan practic.

În plan teoretic s-a stabilit că deosebirile dintre răspunderea delictuală şi cea contractuală sunt următoarele:

1.În cazul răspunderii delictuale, obligaţia încălcată este o obligaţie le­gală, cu caracter general, care revine tuturor - de a nu leza drepturile altora prin fapte ilicite.

2.În cazul răspunderii contractuale este încălca­tă o obligaţie concretă, stabilită prin contractul preexistent;

3.În cazul răspunderii delictuale, prejudiciul se cauzează de o persoa­nă care are obligaţia pasivă ce aparţine tuturor - de a se abţine de la lezarea drepturilor subiective ale terţelor persoane. Acţiunea pentru aplicarea răspunderii poate fi invocată, în unele cazuri, nu numai de pătimaş, dar şi de terii. În cazul răspunderii contractuale, răspunde­rea poate fi invocată numai de părţile contractante;

4.Izvorul răspunderii delictuale îl constituie încălcarea unei obligaţii extracontractuale, pe când izvorul răspunderii contractuale este con­tractul;

5.În ce priveşte capacitatea de a răspunde, în materia delictuală aceasta implică existenţa discernământului; minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde personal pentru prejudiciul cauzat. In materie contractuală, capacitatea de a răspunde implică existenţa capacităţii depline de exerciţiu;

6.În materie delictuală se răspunde atât pentru daune previzibile, cât şi pentru daune imprevizibile, iar în materia contractuală numai peni ru daune previzibile, cu excepţia prevăzută la art. 610, alin. (5) CC;

7.Îîn cazul răspunderii delictuale, culpa autorului trebuie dovedită, iar în cazul răspunderii contractuale, culpa debitorului se prezumă;

8.O altă deosebire între cele două forme ale răspunderii se află în caracterul solidar al răspunderii delictuale pentru dauna cauzată în comun şi în caracterul, în principiu, divizibil al obligaţiei de reparare a preju diciului în cazul răspunderii contractuale.

Aceste două forme ale răspunderii civile se aplică separat. Ori de câte ori a existat un contract din a cărei neexecutare au rezultat prejudicii, se apelează la răspunderea contractuală şi nicidecum la cea delictuală.

Într-un singur caz, cumulul este permis, şi anume, în ipoteza în care ne executarea contractului constituie, în acelaşi timp, o infracţiune, cumulul vizând doar posibilitatea de alegere între calea unei acţiuni în răspunderea contractuală şi calea unei acţiuni în răspunderea delictuală.

Doctrina juridică mai cunoaşte şi o altă clasificare a formelor de răspundere civilă. În funcţie de conţinut şi numărul persoanelor cărora li se impune obligaţia de a repara prejudiciul cauzat, răspunderea civilă poate fi; solidară, pe cote-părţi sau subsidiară.

Răspunderea civilă este solidară în caz că este expres stipulată în contract sau reiese din conţinutul legii, sau atunci când prestaţia este indivizibilă. Astfel, spre exemplu, răspund solidar posesorii izvoarelor de pericol sporit pentru prejudiciul cauzat unui terţ prin interacţiunea acestor izvoare (art. 1410, alin. (4) CC).

În cazul unei obligaţii cu mai mulţi debitori suntem în prezenţa răspunderii pe cote-păţi. Fiecare dintre debitori va răspunde în faţa creditorului în mărimea cotei-părţi care îi revine conform legii sau contractului. Dacă cuantumul acesteia nu este sau nu poate fi determinat, debitorii vor fi răspunzători în părţi egale Spre exemplu, dacă prejudiciul a fost cauzat de doi sau mai mulţi minori în vârstă de până la 14 ani şi care au părinţi diferiţi, aceştia vor răspunde faţă de partea vătămată nu solidar, ci pe cote-părţi, deoarece ei nu sunt autori ai faptei ilicite, Dacă minorii au acelaşi tată şi aceeaşi mamă, răspunderea lor va fi solidară.

Răspunderea subsidiară se angajează în cazul când suntem în prezenţa a doi debitori, unul fiind principal, iar celălalt - secundar. Astfel, art. 1407, alin. (2) CC prevede că în cazul în care minorul între 14 şi 18 ani nu are bunuri sau venituri suficiente pentru repararea prejudiciului cauzat, acesta trebuie reparat, integral sau în partea nereparată, de către părinţi, adoptatori sau cu­rator, dacă nu demonstrează că prejudiciul s-a produs nu din vina lor.

În acest caz, răspunderea părinţilor, a adoptatorilor sau a curatorului este subsidiară, fiind angajată numai atunci când minorul nu are mijloace sufi­ciente pentru repararea prejudiciului cauzat. Fiind subsidiară, răspunderea părinţilor, a adoptatorilor sau curatorului încetează la atingerea majoratului de către autorul prejudiciului sau dacă el dobândeşte bunuri sau venituri sufi­ciente pentru repararea prejudiciului.

Răspunderea subsidiară nu se confundă cu răspunderea pentru fapta reprezentantului legal şi a prepusului (art. 604 CC). În acest caz, între repre­zentant sau prepus şi creditor nu există un raport juridic obligaţional propriu, deoarece executantul îndeplineşte funcţiile încredinţate de către debitor în vederea executării contractului. Prejudiciul cauzat creditorului se consideră a fi cauzat de însuşi debitor, acesta fiind prezumat vinovat pentru că a ales greşit reprezentantul sau nu 1-a supravegheat în modul cuvenit. Reprezentantul legal sau prepusul va răspunde numai în cazul expres prevăzut de lege.

3. RĂSPUNDEREA DELICTUALĂ

Răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este o parte componentă a răspunderii sociale ce revine fiecărei persoane pentru faptele ei. Ea apare ca un instrument de ocrotire a drepturilor şi intereselor legale ale persoanelor şi reglementează procesul de înlăturare a consecinţelor negative care se datorează unei fapte ilicite.

Răspunderea delictuală este o sancţiune civilă, cu caracter reparator, fără a fi în acelaşi timp o pedeapsă. Spre deosebire de pedeapsă, răspunderea civilă delictuală, privită ca o sancţiune civilă, se aplică nu în considerarea persoanei care a săvârşit fapta ilicită, ci în considerarea patrimoniului său. Aşa fiind în caz de deces al făptuitorului, obligaţia de dezdăunare se va transmite moştenitorilor săi, ceea ce demonstrează că răspunderea delictuală nu are ca­racterul unei pedepse. Fapta ilicită care dă naştere raportului juridic de răspundere civilă delictuală poartă denumirea de delict. Componenţa delictului civil constituie o totalitate de trăsături şi elemente esenţiale formulate de legiuitor ca necesare şi suficiente pentru angajarea răspunderii civile. Răspunderea civilă delictuală se angajează indiferent de faptul dacă culpa are forma unui doi, unei imprudenţe, neglijenţe sau chiar în forma cea mai uşoară, iar în unele cazuri chiar şi în lipsa culpei.

Principiile şi regulile răspunderii civile delictuale sunt aplicabile în toale situaţiile în care unei persoane i s-a cauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicită extracontractuală. În primul rând, se are în vedere conduita prin care se încalcă obligaţia generală prevăzută de lege de a nu aduce atingere drepturilor şi inten­selor legitime ale celorlalţi. În al doilea rând, prin fapta ilicită extracontractuală se înţelege şi neexecutarea lato sensu a obligaţiilor născute dintr o faptă licită (îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată şi gestiunea de afaceri)

Răspunderea delictuală are un şir de caractere juridice care îi dezvăluie esenţa. Ea apare ca rezultat al încălcării unor drepturi absolute ale persoanei vătămate, care pot avea un caracter patrimonial (dreptul de proprietate) sau un caracter personal nepatrimonial (dreptul la viaţă, sănătate). Obligaţiile care se nasc din cauzarea de daune sunt extracontractuale, uneori, chiar şi in cazul când dreptul a fost încălcat de o persoană cu care pătimaşul se află in relaţii contractuale (art. 1399 CC).

Răspunderea delictuală are ca scop repararea integrală a prejudiciului cauzat, indiferent de persoana căruia i-a fost cauzat, de felul prejudiciului şi de formele care urmează a fi utilizate pentru reparare. Obligaţia de reparare a prejudiciului poate fi impusă nu numai delincventului, ci şi altor persoane prevăzute de lege (răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, răspunderea părinţilor pentru prejudiciul cauzat de un minor sub vârsta de 14 ani etc. )

Răspunderea juridică se caracterizează prin aceea că fiecare este răspunzător pentru încălcarea prevederilor legii sau ale contractului, adică pentru fapta proprie. Răspunderea pentru fapta proprie implică obligarea la reparea prejudiciului a înseşi persoanei care a săvârşit fapta păgubitoare. Răspunderea pentru fapta proprie poate avea ca subiect pasiv orice persoană fizică sau juridică, inclusiv statul. În cazul răspunderii pentru fapta proprie, domeniul principal al acesteia are la bază culpa făptuitorului, culpă care nu se prezumă, ci trebuie dovedită de către victimă. În viaţa socială apare necesitatea ocrotii intereselor unor persoane care au suferit prejudicii fără nici o vină din partea lor, ceea ce a impus extinderea răspunderii civile delictuale dincolo de limitele faptei proprii. Pentru aceste cazuri, Codul civil prevede răspunderea pentru fapta altei persoane (ceea ce include răspunderea părinţilor, adoptatorilor, tutorelui sau curatorului pentru prejudiciul cauzat de un minor, răspunderea comitentului pentru fapta prepusului); precum şi răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale (cum ar fi răspunderea pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase, de vicii de construcţie, de animale).

Codul civil prevede angajarea răspunderii civile delictuale în următoarele cazuri:

- răspunderea pentru prejudiciul cauzat de o autoritate publică, de o per­soană cu funcţie de răspundere, prin erori judiciare sau de anchetă;

- răspunderea pentru prejudiciul cauzat de minori, persoane incapabile sau de prepus;

- răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un izvor de pericol sporit;

- răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin vătămarea sănătăţii sau prin deces;

- răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, ruina construcţiei sau de produse defectuoase.

Condiţiile răspunderii delictuale reies din conţinutul art. 1398 CC şi sunt următoarele: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

Ţinând cont de faptul că răspunderea delictuală se concretizează într-un raport de obligaţii, în legislaţie şi în practica judiciară ea mai este denumită şi obligaţie delictuală. Obligaţiile delictuale sunt o varietate a obligaţiilor civile, au aceleaşi elemente specifice oricărui raport obligaţional şi sunt reglementate de Titlul III, Cartea a treia a Codului civil la categoriile concrete de obligaţii, unde vor fi studiate mai detaliat.

4. RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ

Potrivit art. 668 CC, contractul încheiat legal obligă părţile nu numai la ce au stipulat expres, dar şi la tot ceea ce rezultă din natura lui în conformita­te cu legea, cu uzanţele sau cu principiile echităţii. Asta înseamnă că părţile contractante trebuie să execute în natură obligaţiile asumate şi la termenele asumate, neputând să desfiinţeze contractul decât în cazurile prevăzute de lege, deoarece acţionează principiul pacta sunt servanda. Dacă debitorul nu-şi execută voluntar obligaţia de a face, de a nu face sau de a preda un bun, credito­rul poate cere prin instanţa judecătorească obligarea debitorului la executarea silită sau la constrângerea economică a debitorului în scopul executării obliga­ţiei asumate de către debitor.

În situaţia în care debitorul nu-şi execută obligaţia asumată prin contract şi nici nu se realizează executarea silită, creditorul poate obţine executarea prin echivalent, angajîndu-se răspunderea civilă a debitorului, adică răspunderea contractuală.

În doctrină, răspunderea contractuală este definită ca fiind obligaţia debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau tardivă a prestaţiei datorate.

În Codul civil, răspunderea delictuală este reglementată în mod distinct (art. 1398-1431), iar răspunderea contractuală este tratată la efectele neexecutării obligaţiilor (art. 602-623). Efectul comun al oricărei obligaţii civile este de a-1 impune pe debitor ca să-şi îndeplinească prestaţia, ceea ce duce la stingerea obligaţiei contractate. Dacă acest efect nu poate fi realizat, se angajează răspunderea civilă contractuală.

Obligaţiile care se nasc din negocierea contractului pot fi contractuale numai în cazul când contractul între părţi a fost încheiat, iar dacă negocierile nu s-au finisat cu încheierea contractului, răspunderea va fi delictuală. Astfel, din conţinutul art. 703 CC rezultă că neexecutarea promisiunii unilaterale sau bilaterale de a încheia un contract face opozabil beneficiarului promisiunii contractul încheiat cu terţul în detrimentul intereselor sale şi, respectiv, repararea prejudiciului suferit prin comportamentul culpabil al promitentului şi, după caz, a terţului.

Aşadar, ca răspunderea să fie contractuală este nevoie să existe un contract încheiat legal. Normele juridice care reglementează răspunderea contractuală pot fi cele care sunt aplicabile răspunderii contractuale în general şi cele care sunt aplicabile pentru răspunderea în fiecare contract numit (vânzare-cumpărare, locaţiune, arendă etc.). Tocmai din acest motiv, materia pe care o analizăm se numeşte teoria generală a obligaţiilor, faţă de care contractele civile au un caracter special, derogator.

Din prevederile Codului civil reiese că pentru aplicarea răspunderii contractuale este necesar să fie întrunite condiţiile: fapta ilicită care constă în neexecutarea obligaţiilor contractuale pe care şi le-a asumat debitorul prin contractul valabil încheiat cu creditorul obligaţiei; existenţa unui prejudiciu in patrimoniul creditorului; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a debitorului si prejudiciul creditorului; culpa (imprudenţa sau neglijenţa), dolul (intenţia) debitorului ori altă formă a vinovăţiei stipulată în contract. .

Fapta ilicită. Ilicite sunt acţiunile sau inacţiunile prin care se încalcă drepturile şi obligaţiile prevăzute sau sancţionate de normele dreptului civil, sau chiar dacă nu sunt prevăzute de o normă concretă, contravin principiilor esenţiale şi conţinutului legislaţiei civile. Fapta ilicită constă în acţiunea interzisă de dreptul obiectiv.

Acţiunea care este făcută pentru exercitarea unui drept subiectiv, în li­mitele prevăzute de lege, nu constituie o încălcare a legii, chiar şi în cazul în care produce un efect negativ asupra altor persoane. Cum ar fi, de exemplu, construcţia unei case de locuit, cu respectarea tuturor regulilor prevăzute de legislaţie, prin care fapt în casa vecinului pătrunde mai puţină lumină.

Ilicită este recunoscută fapta care cauzează un prejudiciu persoanei sau patrimoniului unei persoane fizice sau juridice, prin comportamentul ce nu corespunde cerinţelor înaintate pentru executarea unei obligaţii. Aceste cerin­ţe pot fi prevăzute de lege, alte acte normative, uzanţă sau contract. Astfel, în cazul existenţei unui contract încheiat între părţi, fapta ilicită constă în încălcarea de către debitor a dreptului de creanţă al creditorului prin neexecutarea obligaţiilor contractuale.

Conform art. 602, alin. (2) CC, neexecutarea obligaţiilor contractuale in­clude orice încălcare a obligaţiilor, inclusiv executarea necorespunzătoare sau tardivă.

Aşadar, în doctrină se menţionează că există două înţelesuri ale neexecutării obligaţiilor contractuale, şi anume: lato sensu, care cuprinde neexecu­tarea, executarea necorespunzătoare sau tardivă a obligaţiilor, şi stricto sensu, care constă în neexecutarea totală sau parţială a acelor obligaţii.

Neexecutarea obligaţiei poate fi totală sau parţială. Constatarea neexecutării obligaţiei ca fiind totală sau parţială se distinge după obiectul obligaţiei. Dacă obiectul obligaţiei este o prestaţie indivizibilă prin natura sa ori prin convenţia părţilor, executarea parţială are valoarea unei neexecutări totale. În cazul obligaţiei al cărui obiect este divizibil, urmează a se aprecia măsura în care obligaţia este executată cu diminuarea corespunzătoare a despăgubirilor pe care debitorul va fi obligat să le plătească creditorului său.

Executarea necorespunzătoare constă în executarea prestaţiei cu nerespectarea condiţiilor de calitate stabilite de clauzele contractuale sau standardele uzuale. În funcţie de caz executarea necorespunzătoare a obligaţiei poate fi apreciată ca o neexecutare totală sau parţială. De exemplu, într-un contract de servicii turistice a fost stipulat că turistul, în călătorie, va beneficia de un apartament de lux la hotel, însă i s-a pus la dispoziţie un pat într-o odaie lipsită de condiţiile necesare şi împreună cu alte persoane. Aici suntem în prezenta executării necorespunzătoare parţiale. Executarea necorespunzătoare totală poate fi în cazul când debitorul confecţionează pentru creditor o uşă nu după dimensiunile indicate in contract, dar alta, mult mai mare, care nu poate fi instalată la intrarea din casa lui.

Prin executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale se înţelege faptul că debitorul a executat în natură prestaţiile lui sau este gata să le execute după expirarea termenului stabilit în contract. Executarea cu întârziere poate fi considerată, ca şi în cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare, ca fiind o neexecutare totală sau parţială a obligaţiilor. Astfel, prezintă o neexecutare totală acea obligaţie care urma să fie executată la un anumit termen stipulat în contract, pe care debitorul nu 1-a respectat, ulterior, creditorul neavând nici un interes pentru executare. De exemplu, debitorul urma să coasă o rochie pentru mireasă, la o anumită dată, când trebuia să fie încheiată căsătoria.

Condiţie pentru angajarea răspunderii contractuale nu este numai acţiunea sau inacţiunea debitorului dar aceea că prin fapta ilicită a fost încălcat un drept subiectiv al creditorului fiindu-i cauzat un prejudiciu. Este de menţionat faptul că în majoritatea cazurilor de angajare a răspunderii civile contractuale, fapta ilicită, care a provocat neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei de către debitor, se prezumă, şi creditorul nu trebuie să prezinte careva probe. Şi numai în cazul în care debitorul apelează la unele circumstanţe, care l-au împiedicat să execute obligaţia, sau în lipsa vinovăţiei lui, aprecierea faptei, ca fiind ilicită, dobândeşte o importanţă juridică, şi debitorul urmează să prezinte probele necesare.

Prejudiciul constă în consecinţele dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării de către debitor a dreptului de creanţa aparţinând creditorului său contractual, prin neexecutarea lato sensu a prestaţiei sau prestaţiilor la care s-a îndatorat.

Repararea prejudiciului cauzat este o metodă generală a răspunderii civile. Alte metode ale răspunderii civile se aplică doar în cazurile expres prevăzute de lege sau contract şi sunt denumite metode speciale.

Repararea prejudiciului are un conţinut patrimonial care se exprimă prin aceea că autorul faptei ilicite plăteşte bani sau transmite bunuri din patrimoniul său în patrimoniul celui prejudiciat. Totodată, repararea prejudiciului are un caracter compensatoriu, deoarece persoanei vătămate i se restabileşte, din contul făptuitorului, situaţia patrimonială pe care el o avea înainte de a se produce prejudiciul.

În funcţie de caracterul valorilor lezate, prejudiciul poate fi clasificat în prejudiciul patrimonial şi nepatrimonial. Deteriorarea sau distrugerea bunu­rilor generează apariţia prejudiciului patrimonial. Prejudiciul nepatrimonial apare în cazul atingerii aduse valorilor nepatrimoniale.

Funcţia principală a răspunderii contractuale este repararea prejudiciului cauzat. Aşadar, pentru angajarea răspunderii contractuale, prejudiciul patri­monial trebuie să fie real, adică să fie sigură existenţa lui, să poată fi stabilită întinderea lui. Cel căruia i s-a încălcat un drept subiectiv are obligaţia de a prezenta probe care să confirme prejudiciul cauzat. Din această regulă sunt şi unele excepţii, cum este cazul obligaţiilor care au drept obiect sume de bani, unde legea fixează drept despăgubire dobânda legală. În această situaţie, prin lege se consideră că lipsa de folosinţă a unei sume de bani provoacă creditoru­lui un prejudiciu, care este egal cu dobânda legală.

Aşadar, din prevederile art. 619 CC rezultă câteva reguli speciale, aplicabi­le obligaţiilor pecuniare, şi anume:

- creditorul obligaţiei pecuniare nu trebuie să facă dovada că prin în­târziere i s-a cauzat un prejudiciu;

- creditorul poate pretinde ca echivalent al prejudiciului dobânda sta­bilită de lege - 5% peste rata de refinanţare a Băncii Naţionale a Mol­dovei şi 9% - în cazurile când nu participă consumatorul, dacă legile speciale sau contractul nu prevăd altfel. În cazurile dobânzii de 5 la sută se admite proba unui prejudiciu mai redus, iar în cazul dobânzii de 9 la sută, când nu participă consumatorul, proba unui prejudiciu mai redus nu se admite;

- dobânzile de întârziere nu se aplică la dobânzi.

Articolul 610 CC stipulează că "despăgubirea pe care o datorează debitorul pentru neexecutare cuprinde atât prejudiciul efectiv, cauzat creditorului, cât şi venitul ratat". Din prevederile legale reiese că consecinţele dăunătoare ale neexecutării obligaţiei de către debitor sunt compuse din două părţi: prejudiciul efectiv şi venitul ratat.

Prejudiciul efectiv cuprinde cheltuielile pe care creditorul le-a efectuat sau urmează să le efectueze pentru restabilirea dreptului încălcat, pierderea sau deteriorarea patrimoniului său. Prejudiciul trebuie să fie cert. Este cert preju­diciul care s-a produs în totalitate până la data când se cere repararea lui.

Venitul ratat conform art. 610, alin. (2) CC se consideră venitul care ar fi fost posibil în condiţiile unui comportament normal din partea autorului prejudiciului în împrejurări normale.

Articolul 611 CC prevede că la determinarea întinderii prejudiciului se ţine cont de interesul pe care creditorul îl avea în executarea corespunzătoare a obligaţiei. Determinante pentru această estimare sunt locul şi timpul prevăzute pentru executarea obligaţiilor contractuale. Prevederile menţionate au o importanţă deosebită in condiţiile actuale, când preţurile sunt nestabile, iar rata inflaţiei creşte permanent.

Astfel, dacă prejudiciul a apărut în urma neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiei, cuantumul lui se determină ţinând cont de preţurile în locul unde prestaţia urma să fie executată şi la data executării benevole a prestaţiei datorate. Calcularea prejudiciului după regulile menţionate se face dacă contractul încheiat de părţi nu prevede altfel. Instanţa judecătorească este în drept să satisfacă cererea creditorului privind repararea prejudiciului care este cert, adică este stabilită atât existenţa, cât şi întinderea lui. Dacă prejudiciul poate fi reparat în natură prin procurarea anumitor lu­cruri, îndeplinirea unor servicii, valoarea acestora se va calcula la data când trebuia să fie executată obligaţia şi la preţul din localitatea unde urma să fie executarea, chiar şi în cazul când cheltuielile încă nu au fost făcute de către creditor. Există cazuri când restabilirea situaţiei anterioare nu este posibilă sau este posibilă doar cu cheltuieli disproporţionate, şi atunci, în locul prestaţiei, creditorului i se poate oferi echivalentul bănesc al obiectului specific al obligaţiei, adică despăgubirea.

Principiul angajării răspunderii civile care prevede repararea integrală a prejudiciului cauzat presupune că repararea are ca scop restabilirea situaţiei existente în cazul în care împrejurarea cauzatoare de prejudiciu nu survenea. Astfel, debitorul trebuie să repare prejudiciul efectiv cauzat şi venitul ratat.

Venitul ratat este câştigul nerealizat de creditor, în urma neexecutării obligaţiei de către debitor, pe care el putea să-1 primească în condiţiile circuitului civil normal, dacă dreptul lui subiectiv nu ar fi fost încălcat. Spre exemplu, în baza unui contract de locaţiune, locatarul a făcut inundaţie în apartamentul închiriat, prin care fapt a cauzat un prejudiciu locatorului. Apartamentul a fost reparat timp de două luni. Locatarul este obligat să restituie costul reparaţiei (prejudiciul efectiv) şi plata chiriei pentru două luni (venitul ratat), de care a fost lipsit locatorul din cauza reparaţiei. Alin. (4), art. 610 CC stipulează că despăgubirea nu se extinde asupra prejudiciului care, conform experienţei debitorului,

nu poate fi prevăzut în mod raţional, în cazul unei aprecieri obiective. Din această prevedere rezultă că creditorul poate cere recuperarea venitului ratat numai în aşa măsură care i-ar restabili situaţia în care el trebuia să se afle dacă obligaţia ar fi fost executată. Orice depăşire neîntemeiată a venitului ratat din partea creditorului poate fi considerată ca îmbogăţire fără justa cauză.

În ce priveşte prejudiciile nepatrimoniale, repararea lor bănească este ad­misă cu valoarea de regulă generală de către doctrina juridică şi practica judi­ciară, dacă au fost cauzate printr-o faptă ilicită extracontractuală (art. 616 CC). Angajarea răspunderii contractuale pentru prejudiciile nepatrimoniale are un domeniu restrâns de aplicaţie. Astfel, repararea bănească a unor asemenea prejudicii intervine în contractele de valorificare a drepturilor de autor şi in­ventator, în contractele de transport de persoane, precum şi în alte contracte care cuprind obligaţiile implicite de protecţie a persoanelor. Prejudiciul nepa­trimonial apare în doctrina şi practica judiciară sub denumirea de prejudiciu moral. Răspunderea pentru prejudiciul moral are un caracter compensator. Compensarea bănească a prejudiciului are ca scop înlăturarea consecinţelor negative din patrimoniul psihic şi moral al persoanei vătămate. Legislaţia în vigoare nu reglementează mărimea prejudiciului moral, lăsând această funcţie instanţei judecătoreşti. Practica judiciară, la determinarea mărimii prejudi­ciului moral, ia în vedere gradul de vinovăţie a autorului prejudiciului, carac­terul individual al suferinţelor morale şi fizice, consecinţele pentru persoana vătămată şi alte momente ce merită atenţie.

Raportul de cauzalitate între neexecutarea obligaţiilor contractuale şi prejudiciul suferit de creditor este de asemenea o condiţie pentru antrenarea răspunderii civile contractuale. Această condiţie este prevăzută expres în art. 610, alin. (3) CC, unde se menţionează că este reparabil numai prejudiciul care reprezintă efectul nemijlocit (direct) al neexecutării.

Cauza este acel fenomen care, precedând efectul, îl provoacă în mod ne­cesar. Constatarea raportului de cauzalitate devine importantă atunci când se pune problema reparării prejudiciului cauzat.

Importanţa raportului de cauzalitate apare cu evidenţă în cazurile în care vinovăţia este prezumată de lege, precum şi în cazul răspunderii fără vinovă­ţie, de aceea el nu trebuie confundat cu vinovăţia. Raportul de cauzalitate este şi condiţia în funcţie de care se determină cuantumul despăgubirii.

De cele mai dese ori existenţa raportului de cauzalitate este uşor de stabilit, legătura dintre fapta ilicită şi prejudiciu fiind clară. Alteori, raportul de cauzalitate este mai greu de stabilit, mai ales când prejudiciul a fost precedat de mai multe acţiuni sau împrejurări.

Doctrina civilă cunoaşte mai multe sisteme de stabilire a raportului de cauzalitate.

Sistemul echivalenţei condiţiilor. Conform acestui sistem, în cazul în care nu se poate determina cu precizie cauza prejudiciului, se atribuie valoarea egală tuturor faptelor şi evenimentelor ce au precedat acest prejudiciu, ori altfel spus, se atribuie valoarea cauzală fiecărei condiţii în lipsa căreia prejudiciul nu s-ar fi produs.

Pe plan practic, aceasta duce la extinderea excesivă a cercului de persoane ce urmează a fi trase la răspundere, între ele fiind unele care au săvârşit fapte ce se află într-o relaţie întâmplătoare cu prejudiciul care s-a produs. De exemplu, şeful secţiei copiilor nou-născuţi i-a dat medicului de serviciu indicaţii să examineze un copil nou-născut. Acesta a constatat boala şi a prescris tratamentul necesar. Asistenta medicală, din greşeală, i-a picurat copilului în ochi alt medi cament decât cel indicat de medic şi, ca rezultat, copilul a pierdut vederea. Astfel, comportamentul asistentei medicale este rezultatul indicaţiilor medicului şi, în acelaşi timp, cauza pierderii vederii de către copil. Dacă analizăm şi urmă­toarea legătură, comportamentul medicului, care este indicaţia şefului secţiei de a examina copilul, putem ajunge la cele mai îndepărtate cauze ale acestui eveniment, ceea ce nu ne dă un răspuns concret privind cauza prejudiciului. După cum reiese din exemplul menţionat, sistemul echivalenţei condiţiilor nu rezervă loc întâmplării, iar aceasta duce la o cauzalitate nelimitată, şi într-o ast fel de situaţie însăşi ideea cauzalităţii se dispersează într-un complex de condiţii şi încetează de a mai fi condiţie obiectivă a răspunderii, deoarece toate fenomenele în natură sunt legate reciproc, deşi cu diferită intensitate.

Sistemul cauzei proxime. Din întreaga sferă a elementelor şi faptelor care au precedat producerea efectului păgubitor, acest sistem, retrăgând câmpul cauzal, reţine drept cauză ultima faptă, cea care este imediat anterioară efectului, apreciindu-se că în lipsa ei prejudiciul nu s-ar fi produs. Deci, în lipsa acestei cauze, denumită cauza proximă, nici celelalte condiţii antecedente nu

ar fi devenit eficiente sub aspect cauzal. Uneori, cauza proximă este definită prin prezenţa elementelor de previzibilitate.

Dacă sistemul echivalenţei condiţiilor lărgeşte atât de mult câmpul cauza­lităţii, încât cuprinde şi condiţiile necesare necauzale, sistemul cauzei proxime, dimpotrivă, restrânge câmpul cauzalităţii într-atât încât lasă în afara acestui câmp toate condiţiile necesare care au contribuit la cauzarea prejudiciului, în afară de una singură, cea de pe urmă.

Neajunsul acestui sistem este că el poate duce la o restrângere excesivă şi arbitrară a cercului persoanelor care ar urma să fie trase la răspunderea pentru cauzarea unui prejudiciu.

Sistemul cauzei adecvate. Potrivit acestui sistem, în determinarea rapor­tului de cauzalitate sunt considerate cauze numai acele fapte sau împrejurări anterioare care întrunesc calitatea de tipice, adică în mod normal, obişnuit, conform experienţei umane, produc asemenea prejudicii, fiind previzibile. Astfel, din câmpul cauzal sunt excluse împrejurările care din intersectarea unor evenimente sau fapte umane au dus la cauzarea prejudiciului.

Acest sistem introduce în aprecierea raportului cauzal elementul subiectiv, fiind considerat raport cauzal numai acel raport care poate fi prevăzut. Soluţia dată nu corespunde realităţii, deoarece raportul cauzal este un raport obiectiv, care există independent de cunoştinţa autorului faptei ilicite. Problema previzibilităţii, indiferent că este privită sub aspectul unui criteriu subiectiv al celui care acţionează, ori aspectul obiectiv al "observatorului normal", constituie o problemă de imputabilitate a faptei, şi nu una de cauzalitate.

Sistemul cauzalităţii necesare este cel mai răspândit în literatura de specia­litate. Esenţa lui constă în a desprinde din totalitatea faptelor care au precedat efectul pe acelea care pot fi considerate drept cauză a prejudiciului. Deşi siste­mul recunoaşte importanţa pe care o au condiţiile ce favorizează producerea prejudiciului, ca element al angajării răspunderii civile este numai fenomenul, care în mod necesar a produs rezultatul. Aşadar, în raport de cauzalitate cu prejudiciul cauzat se află nu acele fapte care au constituit cauza, ci numai con­diţiile desfăşurării acţiunii dăunătoare.

Potrivit acestui sistem, pot rămâne nesancţionate civil acele fapte ilicite care au avut rolul de condiţii, deşi, aşa cum arată autorii sistemului, "carac­terul necesar al legăturii dintre cauză şi efect nu înseamnă că fenomenul cauză singur poate produce, provoca, genera efectul", că "existenţa condiţiilor corespunzătoare crează posibilitatea pentru un anumit fenomen să realizeze in mod obligatoriu un alt fenomen (efectul)".

Sistemul unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii. Teza principală a acsetui sistem este aceea că instabilirea raportului cauzal trebuie să avem în vedere faptul că fenomenul cauză nu acţionează izolat, ci desfăşurarea lui este condiţionată de anumiţi factori, care fără a produce efectul păgubitor favorizează producerea lui, înlesnind naşterea procesului cauzal, grăbind şi favorizând dezvoltarea procesului sau agravându-i ori asigurându-i rezultatele negative.

Condiţiile exterioare care au contribuit la realizarea efectului păgubitor alcătuiesc împreună cu împrejurarea cauzală o unitate indivizibilă în cadrul căreia asemenea condiţii dobândesc, prin interacţiune cu cauza, caracter cauzal.

In legătura cu aceste premise teoretice, în literatură a fost propusă noţiunea de complex cauzal, aptă să explice atât acţiunea unitară a unor cauze de diferite tipuri, cât şi acţiunea unitară a cauzelor şi condiţiilor în direcţia producerii unui efect unic.

Acestea sunt teoriile doctrinare privind raportul de cauzalitate pentru angajarea răspunderii civile. Noţiunea raportului de cauzalitate instituită in drept desemnează un cerc de fenomene separate artificial din totalitatea celor cunoscute de noi, şi scopul care impune această separare este angajarea raspunderii pentru faptele ilicite.

Existenţa raportului de cauzalitate, în materie contractuală, este prezumată de lege având suportul în art. 603, alin. (1) CC, care prevede că debitorul este ţinut să-1 despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat, dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă. Din prevederile legale reiese că debitorul nu poate fi obligat la plata despăgubirilor, dacă neexecutarea se datorează forţei majore (art. 606 CC), cazului fortuit, vinovăţiei celui prejudiciat (art. 612 CC) ori a persoanei pentru care răspunde cel prejudiciat, deoarece în aceste cazuri lipseşte raportul de cauzalitate.

Culpa sau vinovăţia debitorului. Art. 603 CC prevede că debitorul poartă răspundere pentru doi (intenţie) sau culpă (imprudenţă sau neglijenţă). Alineatul doi al aceluiaşi articol stabileşte că este nulă orice stipulaţie care il eliberează anticipat pe debitor de răspundere in caz de doi sau culpă gravă. Articolul 604 stipulează că debitorul răspunde pentru vina reprezentantului în aceeaşi măsură ca pentru propria vină. Din conţinutul acestor articole, vedem că legiuitorul foloseşte noţiunea de doi, culpă şi vină.

Dicţionarul explicativ al limbii române dă următoarele explicaţii:

- dolul este acţiunea făcută cu rea-intenţie, cu viclenie, pentru a de­termina pe cineva să încheie un contract nefavorabil sau să admită o clauză nefavorabilă într-un contract;

- culpa este greşeala care constă în îndeplinirea neconformă a unei obli­gaţii sau în neîndeplinirea ei, greşeală care constă în săvârşirea unui fapt păgubitor sau pedepsit de lege.

- vina este fapta care constituie o abatere de la ceea ce este considerat drept sau bun; greşeală, vinovăţie, păcat, culpă.

Aşadar, din aceste explicaţii reiese că noţiunea de vină este identică cu noţiunea de culpă.

În doctrină, vinovăţia reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârşirii faptei ilicite sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârşirii acesteia, faţă de faptă şi urmările ei.

Noţiunea vinovăţiei menţionate, împrumutată din dreptul penal, se ex­plică în egală măsură faţă de persoanele fizice şi faţă de persoanele juridice. Răspunderea presupune săvârşirea faptei ilicite cu vinovăţie. Lipsa vinovăţiei, de regulă, înlătură răspunderea, chiar dacă fapta a fost săvârşită şi prin ea a fost cauzat un prejudiciu.

Răspunderea delictuală pentru prejudiciul cauzat întâmplător, adică fără vinovăţie, se admite, prin excepţie, în cazurile expres prevăzute de lege.

Întemeierea răspunderii pe vinovăţie este o parte a fundamentului răspun­derii civile, o necesitate socială, o garanţie a funcţiei educative a răspunderii. La angajarea răspunderii civile contractuale condiţia de culpă trebuie să existe în mod obligatoriu. Gradele culpei au şi ele o importanţă. Astfel, legea consi­deră nulă orice stipulaţie care îl eliberează anticipat pe debitor de răspundere în caz de doi sau culpă gravă (art. 603, alin. (2) CC). Şi în acelaşi timp, în caz de punere a debitorului în întârziere, acesta răspunde şi pentru imprudenţă şi pentru neglijenţă, chiar şi pentru cazul fortuit. Culpa este un criteriu subiectiv al răspunderii civile, ea este determinată de procesele psihologice care au loc în conştiinţa omului în momentul săvârşirii faptei ilicite şi care este temeiul aprecierii formei vinovăţiei. În Codul civil este stipulat că răspunderea se an­gajează pentru dol sau culpă.

In doctrină, dolul definit ca intenţie este de două feluri şi anume

- intenţia directă, cînd autorul prevede rezultatul faptei şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acestei fapte;

- intenţia indirectă, când autorul prevede rezultatul faptei şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui;

Culpa este şi ea de două feluri:

- imprudenţa (uşurinţa), când autorul faptei prevede rezultatul faptei lui, dar nu-1 acceptă, socotind, fără temei, că el nu se va produce;

- neglijenţa, când autorul nu prevede rezultatul faptei lui, deşi trebuia şi putea să-1 prevadă.

Distincţia dintre aceste forme ale vinovăţiei nu întotdeauna prezintă in­teres, deoarece răspunderea civilă are la bază principiul reparării integrale a prejudiciului. Aceasta însă nu înseamnă că gravitatea vinovăţiei nu are importanţă la angajarea răspunderii civile.

În unele cazuri, forma vinovăţiei care stă la baza răspunderii civile este mixtă (art. 612 CC) şi se caracterizează prin următoarele:

- prejudiciul este cauzat în rezultatul vinovăţiei debitorului şi a vinovăţiei creditorului;

- prejudiciul s-a situat numai în patrimoniul unei părţi, şi anume al creditorului;

- prejudiciul este comun şi nu se poate determina în ce parte este cauzat de debitor şi în care parte de creditor.

Astfel, dacă cărăuşul a întârziat la transportarea unei încărcături supuse deteriorării naturale, iar clientul a întârziat să primească încărcătura, prejudiciul care a luat naştere prin deteriorarea mărfurilor este cauzat prin vina cărăuşului şi prin vina clientului, neputându-se delimita cui şi ce măsură a vinovăţiei îi aparţine. În acest caz, instanţa judecătorească poate micşora cuantumul prejudiciului care urmează a fi reparat de debitor. Micşorarea prejudiciului pentru debitor poate avea loc şi în cazul când creditorul a omis sa preîntâmpine sau să diminueze prejudiciul.

În cazul vinovăţiei mixte, când nu este posibilă delimitarea vinovăţiei debitorului şi creditorului, pot fi aplicate gradele culpei pentru determinarea întinderii prejudiciului fiecăreia dintre părţi. Astfel, cel care a acţionat cu un grad al culpei mai intens va purta o răspundere mai mare.

Culpa mixtă nu trebuie confundată cu cauzarea de daună în comun. Aceasta din urmă se caracterizează prin următoarele:

- prejudiciul este cauzat patrimoniului numai unei părţi - creditorului;

- prejudiciul este cauzat de două sau mai multe persoane;

- prejudiciul cauzat este un tot întreg şi nu există posibilitatea să se de­termine cotele despăgubirilor datorate de fiecare dintre două sau mai multe persoane;

- debitorii poartă răspunderea solidară în faţa creditorului.

Potrivit art. 602, alin. (1) CC, culpa debitorului este prezumată. Această prezumţie este relativă şi operează de îndată ce creditorul face dovadă că debi­torul nu a executat obligaţia. Debitorul se consideră vinovat atâta timp cât nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă. Debitorul poate fi recunoscut ca fiind nevinovat, dacă va dovedi că a folosit toate mijloacele nece­sare ca să desfăşoare o activitate diligentă pentru a obţine un anumit rezultat, în executarea obligaţiilor contractuale, comportamentul diligent are în vedere diligenţă unui bun proprietar, adică cel ce acţionează cu grijă faţă de interesele societăţii şi membrilor ei, subordonându-şi conduita exigenţelor impuse de lege şi de bunele moravuri.

Creditorul nu este obligat să probeze culpa debitorului. Dar dacă acesta nu a obţinut rezultatul la care s-a obligat sau se susţine că obligaţia este exe­cutată necorespunzător, creditorul trebuie să dovedească că împotriva lui a fost săvârşită o faptă ilicită prin care i s-au cauzat daune, cât şi raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi daunele cauzate sau, după caz, executarea ne­corespunzătoare a obligaţiei.

Cauze care influenţează răspunderea debitorului. În caz de neexecuta­re a obligaţiei în termenul stabilit, apare încălcarea obligaţiei prin întârziere. Punerea în întârziere constă în manifestarea unilaterală de voinţă prin care creditorul pretinde executarea prestaţiei ce i se datorează de către debitor. Punerea debitorului în întârziere se face în condiţiile prevăzute de art. 617 CC. Debitorul nu se socoate pus în întârziere prin simplul fapt al neexecutării sau prin expirarea termenului stabilit pentru executarea obligaţiei. Punerea în întârziere a debitorului potrivit art. 617, alin. (1) CC se face printr-o somaţie primită după scadenţă din partea creditorului.

Debitorul este de drept în întârziere, fără somaţie, în cazul în care:

- este stabilită o dată calendaristică pentru executarea obligaţiei;

- înaintea executării obligaţiei trebuie să aibă loc un eveniment, iar perioada pentru executarea obligaţiei este stabilită astfel încât poate fi calculată calendaristic de la producerea evenimentului;

- părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere la expirarea termenului la care trebuia să execute obligaţia, fără îndeplinirea vreu­nei formalităţi;

- obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decît într-un termen determinat, pe care debitorul la lăsat să expire fără a o executa;

- debitorul obligaţiei cu executare succesivă refuză sau omite in mod repetat să o execute;

- obligaţia de a nu face nu se execută;

- este evident că somaţia nu va avea nici un rezultat;

- intrarea în întârziere se justifică din motive întemeiate, luându-se in considerare interesele ambelor părţi;

- debitorul a declarat în scris că nu doreşte să execute obligaţia (art. 616, alin. (2) CC).

Debitorul este în întârziere dacă nu execută obligaţia în termen de 30 de zile de la scadenţă şi de la intrarea unei note de plată sau unei alte invitaţii de plată similare. Această dispoziţie se aplică debitorului consumator numai dacă în nota de plată sau în invitaţia de plată similară sunt indicate în mod special efectele menţionate.

Punerea în întârziere obligă debitorul la răspunderea pentru orice inprudenţă sau neglijenţă, chiar şi în cazul când răspunderea este limitată în baza legii sau a contractului. El răspunde şi pentru cazul fortuit, adică pentru întâmplare, pentru lipsa culpei. Nu va răspunde debitorul pentru prejudiciul care s ar fi produs chiar dacă obligaţia era executată în termen (art. 618 CC).

Dacă executarea obligaţiei în urma punerii în întârziere a debitorului nu mai prezintă interes pentru creditor, acesta poate refuza prestaţia şi cere despăgubire (art. 609 CC). Despăgubirile se acordă într-o sumă bănească globală sau sub formă de plăţi efectuate periodic, acestea fiind supuse indexării.

Punerea în întârziere a debitorului se poate datora şi întârzierii creditorului. Astfel, dacă creditorul a refuzat primirea de la debitor a obligaţiei executate în modul corespunzător sau creditorul nu şi-a executat obligaţia pusă în seama lui, de care era legată obligaţia debitorului pe care acesta nu a putut s-o execute, debitorul nu este pus în întârziere. Răspunderea în aceste cazuri se va angaja în măsura în care prejudiciul este cauzat de o parte sau de cealaltă parte. Obligaţiilor pecuniare li se aplică dobânzi pe perioada întârzierii in conformitate cu art. 619 CC.

Evaluarea despăgubirilor pe care le datorează debitorul pentru neexecutare poate fi făcută de instanţa de judecată prin acordul de voinţă al părţilor şi direct prin lege. Dacă creditorul a cerut despăgubire, el nu mai poate pretinde executarea în natură a prestaţiilor. Sumele de bani pe care debitorul va fi obligat să le plătească creditorului, cu titlul de despăgubiri, trebuie să corespundă întinderii prejudiciului cauzat. Conform principiului reparării integrale a prejudiciului, art,610 CC prevede că despăgubirile includ:

- prejudiciul efectiv care reprezintă efectul nemijlocit al neexecutării şi prin care se înţelege micşorarea patrimoniului creditorului cauzată de neexecutarea lato sensu a obligaţiilor contractuale de către debitor;

- venitul ratat, adică sporul patrimonial pe care l-ar fi obţinut credito­rul, în condiţiile obişnuite ale circuitului civil, dacă debitorul ar fi exe­cutat întocmai, în natură şi la timp, obligaţiile la care s-a îndatorat.

Prejudiciile pot fi previzibile şi imprevizibile. Legea dispune că debitorul răspunde pentru prejudiciile care au putut fi prevăzute la încheierea contrac­tului, ţinându-se cont de experienţa debitorului, acţionarea lui în mod raţional şi aprecierea obiectivă.

Dacă însă neexecutarea obligaţiei este cauzată prin dol, debitorul răspunde şi pentru prejudiciul imprevizibil. Răspunderea mai agravantă, în acest caz, se explică prin caracterul delictual al dolului, care are ca efect transferarea problemei reparării prejudiciului din domeniul contractual pe terenul răs­punderii delictuale. Răspunderea delictuală se angajează, deopotrivă, pentru daunele previzibile şi daunele imprevizibile.

Prejudiciile se mai clasifică în directe şi indirecte. Conform prevederilor art. 610, alin. (3) CC, este reparabil numai prejudiciul care reprezintă efectul direct al neexecutării. Prejudiciile indirecte nu sunt supuse reparării, deoarece în acest caz lipseşte raportul de cauzalitate dintre ele şi neexecutarea obliga­ţiilor.

Principiul reparării integrale a prejudiciului face ca determinarea lui să aibă loc fiind raportată la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, prin care fapt se urmăreşte obţinerea echivalentului bănesc necesar pentru repu­nerea creditorului în situaţia anterioară. Este de menţionat faptul că în unele contracte, avându-se în vedere situaţiile permanente de risc sporit, cât şi în scopul evitării ruinei economice a debitorului, legea stabileşte un plafon ma­xim al despăgubirilor. Astfel, art. 1014 CC prevede că cărăuşul răspunde pentru pierderea totală sau parţială a încărcăturii în mărime ce nu depăşeşte valoarea încărcăturii. Aceleaşi prevederi le întâlnim şi în cazul de transport aerian.

Stabilirea întinderii despăgubirilor poate avea loc şi prin acordul de voinţă al părţilor, înainte de producerea prejudiciului. Acest acord se numeşte clauză penală şi este reglementat de art. 624-630 CC.

Clauza penală (penalitatea) este o prevedere contractuala prin care părţile evaluează anticipat prejudiciul, stipulând că debitorul, în cazul neexecutării obligaţiei, urmează să remită creditorului o sumă de bani sau un alt bun.

Clauza penală se face în scris. Ea poate fi cuprinsă în textul contractului din care se naşte obligaţia sau într-o convenţie ulterioară, încheiată înainte de neexecutarea obligaţiei.

Codul civil a plasat reglementarea clauzei penale în capitolul "Mijloacele de garantare a executării obligaţiilor", dar ea este în acelaşi timp şi o formă a răspunderii civile contractuale. Concluzia dată îşi are fundamentul în urmă­toarele:

- clauza penală se plăteşte benevol sau se încasează printr-o hotărâre a instanţei judecătoreşti, în cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiei;

- este o obligaţie suplimentară pentru debitor, care se manifestă prin pierderi patrimoniale ale acestuia;

- clauza penală este realizată în prezenţa aceloraşi condiţii pentru care se angajează răspunderea civilă;

- obligaţia debitorului de a plăti clauza penală se asigură prin constrângerea de stat, ceea ce rezultă din art. 9 CC, care, între metodele de apărare a drepturilor civile, include şi încasarea clauzei penale.

Clauza penală poate fi stabilită într-o mărime fixă sau sub forma unei cote din valoarea obligaţiei sau din partea neexecutată a obligaţiei. Esenţa clauzei penale constă în aceea că părţile, anticipat, evaluează prejudiciul care poate fi cauzat prin neexecutarea obligaţiei. Ea este, totodată, un stimul pentru executarea la timp şi în modul corespunzător a obligaţiilor contractuale. Anume in scopul cominatoriu, părţile pot conveni asupra unei clauze penale mai mari decât prejudiciul. Ea are o importanţă practică, deoarece se evită dificultăţile la evaluarea judiciară a prejudiciului, creditorul nefiind obligat să dovedească existenţa şi întinderea acestuia. Pentru a obţine plata sumei stabilită în clauza penală este suficient ca creditorul să dovedească faptul neexecutării, executării necorespunzătoare sau tardive a obligaţiei.

Suma de bani prevăzută în clauza penală se datorează în locul despăgubirilor care s-ar putea stabili pe cale judecătorească în cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare şi, îndeosebi, tardive a obligaţiei. Debitorul nu poate alege între executarea în natură şi plata sumei prevăzută în clauza penală. Această posibilitate de a alege o are numai creditorul, şi numai în cazul când obligaţia principală nu a fost executată în natură de debitor. În cazul în care a primit executarea, creditorul poate cere plata penalităţii numai dacă şi-a rezervat expres acest drept la primirea executării (art. 626, alin. (3) CC).

Corelaţia dintre clauza penală şi prejudiciul cauzat prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei poate fi exprimată prin mai multe aspecte prevăzute de lege sau contract, şi anume:

- creditorul poate pretinde repararea prejudiciului în partea neacoperi­tă prin clauza penală (clauza penală inclusivă);

- creditorul poate cere sau despăgubiri, sau penalitate (clauză penală alternativă);

- creditorul poate cere repararea prejudiciului peste penalitate (clauza penală punitivă). Această sancţiune, de regulă, se aplică în cazul livră­rii mărfurilor necalitative sau defectuoase.

- creditorul poate cere doar penalitatea (clauza penală exclusivă). Cel mai des se întâlneşte această clauză penală în contractul de transport.

Clauza penală are forţă obligatorie între părţile contractuale şi se impune să fie respectată întocmai de instanţele de judecată indiferent de faptul dacă este egală, mai mică sau mai mare decât prejudiciul. Potrivit art. 630 CC, în cazuri excepţionale, luându-se în consideraţie toate împrejurările, instanţa de judecată poate dispune reducerea clauzei penale disproporţionat de mari.

5. CAZURILE CARE EXCLUD RĂSPUNDEREA CIVILĂ

Din cele analizate s-a stabilit că răspunderea civilă se angajează atunci când sunt prezente cele patru condiţii generale: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate şi culpa. Există însă situaţii şi împrejurări care pot diminua ori exclude răspunderea civilă. Acestea pot privi fapta prejudiciabilă, raportul de cauzalitate sau culpă. Există anumite situaţii în care caracterul ilicit al faptei prejudiciabile poate fi înlăturat şi, respectiv, răspunderea civilă nu este angajată. Acestea sunt: legitima apărare; extrema necesitate; îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege; consimţământul persoanei vătămate; exercitarea unui drept subiectiv.

Legitima apărare este reglementată de art. 1401 CC, care prevede că nu este pasibil de reparaţie prejudiciul cauzat de o persoană în stare de legitimă apărare, dacă nu a depăşit limitele ei.

Prin legitima apărare se înţelege fapta săvârşită în scop de apărare a vieţii, a integrităţii corporale, a sănătăţii, libertăţii, onoarei sau bunurilor, fie ale celui care se apără, fie ale persoanei sau unui interes public împotriva atacului ilicit al unei persoane, faptă de apărare prin care se cauzează agresorului un prejudiciu.

Pentru ca fapta să fie considerată a fi fost săvârşita in legitimă apărare, se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:

- atacul la care se reacţionează să fie material, direct, imediat, injust;

- atacul să fie îndreptat împotriva persoanei, fie împotriva bunurilor ori unui interes public;

- atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile respective ori interesul public;

- apărarea să fie proporţională cu gravitatea pericolului.

Dacă în timpul apărării împotriva unui atac s-a cauzat prejudiciu unui terţ, prejudiciul urmează să fie reparat de atacator.

Extrema necesitate este fapta săvârşită pentru a salva de la un pericol iminent viaţa, integritatea corporală, sănătatea sau un bun al autorului sau altei persoane ori un interes public, care nu putea fi înlăturat prin alte mijloace. Potrivit art. 1402 CC, prejudiciul cauzat de o persoană în caz de extremă ne cesitate urmează a fi reparat de ea. Totodată, Codul civil dispune că instanţa de judecată poate lua în consideraţie împrejurările în care a fost cauzat pre judiciul, şi răspunderea civilă va fi angajată în funcţie de aceste imprejurări. Important este ca prin fapta respectivă să se producă urmări mai puţin grave decât acelea care au fost preîntâmpinate.

Persoana care acţionează în stare de extremă necesitate şi cauzează prejudiciul în legătură cu stingerea unui incendiu se exonerează de răspundere. In acest caz, repararea prejudiciului cauzat se pune pe seama autorului incendiu lui, dacă acesta se cunoaşte.

Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege. Fapta prejudiciabillă săvârşită în îndeplinirea unei îndatoriri legale sau numai permise de lege, precum şi fapta săvârşită în executarea unui ordin dat de o autoritate publică legitimă şi competentă, dacă acel ordin nu este vădit ilegal, nu este ilicită şi nu atrage răspunderea civilă. Din această definiţie rezultă două categorii de fapte care exclud angajarea răspunderii civile, şi anume: faptele săvârşite in îndeplinirea îndatoririi impuse de lege şi faptele săvârşite în executarea unui ordin dat de o autoritate publică competentă.

Consimţământul persoanei vătămate. Potrivit art. 1398, alin. (4) CC, prejudiciul nu se repară dacă a fost cauzat la rugămintea sau cu consimţământul persoanei vătămate şi dacă fapta autorului nu vine în contradicţie cu normele de etică şi morală.

Aceste clauze de nerăspundere în materie contractuală sunt valabile în anumite limite, şi numai în legătură directă cu gravitatea culpei. în materie delictuală, clauzele care înlătură sau restrâng răspunderea delictuală pot fi privite ca valabile atunci când este vorba de drepturile patrimoniale sau de lezarea drepturilor nepatrimoniale, în aşa măsură în care sunt conforme nor­melor morale şi de etică şi sunt îndreptăţite prin scopul lor.

Exercitarea unui drept subiectiv ce-i aparţine autorului faptei prejudiciabile nu are caracter ilicit, chiar dacă prin aceasta se cauzează un prejudiciu altei persoane. Desigur, dreptul subiectiv nu poate fi exercitat în mod abuziv, nu poate depăşi limitele determinate de scopul lui. Exercitarea dreptului subiectiv cu rea-credinţă sau cu un alt scop decât cel prevăzut de lege constituie o faptă ilicită şi dă naştere la obligaţia de a repara prejudiciul cauzat.

Legea prevede că anumite fapte şi împrejurări pot exclude existenţa ra­portului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi, respectiv, se va exclude răspunderea civilă. Este problema înlăturării vinovăţiei din cauza unor împrejurări mai mult sau mai puţin exterioare subiectului, care se intersectează cu activitatea acestuia, influenţând ori chiar determinând această activitate.

Este problema forţei majore şi cazului fortuit.

In doctrină s-au elaborat diverse teorii privind noţiunea unică sau distinc­tă a forţei majore şi cazului fortuit. Dintre teoriile care susţin că aceste două noţiuni sunt distincte, menţionăm teoria subiectivă şi teoria obiectivă.

Teoria subiectivă a fost elaborată de şcoala germană şi are la bază concep­tul de culpă. Majoritatea autorilor care susţin această opinie consideră că forţa majoră se deosebeşte de cazul fortuit prin caracterul absolut imprevizibil şi inevitabil, care nu poate fi evitat chiar cu cea mai deplină diligenţă şi prudenţă a omului. Cazul fortuit are un caracter relativ, deoarece nu poate fi prevăzut şi evitat cu diligenţă şi prudenţa medie a omului. Aceasta înseamnă că, pentru înlăturarea răspunderii civile în cazul de forţă majoră, legea impune persoanei răspunzătoare o diligenţă maximă.

Teoria obiectivă fundamentează distincţia dintre cele două noţiuni, fără a avea în vedere conceptul de culpă. în această concepţie, forţa majoră se deosebeşte de cazul fortuit prin caracterul exterior faţă de persoana chemată să răspundă şi de sfera de activitate, cum ar fi în cazul unor fenomene naturale. Deci, originea forţei majore este externă, iar a cazului fortuit - internă, situându-se în sfera de activitate a celui chemat să răspundă. Doctrina română a elaborat o teorie, pe temeiul căreia pot fi definite cele două noţiuni distincte forţa majoră şi cazul fortuit.

Forţa majoră. Codul civil (art. 605) stipulează că "neexecutarea obligaţiei nu este imputabilă debitorului în cazul în care se datorează unei forţe majore ...", în continuare nefiind dată o noţiune a acestui eveniment.

Potrivit doctrinei, forţa majoră este un fenomen natural sau social exterior un extraordinar, de nebiruit şi exclude în întregime angajarea răspunderii, dacă a fost cauza exclusivă a prejudiciului. Astfel de fenomene pot fi diferite imprejurări, de origine externă, cu caracter excepţional, care sunt invincibile, cum ar fi inundaţiile, cutremurele şi alte cataclisme naturale, precum şi unele evenimente sociale extraordinare ca: acţiunile militare, revoluţiile, epidemiile.

Forţa majoră, fiind unul dintre cazurile care exclud existenţa raportului de cauzalitate şi, respectiv, angajarea răspunderii civile, operează atît in cazul răspunderii contractuale, cât şi în cazul răspunderii delictuale.

Pentru ca un eveniment sau o împrejurare să poată fi calificată drept caz de forţă majoră este necesar să întrunească următoarele condiţii: să fie externă, imprevizibilă şi inevitabilă sau irezistibilă.

Exterioritatea forţei majore înseamnă că ea îşi are originea în afara celui care ar fi trebuit chemat la răspundere, în afara câmpului său de activitate, adică nu are nici o legătură cu lucrul care a produs paguba sau cu însuşirile acestuia

Imprevizibilitatea înseamnă imposibilitatea de prevederea unui eveniment de origine exterioară. O dată cu dezvoltarea omenirii s-ar putea de afirmat că e posibil ca omul să prevadă cutremurele, inundaţiile, războaie si alte evenimente de acest ordin. Şi atunci nu s-ar mai putea folosi în practica judiciară noţiunea de forţă majoră ca element imprevizibil. Din punct de vedere, al definirii noţiunii de forţă majoră putem afirma că aceasta are un caracter relativ, deoarece la ea pot fi atribuite acele evenimente care sunt extraordinare şi invincibile la momentul când s-a cauzat prejudiciul.

Astfel, s-a constatat că forţa majoră presupune o imprevizibilitate cu caracter obiectiv şi absolut. Imposibilitatea de prevedere se restrânge la evenimentele care, deşi se pot prognoza, sunt, totuşi, foarte rare şi prin esenţa loi extraordinară.

Evenimentul de forţă majoră trebuie să fie irezistibil, adică inevitabil, să nu existe posibilitatea de a preîntâmpina producerea lui şi de a evita efectele lui păgubitoare.

Cazul fortuit. Prin caz fortuit înţelegem o împrejurare internă care îşi are originea în câmpul de activitate a celui chemat să răspundă sau într-o împre­jurare externă care nu are caracter extraordinar şi poate fi prevăzută şi evitată cu diligenţă şi prudenţă de care este în stare omul cel mai capabil .

Astfel, împrejurările interne care îşi au originea în câmpul de activitate a celui chemat să răspundă pot fi: viciile ascunse ale lucrului, defectele de fabricaţie, sperietura unui animal etc., împrejurări care nu sunt imputabile persoanei respective.

Din altă categorie de împrejurări de origine externă, care nu au caracter extraordinar şi nu sunt absolut imprevizibile şi inevitabile, pot fi: alunecările de teren, ploile torenţiale, îngheţurile în anotimpul în care ele nu se întâmplă etc.

Cazul fortuit se plasează în zona care desparte forţa majoră de culpă. El începe unde încetează culpa şi se sfârşeşte unde începe forţa majoră. Cazul fortuit exclude culpa şi, în principiu, exclude existenţa răspunderii civile. Dar există şi unele excepţii, când cazul fortuit nu exclude răspunderea. Aceste ca­zuri sunt următoarele: răspunderea în contractul de arendă; răspunderea în contractul de depozit; răspunderea în contractul de transport.

Fapta unei terţe persoane şi fapta victimei sau a creditorului sunt şi ele nişte cauze care exclud, total sau parţial, angajarea răspunderii civile.

În cazul răspunderii contractuale, prin fapta victimei înţelegem fapta cre­ditorului care 1-a pus pe debitor în imposibilitatea de a executa în natură obli­gaţiile pe care şi le-a asumat prin voinţa lui. În afară de creditor sau debitor, în raportul contractual poate exista fapta unui terţ. Răspunderea civilă este în­lăturată pentru fapta terţului, fie că el este cunoscut, fie că el este necunoscut. Important este ca fapta terţului să nu fi fost provocată de debitor.

În materie delictuală, prin terţ înţelegem orice persoană, cu excepţia pârâ­tului, a victimei şi acelora pentru care pârâtul ar putea fi obligat să răspundă: copii minori, prepuşi, persoane incapabile, autorii viciului ascuns al lucrului sau ai viciului de constricţie ori lipsei de întreţinere, care s-au ruinat.

Şi în cazul faptei unei terţe persoane şi în cazul faptei victimei sau a credi­torului se impun a fi analizate două situaţii: cea în care culpa pârâtului nu este prezumată de lege şi cea când legea o prezumă. Atunci când legea nu prezumă culpa pîrîtului, aceasta răspunde dacă reclamantul face dovadă caracterului ilicit şi culpabil al faptei săvârşite de pârât şi existenţei raportului de cauzalitate dintre ele. El poate dovedi că prejudiciul a fost cauzat de fapta terţului şi, în acest caz, se va angaja răspunderea solidară a pârâtului şi a persoanei terţe. Dacă pârâtul a plătit întreaga despăgubire, el are dreptul la o acţiune de regres împotriva terţului în temeiul art. 1415 CC.

In cazul când legea prezumă culpa pârâtului, el poate face dovadă că pre judiciul se datorează total sau parţial faptei terţului. Pârâtul va fi eliberat de răspundere, dacă fapta terţului îndeplineşte trăsăturile forţei majore. In caz contrar, el va răspunde solidar cu terţul.

Aceleaşi dispoziţii sunt aplicate şi în cazul faptei victimei sau a creditorului.

În cazul când răspunderea pârâtului este prezumată, el se poate apăra de răspundere dacă înlătură prezumţia respectivă. Aceasta poate fi înlăturată sau diminuată prin dovadă că prejudiciul a fost cauzat numai de fapta victimei sau şi de această faptă, iar în materie contractuală, de fapta culpabilă a creditorului.

Răspunderea pârâtului poate fi exclusă în întregime, dacă fapta victimei îndeplineşte trăsăturile forţei majore (să fie absolută, imprevizibilă ori inevi tabilă). În caz contrar, răspunderea va exista în funcţie de partea de contribuţie a pârâtului şi a victimei la producerea prejudiciului.

Când legea nu prezumă culpa sau răspunderea pârâtului, victima este ţinută să dovedească prezenţa tuturor condiţiilor răspunderii. Dacă această dovadă s-a făcut, pârâtul nu mai poate fi apărat total de răspundere. Răspunderea lui va putea fi diminuată în măsura în care victima a contribuit la producerea prejudiciului.

Tema 4. EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR

1. Noţiunea şi principiile executării obligaţiilor

2. Subiectele executării obligaţiilor

3. Obiectul executării obligaţiilor

4. Locul executării obligaţiilor

5. Termenul executării obligaţiilor

6. Modul executării obligaţiilor

1. Noţiunea Şl principiile executării obligaţiilor

Prin natura sa, raportul juridic obligaţional este menit să producă efecte juridice. Efectul general al oricărei obligaţii este de a da creditorului dreptul de a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care s-a obligat. în vorbirea juridică, un asemenea efect este asimilat cu noţiunea de executare a obligaţiilor.

Prin prisma definiţiilor formulate în literatura juridică de specialitate, no­ţiunea de executare a obligaţiilor nu comportă probleme specifice de definire, astfel încât majoritatea autorilor definesc executarea obligaţiilor ca "acţiunile pe care debitorul trebuie să le săvârşească în vederea satisfacerii creanţelor cre­ditorului" sau "actele pe care debitorul trebuie să le îndeplinească în temeiul obligaţiei, precum ar fi: transmiterea unui bun, executarea unei lucrări, plata unei sume de bani etc". În opinia savantului rus K. Pobedonosţev, executarea obligaţiilor "constă în aceleaşi acţiuni care constituie obiectul obligaţiei".

Din punct de vedere terminologic, noţiunea de executare a obligaţiei este sinonimă cu noţiunea de plată. Sensul juridic al cuvântului plată este mai cu­prinzător decât cel din vorbirea curentă in care cuvântul "plată" se utilizează numai cu privire la executarea unei obligaţii constând dintr-o sumă de bani. A plăti, în sens juridic, înseamnă a executa de bunăvoie o obligaţie, oricare ar fi obiectul acesteia: a transfera dreptul de proprietate asupra lucrului vândut, a executa o lucrare sau un serviciu, a plăti preţul obiectului cumpărat etc.

Principiul executării in natură a obligaţiilor. Principiul executării in naturră a obligaţiilor desemnează îndeplinirea obligaţiei în natura ei specifică, adică realizarea prestaţiei stabilite de către părţi. Părţile sunt ţinute să execute prestaţia la care s-au obligat, neputându-se libera prin plata unui echivalent bănesc al daunelor cauzate prin neexecutare. Prin urmare, între două forme posibile de executare, primordială este executarea în natură, executarea prin echivalent având un caracter excepţional şi subsidiar.

Codul civil conţine un şir de norme care vin să confirme importanţa şi necesitatea executării în natură a obligaţiei, printre care menţionăm: creditorul obligaţiei de a face are dreptul, atunci când debitorul nu execută obligaţia, sa execute el însuşi sau să încredinţeze unui terţ executarea, cheltuielile urmând să fie puse în sarcina debitorului (art. 620 CC); în cazul neexecutării de către debitor a obligaţiei de a preda un bun, creditorul are dreptul să ceară predarea forţată a bunului (art. 622 CC); cumpărătorul este în drept să ceară executarea în natură a obligaţiilor contractuale, dacă o astfel de cerinţă este îndreptăţită pentru părţi şi pentru protecţia drepturilor cumpărătorului, în special dacă cumpărătorul nu poate achiziţiona acele bunuri de la alte persoane sau dacă aceste acţiuni de achiziţionare nu au efect (art. 782 CC) etc.

Aşadar, principiul în cauză are o influenţă determinantă asupra executării obligaţiilor pe toată perioada de acţiune - atât în faza executării benevole, cît şi în faza încălcării acestora.

Principiul executării corespunzătoare a obligaţiilor. De esenţa acestui principiu este faptul că obligaţiile se consideră executate în mod corespunzător, dacă sunt respectate toate condiţiile prevăzute în actul din care au luat naştere, precum ar fi cele privitoare la obiectul, subiectele, locul, timpul şi modul de executare. În corelaţie cu acest principiu, Codul civil reglementează, spre exemplu, condiţia privitoare la obiectul executării - în art. 582-584, 588-589; condiţia privitoare la subiecte - în art. 579-582; cea privitoare la locul de executare - în art. 573-574; momentul executării - în art. 575-578; modul de executare - în art. 587. Aceste prevederi poartă un caracter general, ele fiind completate în funcţie de specificul fiecărei obligaţii, de normele corespunză toare ale Părţii speciale.

Este important de menţionat că respectarea doar a unora din aceste condiţii nu este suficientă pentru a consid Spre exemplu, o prestaţie efectuată cu respectarea condiţiilor privitoare la cantitate, dar de o altă calitate decât cea prevăzută de contract, precum şi efectuată cu depăşirea termenului de executare, nu poate fi considerată exe­cutată în mod corespunzător. Tot astfel vor fi considerate prestaţiile care sunt efectuate faţă de o persoană neîmputernicită de a primi executarea, în alt loc decât cel convenit la momentul naşterii obligaţiei sau executate într-un alt mod decât cel prevăzut.

Condiţiile, cărora trebuie să corespundă executarea obligaţiilor, sunt deter­minate de lege sau contract. Această cerinţă rezultă din conţinutul art.9, care obligă părţile să-şi execute obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică şi bunele moravuri. în cazul în care obligaţia îşi are izvorul în lege, este evident că executarea va fi considerată corespunzătoare, în ipoteza în care conţinutul ei nu va contraveni prevederilor legii sau a altor acte normative din care a luat naştere. Însă, în ipoteza în care obligaţia se va naşte din contract, atunci ea va fi pasibilă de executare, dacă nu va contraveni atât contractului din care a luat naştere, cât şi prevederilor imperative ale legii, ordinii publice şi bunelor moravuri. Această regulă are menirea de a determina limitele în care voinţa juridică a părţilor trebuie să se circumscrie.

2. SUBIECTELE EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR

Prin prisma subiectelor lui, raportul juridic obligaţional se înfăţişează, de regulă, ca un raport juridic simplu, având un singur creditor şi un singur debi­tor. Uneori însă, el are un caracter complex şi plural, stabilindu-se cu participa­rea fie a mai multor creditori şi a unui singur debitor, fie a mai multor debitori şi a unui singur creditor, fie, în fine, a mai multor creditori şi a mai multor debi­tori. În funcţie de subiecţii de drept între care se stabileşte acest raport juridic, obligaţia pe care el o exprimă poate să fie, la rându-i, simplă sau complexă.

Obligaţiile simple nu ridică probleme juridice aparte, şi din acest conside­rent ne vom preocupa doar de enunţarea principalelor reguli de executare.

Referitor la persoanele care pot să efectueze plata, art. 581 CC prevede: "dacă din lege, contract sau natura obligaţiei nu reiese că debitorul urmează să execute obligaţia personal, aceasta poate fi executată şi de un terţ.

Aşadar, obligaţiile, după cum e şi firesc, se execută, în primul rând, de către debitor. Acesta poate plăti în mod valabil personal sau prin reprezentant.

In al doilea rând, executarea poate fi efectuată de o persoană îndatorată alături de debitor,; de exemplu, un codebitor solidar sau indivizibil, precum şi de către o persoană îndatorată pentru debitor; cum ar fi, fidejusorul (art. 1146 CC), comitentul pentru presupus, părinţii pentru copiii lor minori (art. 1406-1407 CC) etc.

În al treilea rând, plata poate fi făcută si de către o persoană interesată în protejarea unui drept propriu (art. 582 CC. De pildă, dobânditorul unui bun imobil ipotecat, care, plătind datoria debitorului, evită urmărirea silită a acelui imobil şi previne o eventuală pierdere a dreptului de proprietate asupr i imobilului respectiv.

În al patrulea rând, executarea poate fi efectuată şi de orice persoană nein­teresată, care acţionează în numele debitorului, în baza unui contract de mandat sau în cadrul unei gestiuni de afaceri, fie in nume propriu, gratificândul pe debitor cu ceea ce acesta datora creditorului.

Când executarea este făcută în numele debitorului, terţul se va subroga in drepturile creditorului, iar atunci când terţul plăteşte în nume propriu, nu se poate subroga în drepturile acestuia fără consimţământul lui.

De la regula că plata poate fi făcuta de orice persoană există următoarele excepţii:

- când legea prevede în mod expres că obligaţia poate fi executată doar de către debitor, afară de cazul în care părţile au convenit altlel. Aşadar, conform art. 1036, alin. (1) CC, mandatarul este obligat să execute mandatul personal, daca nu i se permite prin contract transmiterea mandatului către un terţ la fel, conform art. 1091, alin. (1) CC, depozitarul nu are dreptul, fără încuviinţarea deponentului, sa transmită unui terţ spre depozitare bunul primit;

- când părţile au stabilit expres prin acordul lor de voinţă că plata nu poate fi făcută decât de debitorul acelei obligaţii. În această situaţie, debitorul nu va putea fi substituit de o altă persoană, chiar dacă obligaţia ar putea fi executată de orice persoană.

când prin natura sa obligaţia poartă un caracter strict personal (intui tuu personae), cum ar fi de exemplu obligaţia unui pictor, cunoscut şi apreciat de creditor pentru valoarea artistică a lucrărilor sale, de a executa un tablou pe baza convenţiei încheiate cu creditorul. Asemenea obligaţii, după cum se observă, au ca obiect prestaţii a căror îndeplinire face apel la aptitudinile, deprinderea, experienţa sau alte însuşiri ale debitorului, fiind prin excelenţă obligaţii intuituu personae.

Plata fiind un act juridic, părţile trebuie să îndeplinească condiţiile de capacitate cerute, în general, pentru săvârşirea unui asemenea act. În cazul obligaţiilor de a da, în care plata este translativă de proprietate, debitorul trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina lucrul cu care se săvârşeşte plata. Aceasta înseamnă că cel care efectuează plata trebuie să fie o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu şi, în acelaşi timp, proprietarul lucrului ce formează obiec­tul plăţii. Nerespectarea acestor condiţii se sancţionează cu nulitatea actului juridic al plăţii. Cu toate acestea, nu se poate cere nulitatea plăţii, şi respectiv, restituirea bunurilor, atunci când obiectul plăţii îl constituie sume de bani sau bunuri consumptibile, dacă creditorul le-a consumat cu bună-credinţă, deşi plata a fost efectuată de o persoană care nu era proprietarul bunurilor cu care s-a plătit şi nu avea capacitatea deplină de exerciţiu. Dacă creditorul a fost de rea-credinţă, adică a cunoscut că debitorul nu era proprietarul lor, atunci va fi obligat la restituire, chiar dacă le-a consumat. Dacă plata s-a făcut prin pre­darea unui bun aparţinând altei persoane, adevăratul proprietar îşi va putea recupera bunul promovând o acţiune în revendicare împotriva creditorului, însă acesta din urmă va putea opune uzucapiunea sau dobândirea proprietăţii bunurilor mobile prin posesia de bună-credinţă (art. 331 CC).

Dacă, după regula generală, "obligaţia poate fi executată de oricine", re­zultă soluţia logică, care de altfel este consacrată şi de legislaţie, că "creditorul este obligat să accepte executarea propusă de terţa-persoană pentru debitor" (art. 581, alin. (1) CC). Pentru aceasta este necesar ca plata făcută de către terţ să aibă ca obiect exact bunul datorat de debitor. Astfel, dacă bunul datorat con­stă dintr-o sumă de bani, plata trebuie să se facă în bani, iar nu în valori mobi­liare sau în natură. De asemeni, terţul trebuie să achite obligaţia în întregime, neputând să constrângă pe creditor să primească o plată parţială a datoriei. Dacă creditorul refuză să primească plata, debitorul sau terţul care efectuează plata pentru debitor va efectua plata prin consemnare.

Cu referire la întrebarea cui trebuie făcută plata, actualul Cod civil, în art. 579, alin. (1), prevede că.: "debitorul trebuie să execute obligaţia către creditor sau persoana împuternicită de acesta ori către persoana împuternicită prin lege sau hotărâre judecătorească". Prin urmare, pe lângă creditor, capa­citatea de a primi executarea o pot avea reprezentanţii legali (părinţii, tutorii, curatorii etc.), reprezentanţii convenţionali (mandatarii, comisionarii etc.) sau persoanele împuternicite prin hotărâre judecătorească (administratorii, în cadrul procedurii de insolvabilitate etc.).

Executarea, conform art.579, alin, (2) CC, poate fi valabil făcută unei alte persoane decât creditorul sau împuternicitul lui, în situaţia în care "creditorul o confirmă sau profită în vreun fel de aceasta".

În caz de ratificare a plăţii, persoana neîmputernicită va fi considerată, cu efect retroactiv, drept mandatar. Dacă plata a folosit creditorului, de pildă, când debitorul în loc să-i plătească acestuia a plătit creditorului lui, atunci plata profită adevăratului creditor în măsura în care determină stingerea obligaţiei principale. Aceleaşi consecinţe apar şi în cazul în care plata este făcută unui creditor incapabil. Căci, în caz contrar, sancţiunea plăţii către un incapabil este nulitatea relativă. Făcând însă aplicarea principiului îmbogăţirii fără cauză, debitorul nu va fi ţinut să plătească a doua oară, dacă dovedeşte că "plata a profitat creditorului", adică se află în patrimoniul său fie lucrul plălit, fie echivalentul său. În toate aceste situaţii, soluţiile sunt impuse în scopul ocrotirii debitorului care a efectuat deja plata, spre a nu fi silit să facă cercetări deosebite pentru a stabili calitatea creditorului.

În cazul obligaţiilor complexe, pe lângă regulile generale înfăţişate mai sus, legislaţia dă amploare şi unor reguli speciale. În acest sens, urmează să ne referim în special asupra obligaţiilor divizibile sau conjuncte şi obligaţiilor indivizibile.

Obligaţiile conjuncte sunt definite în literatura de specialitate - ca obligaţiile ce leagă mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori, între care creanţa sau datoria este divizibilă, în sensul că fiecare creditor nu are drept decât la partea lui şi fiecare debitor nu datorează şi nu poate fi urmărit decât pentru partea lui Este deci o obligaţie ce comportă o pluralitate de obligaţii distincte, care au, in esenţă, o viaţă juridică proprie. Prin prisma prevederilor art. 520 CC, obligaţiile conjuncte constituie regula sau dreptul comun în materia obligaţiilor cu pluralitate de subiecte, în sensul că atunci când acestea nu sunt indivizibile, ele sunt neapărat conjuncte, adică divizibile de plin drept.

Fiind o unitate a unei pluralităţi de raporturi juridice, obligaţia divizibilă produce efecte specifice, care în literatura de specialitate au fost precizate după cum urmează:

- dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare este ţinut şi poate fi urmărit nu mai pentru plata părţii sale din datorie;

- dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare poate pretinde de la debitor nu mai pentru partea sa din creanţă;

- dacă unul dintre debitori devine insolvabil, consecinţele insolvabili­tăţii acestuia vor fi suportate de către creditor, deoarece el nu poate urmări pe ceilalţi debitori pentru partea debitorului insolvabil;

- punerea în întârziere a debitorului sau întreruperea prescripţiei, făcu­tă de unul din creditori, nu profită şi celorlalţi creditori, căci în cadrul obligaţiei conjuncte fiecare creditor acţionează exclusiv în apărarea propriilor sale interese. La fel, punerea în întârziere a unui debitor, ca şi întreruperea prescripţiei faţă de un debitor, nu produce efecte faţă de ceilalţi debitori.

Obligaţiile indivizibile sunt acele obligaţii cu pluralitate de subiecte, al căror obiect nu este susceptibil de divizare prin natura sa ori prin convenţia părţilor. De aici rezultă concluzia că, după izvorul său, indivizibilitatea este de două feluri: naturală şi convenţională.

Indivizibilitatea este naturală, când obiectul obligaţiei nu este susceptibil de împărţire şi constituie, deci, un obstacol la executarea fracţionată a obli­gaţiei. De exemplu, în cazul în care trei codebitori sunt obligaţi să predea un autoturism, nu se poate ca fiecare din ei să predea câte o treime. Prin urmare, obligaţia de predare, care este de altfel o obligaţie de a face, nu este divizibilă nici material, nici intelectual. În schimb, dacă ne referim la obligaţia de a da, observăm că ideal fiecare codebitor poate să-şi execute fracţionat obligaţia de a transfera dreptul de proprietate. Prin urmare, obligaţia de a da este susceptibilă de diviziune pe plan intelectual. În ceea ce priveşte obligaţiile de a nu face, în literatura de specialitate s-a remarcat, pe bună dreptate, că acestea sunt in­divizibile, întrucât orice fapt contrar obligaţiei de a nu face este în mod necesar indivizibil, fiindcă o executare parţială a acestei obligaţii nu se poate concepe.

Indivizibilitatea convenţională intervine atunci când, deşi prestaţia, obi­ect al obligaţiei, este prin natura sa divizibilă, părţile se înţeleg să o considere ca fiind indivizibilă. De exemplu, obligaţia mai multor întreprinzători de a construi o casă; obligaţia mai multor debitori de a plăti o sumă de bani etc.

Efectul principal al indivizibilităţii obligaţiei, consacrat în art. 521, alin. (2) CC, constă în faptul că fiecare creditor (când există o pluralitate de creditori) poate pretinde executarea integrală a prestaţiei la care se referă creanţa colectivă şi, respectiv, fiecare debitor (când există o pluralitate de debitori) poate fi constrâns să execute integral prestaţia la care are dreptul creditorul. Pe de altă parte, plata făcută valabil de oricare dintre codebitori, oricăruia dintre cocredilori, stinge datoria în privinţa tuturor celorlalţi debitori obligaţi indivizibil.

În aria de cuprindere a obligaţiilor indivizibile, operează, prin excelenţă, obligaţiile solidare.

Obligaţiile solidare sunt acele obligaţii cu pluralitate de subiecte, în cadrul căror fiecare creditor poate cere debitorului întreaga datorie sau fiecare dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală a prestaţiei datorate creditorului.

Din conţinutul art. 523 şi 531 CC rezultă că solidaritatea nu se prezumă, ci se naşte prin act juridic, prin lege sau atunci când prestaţia este indivizibilă, în situaţia în care izvorul solidarităţii îl constituie actele juridice, solidaritatea trebuie să fie stipulată expres, deoarece ea constituie o excepţie de la regula de drept comun a divizibilităţii datoriei. Pentru aceasta nu este necesar de folosit careva termeni speciali, ci doar ca intenţia părţilor să fie exprimată clar şi ne îndoielnic², în sensul că debitorii se obligă solidar. Fiind neprezumată, solidaritatea trebuie dovedită de către cel care o invocă. Proba ei se va face după regulile dreptului comun ce guvernează dovada actelor juridice civile.

De esenţa solidarităţii este faptul că datoria sau creanţa nu se divide între subiecţii raportului juridic obligaţional. Există două specii distincte de solidaritate - activă şi pasivă precum şi o varietate mixtă a acestora. Solidaritatea activă împiedică divizarea creanţei şi se înfăţişează ca solidaritate între creditori, iar solidaritatea pasivă împiedică divizarea datoriei, înfăţişându se în solidaritate între debitori; în fine, prin efectul solidarităţii, care se realizează deopotrivă între creditori şi debitori, în cel de-al treilea caz, este împiedicată în egală măsură atât divizarea creanţei, cât şi divizarea datoriei. Aceasta din urmă nu reprezintă particularităţi proprii şi nici nu este supusă unor reguli aparte; ea reuneşte în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional particularităţile şi regulile caracteristice fiecăruia dintre cele două specii de bază: solidaritatea activă şi solidaritatea pasivă. Este motivul pentru care în cele ce urmează vom analiza distinct numai fiecare dintre aceste specii, nu şi varietatea intermediară.

Solidaritatea activă, potrivit art. 522 CC, presupune existenţa a doi sau mai mulţi creditori care au dreptul să pretindă la o prestaţie, în aşa fel încît fiecare să poată pretinde la întreaga prestaţie, iar prestaţia făcută unuia dintre creditori eliberează debitorul.

Efectele juridice ale solidarităţii active se analizează în două planuri dis­tincte: cel al raporturilor dintre creditori şi debitori şi cel al raporturilor dintre creditori.

Raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul lor comun sunt guvernate de principiul potrivit căruia dreptul de a pretinde şi primi plata integrală a creanţei aparţine fiecărui creditor, iar plata făcută de către debitor aceluia din­tre ei care exercită acest drept are efect liberator în privinţa lui faţă de toţi cre­ditorii. Din conţinutul art. 524 CC rezultă că debitorul poate să execute obliga­ţia faţă de oricare dintre creditori după cum crede de cuviinţă, atâta timp cât nici unul dintre creditori nu a cerut executarea obligaţiei. Însă, în cazul în care debitorul va fi acţionat în justiţie de către unul dintre creditorii solidari, atunci el va trebui să-şi execute obligaţia doar faţă de creditorul reclamant.

Raporturile dintre creditorii solidari sunt dominate de principiul consacrat prin art. 529 CC, potrivit căruia între creditorii solidari există un mandat tacit de reprezentare reciprocă în îndeplinirea actelor de conservare ale obligaţiilor. "Creditorul solidar, dispune textul menţionat, reprezintă pe toţi cocreditorii în toate actele care au drept scop conservarea obligaţiei". Deci, fiecare creditor solidar nu este stăpânul creanţei în întregimea ei, creanţa nu-i aparţine decât pentru partea lui, iar dacă o poate încasa în totalitate este numai pentru că a fost împuternicit la aceasta de către ceilalţi cocreditori.

Fiecărui creditor solidar îi revine îndatorirea, pe de o parte, de a conserva creanţa colectivă, iar pe de altă parte, de a nu întreprinde nimic de natură să înrâurească negativ drepturile celorlalţi creditori solidari. Drept urmare, hotărârea judecătorească pronunţată la cererea unuia dintre creditori îşi extinde efectele şi asupra celorlalţi creditori numai în măsura în care aceste efecte sunt favorabile acestora, iar efectele defavorabile ale unei asemenea hotărîri nu pot înrâuri negativ interesele creditorilor care nu au participat la proces. La fel, remiterea de datorie convenită între un creditor solidar cu debitorul produce efecte numai asupra părţii care revine acelui creditor (art. 526 CC), iar în privinţa celorlalţi creditori creanţa va rămâne solidară.

În fine, creditorul solidar care a primit întreaga prestaţie este obligat să o împartă cu ceilalţi cocreditori, dacă nu demonstrează că obligaţia este contrac­tată numai în interesul lui (art. 528, alin. (1) CC). Distribuirea între creditorii solidari a ceea ce a executat debitorul lor în comun se face după regula proporţionalităţii, fiecare creditor primind o parte proporţională cu drepturile sale din creanţa comună. În ipoteza că drepturile respective nu sunt determinate, creanţa se împarte, potrivii art. 528, alin. (2) CC, în fracţiuni egale şi se distribuie între cocreditorii solidari conform regulii egalităţii.

Solidaritatea pasivă, potrivit art. 530 CC, constituie acea modalitate a obligaţiei cu pluralitate de subiecte, în temeiul căreia "doi sau mai mulţi debitori datorează o prestaţie în aşa fel încât fiecare este dator să efectueze întreaga prestaţie, iar creditorul poate pretinde fiecăruia din debitori executarea obligaţiei".

Obligaţiile afectate de solidaritate pasivă se caracterizează prin următoa rele trăsături specifice:

- comportă o pluralitate de debitori care se obligă la aceeaşi prestaţie, care formează obiectul unic al obligaţiei lor comune;

- pluralitate de legături obligaţionale distincte între creditor şi code bitori;

- divizibilitatea obligaţiei în cadrul transmiterii ei prin succesiune.

La fel ca şi solidaritatea activă, solidaritatea pasivă generează simultan două grupe distincte de raporturi juridice, şi anume: pe de o parte, raporturile dintre codebitorii solidari şi creditorul lor comun, iar pe de altă parte, raporturile dintre codebitorii solidari. Drept consecinţă, efectele ei juridice sunt şi ele diferite, după cum se analizează prin prisma uneia sau alteia dintre acestea.

În raporturile dintre codebitorii solidari şi creditorul lor comun, efectele solidarităţii pasive se centrează în jurul principiului potrivit căruia, pe de o parte, fiecare codebitor solidar este obligat faţă de creditor ca şi cum el ar fi singurul debitor al acestuia, iar pe de altă parte, toţi creditorii sunt obligaţi faţă de creditorul comun, unii pentru ceilalţi şi fiecare pentru toţi, la întreaga datorie. Doctrina juridică împarte aceste efecte în principale şi secundare.

Efectul principal al solidarităţii pasive constă în obligaţia fiecărui codebitor de a executa obligaţia în întregime. Acest lucru se explică prin faptul că obligaţia cu solidaritate pasivă are un singur obiect, la care sunt îndatoraţi toţi codebitorii. Debitorul căruia i s-a cerut executarea obligaţiei nu poate opune creditorului beneficiul diviziunii. Aşa fiind, oricare dintre codebitori este expus urmăririi de către creditor pentru a executa singur întreaga prestaţie ce constituie obiectul obligaţiei.

Creditorul are libertate de opţiune în ce priveşte codebitorul solidar de la care urmează să pretindă plata în parte sau în întregime a datoriei (art. 553 CC). Această libertate se analizează, pe de o parte, ca o consecinţă logică a faptului că toţi codebitorii solidari sunt debitori principali, iar pe de altă parte, ca un reflex al situaţiei debitorului urmărit, care nu poate opune creditorului beneficiul de diviziune spre a-1 obliga pa acesta să-şi dividă urmărirea.

Promovând acţiunea împotriva unuia dintre codebitorii solidari, credito­rul păstrează, conform art. 541, alin. (2) CC, dreptul de a chema în judecată pe ceilalţi debitori solidari. Prin urmare, ori de câte ori debitorul urmărit este insolvabil, creditorul are facultatea să urmărească pe oricare dintre ceilalţi codebitori, până ce creanţa lui va fi realizată integral (art. 546 CC). Datorită acestui efect, solidaritatea pasivă este privită în literatura de specialitate ca o adevărată garanţie a realizării creanţei, creditorul având un drept de gaj general asupra a două sau mai multe patrimonii, în funcţie de numărul codebitorilor solidari.

Din punct de vedere procesual, debitorul care a fost acţionat în judecată de către creditor pentru plata întregii creanţe are facultatea să-i introducă în proces pe toţi ceilalţi codebitori solidari, punându-şi astfel în valoare, încă de la început, dreptul de regres pe care îl are împotriva lor. De precizat însă că, pe această cale, debitorul-pârât nu poate evita urmărirea sa de către creditor pentru executarea întregii prestaţii, ci el îşi creează doar premisa necesară spre a se putea întoarce cu acţiunea în regres, după ce va executa singur prestaţia în totalitatea sa, împotriva celorlalţi codebitori solidari. Debitorul împotriva căruia a fost înaintată acţiunea nu poate, din punct de vedere procesual, să înainteze anticipat acţiunea de regres faţă de ceilalţi codebitori, deoarece cre­ditorul comun, în orice moment, poate să îndrepte acţiunea faţă de oricare dintre codebitori, cerând plata întregii datorii.

Executarea obligaţiei de către unul dintre debitorii solidari, potrivit art. 536 CC, are efecte şi faţă de ceilalţi debitori solidari. Dar, în afară de executarea prin plată, obligaţia codebitorilor se poate stinge şi prin alte modalităţi juridice decât plata, dintre care amintim:

- compensaţia, care stinge datoriile reciproce până la concurenţa celei mai mici dintre ele. Dacă unul dintre codebitorii solidari are o creanţă faţă de creditor, obligaţiile reciproce se vor stinge prin compensaţie, care va putea fi opusă de oricare debitor solidar, cu consecinţa că toţi vor fi liberaţi de datorie (art. 536 CC).

- conjuziunea, care eliberează total sau parţial debitorii solidari, în cazul în care unul dintre debitorii solidari întruneşte concomitent şi calitatea de creditor.

- orice alt mod de stingere a obligaţiilor (novaţie, remitere de datorie. Între creditor şi unul dintre debitorii solidari, care va libera pe ceilalţi debitori de creditorul comun.

Efectele secundare derivă din principiul înscris în art. 549 CC, potrivit căruia debitorul solidar îi reprezintă pe codebitorii lui în toate actele îndrep­tate la stingerea sau reducerea obligaţiei. Acest principiu se aplică şi actelor ce urmăresc păstrarea şi conservarea obligaţiei solidare, nu şi a acelora care fac datoria mai oneroasă.

Debitorul solidar căruia i s-a pretins executarea prestaţiei are dreptul, conform art. 534 CC, să opună creditorului toate excepţiile care îi sunt personale ori sunt comune tuturor debitorilor solidari. Excepţiile respective sunt deci mijloace de apărare ale debitorului solidar, menite să determine încetarea urmăririi exercitate de creditor împotriva sa. Din conţinutul prevederii citate, rezultă că legea distinge între excepţii comune şi cele personale.

Excepţiile comune pot fi opuse creditorului de către oricare dintre debitorii solidari, acestea fiind:

- cauzele de nulitate absolută sau relativă care afectează acordul de voinţă al părţilor;

- modalităţile comune tuturor acordurilor de voinţă, cum este cazul în care toţi debitorii s-au obligat sub o condiţie sau sub rezerva unul termen, oricare dintre ei poate invoca neîndeplinirea condiţiei sau ne ajungerea la termen, spre a scăpa de urmărirea creditorului;

- cauzele de stingere a obligaţiilor care au determinat stingerea datoriei faţă de toţi codebitorii solidari, precum ar fi: plata, confuziunea, compensaţia, novaţia, remiterea de datorie, pieirea fortuită a bunului ele.

Excepţiile personale, adică cele ce pot fi invocate numai de către un code bitor solidar şi profită numai lui. Din această grupă fac parte:

a) cauzele de nulitate relativă care operează numai în privinţa unuia dintre codebitorii solidari, cum ar fi, de pildă, un viciu de consimţământ, care poate fi invocat numai de către codebitorul a cărui consimţământ a fost viciat şi care antrenează anularea actului juridic faţă de codebitorul respectiv, lăsând neînrâurită validitatea lui faţă de ceilalţi code­bitori solidari;

b) modalităţile obligaţiei (termenul sau condiţia) consimţite de creditor doar în favoarea unuia dintre codebitorii solidari.

Alături de excepţiile pur personale (ce profită doar codebitorului care le invocă), există şi anumite excepţii personale care folosesc în mod indirect şi celorlalţi codebitori, precum ar fi:

- compensaţia parţială intervenită între creditor şi unul dintre codebi­torii solidari liberează pe toţi codebitorii pentru partea acestuia;

- confuziunea stinge obligaţia pentru partea din datorie ce revine code­bitorului faţă de care a operat, ceilalţi codebitori fiind ţinuţi în solidari numai pentru partea din datorie nestinsă (art. 537 CC);

- renunţarea la solidaritate, făcută de creditor în favoarea unuia dintre codebitorii solidari, menţine acţiunea solidară în contra celorlalţi de­bitori, scăzându-se partea debitorului pe care 1-a eliberat de solidarita­te (art. 540 CC);

- remiterea de datorie consimţită unuia dintre codebitorii solidari pro­fită tuturor codebitorilor solidari, deoarece, în caz contrar, ei ar trebui să plătească întreaga datorie, situaţie care l-ar obliga pe debitorul care a plătit să se întoarcă şi împotriva debitorului pentru care s-a făcut re­miterea de datorie şi, astfel, remiterea ar rămâne fără efecte juridice.

In raporturile dintre codebitorii solidari, efectul principal al solidarităţii pasive constă în aceea că ori de câte ori un codebitor solidar plăteşte întreaga creanţă, prestaţia executată se împarte de plin drept între codebitori, între aceştia neexistând solidaritate, obligaţia lor fiind divizibilă³.

Potrivit art. 544, alin. (1) CC, debitorul solidar care a executat obligaţia are dreptul să intenteze o acţiune de regres împotriva celorlalţi debitori solidari pentru părţile acestora din obligaţie.

Împărţirea între codebitorii solidari a ceea ce s-a plătit se face, de regulă, corespunzător părţii fiecăruia din obligaţie, iar în cazul în care determinarea părţii fiecărui debitor este imposibil de stabilit, împărţirea se face în părţi ega­le (art. 544, alin. (2) CC).

În cazul în care unul dintre codebitorii solidari este insolvabil, partea acestuia va fi suportată în părţi egale de ceilalţi debitori, inclusiv de cel faţă de care creditorul a renunţat la solidaritate, dacă legea sau contractul nu prevede altfel (art. 546 CC).

3. OBIECTUL EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR

În literatura de specialitate, prin obiectul executării obligaţiei, se înţelege "prestaţia pe care debitorul o datorează creditorului" sau altfel spus "bunul, lucrarea sau serviciul pe care debitorul, în temeiul obligaţiei, este obligat să-l transmită, execute sau presteze creditorului".

Pentru ca prestaţia să fie considerată corespunzătoare, debitorul este obli­gat să plătească creditorului exact ceea ce datorează. Din punct de vedere legal, această regulă este consacrată în art. 588 CC, din prevederile căruia rezultă că creditorul nu este obligat să accepte o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă prestaţia propusă are o valoare mai mare. Nimic nu se opune însă ca respectivul creditor să accepte o altă prestaţie decât cea datorată, dar, în acest caz, obligaţia nu se mai stinge prin plată, ci printr-un alt mod de stingere care se numeşte dare în plată.

În cazul în care obiectul obligaţiei este prestaţia de a da un bun cert, debitorul se liberează prin predarea lui în starea în care se află la momentul plăţii. El nu va răspunde de pieirea totală sau parţială a bunului, dacă aceasta se datorează cazului fortuit sau forţei majore. Totuşi, debitorul va răspunde de pieirea sau deteriorarea bunului după punerea sa în întârziere, cu excepţia cazului în care va dovedi că bunul ar fi pierit şi la creditor.

Atunci când obiectul obligaţiei de a da constă dintr-o cantitate de bunuri generice, debitorul nu poate fi liberat de predare prin pieirea sau stricăciunea lor, chiar dacă neexecutarea obligaţiei nu se datorează vinovăţiei sale (art. 590 CC), deoarece bunurile generice din punct de vedere juridic nu pot să piară (genera non pereunt). El va trebui să le înlocuiască, pe cât este posibil, cu alte bunuri de acelaşi gen, iar dacă înlocuirea nu este posibilă, atunci el va răspunde faţă de creditor prin plata daunelor-interese. Calitatea prestaţiei supuse executării se determină, de regulă, prin convenţia părţilor, iar atunci când aceasta nu este expres determinată de contract, debitorul este obligat să execute pres­taţia de cel puţin o calitate medie (art. 589 CC)

Specificul executării fiecărei prestaţii depinde în totalitate de specificul obligaţiei ce urmează a fi executată. Cel mai des obligaţia are ca obiect o singură prestaţie, însă, uneori, ea poate avea ca obiect mai multe prestaţii, dintre care urmează să fie executate una sau câteva din ele. In această ordine de idei, doctrina şi legislaţia distinge aşa-zisele obligaţii cu pluralitate de obiecte, care apar sub forma obligaţiilor alternative şi facultative.

Obligaţiile alternative, potrivit art. 550 CC, sunt acele obligaţii care au ca obiect două sau mai multe prestaţii principale, dintre care executarea uneia eliberează integral debitorul. De exemplu, debitorul se obligă să predea cre­ditorului fie 100 kg de grâu, fie 100 kg de porumb. Debitorul va fi liberat de obligaţie când va preda unul dintre cele două lucruri la care s-a obligat.

Alegerea prestaţiei ce urmează să fie executată, conform art. 551, alin. (1) CC, aparţine debitorului, dacă nu a fost expres atribuită creditorului. În acest caz, se face o aplicare a regulii din materia interpretării contractelor, potrivit căreia, când există îndoială, convenţia se interpretează în favoarea debitorului. Alegerea se face prin declaraţie faţă de cealaltă parte sau prin executarea propriu-zisă a prestaţiei (art. 551, alin. (3) CC).

În cazul în care debitorul are dreptul de alegere a prestaţiei, el poate exe­cuta pe oricare dintre ele, dar în întregime. El nu poate sili pe creditor să pri­mească o plată parţială, adică o parte dintr-o prestaţie şi o parte din cealaltă (art. 552 CC).

În privinţa creditorului, obligaţia alternativă îndeplineşte, printre altele, şi o funcţie de garanţie a plăţii, deoarece are posibilitatea să obţină plata chiar şi atunci când executarea uneia din prestaţii a devenit imposibilă datorită forţei majore, cazului fortuit, culpei debitorului sau scoaterii din circuitul civil. În asemenea cazuri, cealaltă prestaţie continuă să fie datorată, deoarece ea a con­stituit dintr-un început obiectul obligaţiei, iar obligaţia respectivă, din obliga­ţie alternativă, a devenit o obligaţie simplă.

În ipoteza în care alegerea prestaţiei aparţine debitorului, şi una din pres­taţii nu poate fi executată, debitorul este obligat să execute prestaţia rămasă

(art. 553, alin. (1) CC.). Dacă executarea ambelor prestaţii a devenit imposibilă din culpa debitorului, acesta este ţinut săl despăgubească creditorul până la concurenţa valorii prestaţiei care a rămas ultima (art. 553, alin. (2) CC).

(

Când alegerea prestaţiei aparţine creditorului, şi una dintre prestaţii a devenit imposibilă, independent de vinovăţia debitorului, creditorul este ţinut să accepte executarea prestaţiei rămase (art. 554, alin. (1) CC). Dacă însă prestaţia a devenit imposibilă din culpa debitorului, creditorul are dreptul să ceară fie executarea prestaţiei rămase, fie repararea prejudiciului adus prin neexecutarea prestaţiei a cărei executare a devenit imposibilă (art. 554, alin. (2) CC). Dacă executarea ambelor prestaţii devine imposibilă din culpa debitorului, creditorul poate cere repararea prejudiciului adus prin neexecutarea uneia sau alteia dintre prestaţii (art. 554, alin. (3) CC). În fine, dacă ambele prestaţii devin imposibile fără culpa debitorului, obligaţia se stinge (art. 663 CC).

Obligaţiile facultative, potrivit art. 555 CC, sunt acele obligaţii care au ca obiect o singură prestaţie principală al cărei debitor poate fi eliberat prin executarea unei alte prestaţii. De pildă, debitorul se obligă să predea un automobil, aceasta fiind obligaţia lui unică, dar prin contract i se dă dreptul să se libereze şi prin darea unei sume de bani. Există deci o singură prestaţie ca obiect al obligaţiei, dar o pluralitate de obiecte în ce priveşte posibilitatea de a plăti. Din împrejurarea că obligaţia facultativă are un singur obiect rezultă con cluzia că creditorul unei obligaţii facultative nu poate cere decât executarea prestaţiei principale, care de fapt constituie obiectul obligaţiei, cealaltă alcatuind doar o posibilitate a debitorului de a se elibera de datorie, care diferă de obligaţia alternativă, în care creditorul poate să ceară ambele lucruri, unii.nul ca debitorul să aleagă pe care dintre acestea îl va preda.

Dacă obiectul obligaţiei piere prin caz fortuit sau este scos din circuitul civil , debitorul este liberat, deoarece el era ţinut numai la această prestaţie, care (singură) constituie obiectul obligaţiei. Spre deosebire de obligaţia alternativa, unde pieirea unuia dintre lucruri are drept efect doar restrângerea posibilităţii de alegere, debitorul este dator să dea celălalt lucru, care constituie de asemenea obiect al obligaţiei.

Între obligaţia facultativă şi cea alternativă există următoarele deosebiri:

a) în cazul obligaţiei alternative, creditorul poate cere în justiţie oarecare din lucrurile datorate, iar în cazul obligaţiei facultative poate cere numai executarea obligaţiei principale, deoarece aceasta are o singură prestaţie, cealaltă fiind doar o facultate;

b) în cazul obligaţiei alternative, pieirea fortuită a unuia dintre lucruri împiedică posibilitatea de opţiune, iar în cazul obligaţiei facultative, pieirea fortuită a lucrului duce la stingerea acesteia;

c) dacă la obligaţia alternativă prestaţia executată determină natura obligaţiei, la obligaţia facultativă, caracterul obligaţiei este cert de la început, fiind determinat de prestaţia care constituie singurul obiect al obligaţiei;

d) dacă obiectul obligaţiei alternative este ilicit sau imposibil, obligaţia nu este nulă, ea fiind restrânsă la celălalt obiect pe care creditorul poate să-1 ceară, iar dacă obiectul obligaţiei facultative este ilicit sau imoral, atunci obligaţia este nulă şi creditorul nu poate să ceară executarea;

e) natura mobiliară sau imobiliară a obligaţiei alternative rămâne ne­determinată până la alegere, în timp ce la obligaţia facultativă ea este determinată imediat ce obligaţia s-a format şi este mobiliară sau imo­biliară, după cum lucrul este mobil sau imobil.

În afară de obligaţiile alternative şi facultative, literatura de specialitate a sesizat existenţa celei de-a treia categorii de obligaţii cu pluralitate de obiecte, şi anume a obligaţiilor conjuncte. Se numesc conjuncte obligaţiile ce se par­ticularizează prin faptul că debitorul datorează cumulativ aceluiaşi creditor, prin efectul aceluiaşi raport juridic, două sau mai multe prestaţii distincte pe care trebuie să le execute deopotrivă, în totalitatea lor. Spre exemplu, prin efectul contractului de servicii hoteliere se nasc trei obligaţii distincte în sarci­na hotelierului, pe care acesta trebuie să le îndeplinească concomitent: el tre­buie să asigure clientului folosinţa unui spaţiu locativ, să presteze în beneficiul lui anumite servicii pe timpul şederii în hotel şi să asigure securitatea bagajelor sale. Debitorul obligaţiei conjuncte este liberat numai dacă execută integral fiecare dintre prestaţiile aferente acestora. Executarea uneia dintre obligaţii nu produce ca efect stingerea tuturor obligaţiilor.

LOCUL EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR

În literatura de specialitate, locul executării obligaţiei este definit ca "punctul teritorial unde trebuie să aibă loc acţiunea prevăzută de conţinutul obligaţiei" sau altfel spus "locul unde debitorul este obligat să presteze executarea, iar creditorul să recepţioneze obiectul obligaţiei".

De cele mai multe ori, locul executării este determinat prin acordul comun al părţilor exprimat în contract, caz în care "debitorul nu poate sili creditorul a primi, nici creditorul de a plăti, în alt loc"

Uneori, locul executării rezultă din natura obligaţiei, cum ar fi de exemplu în cazul obligaţiilor născute în baza procurării unui bilet la teatru etc.

Dacă legea nu priveşte locul executării ca pe o condiţie esenţială pentru naşterea şi existenţa obligaţiei şi, respectiv, acesta nu este specificat şi nici nu rezultă din natura obligaţiei, atunci locul de executare a obligaţiilor se va de termina în conformitate cu regulile prevăzute în art. 573 CC. Potrivit prevederilor alineatului 1, lit. a), ale acestui articol, obligaţiile pecuniare, adică cele care ­au ca obiect transmiterea unei sume de bani (cum ar fi achitarea preţului de către cumpărător sau restituirea unui împrumut bănesc de către împrumutat), se vor executa la domiciliul creditorului, iar dacă creditorul este o persoana juridică la sediul ei, din momentul naşterii obligaţiei. Când obligaţia are ca obiect un bun individual determinat şi părţile nu au stabilit locul plăţii, aceasta se va face, conform art. 573, alin. (1), lit. b) CC, la locul unde se găsea obiectul în momentul încheierii contractului. Toate celelalte obligaţii se vor executa, de regulă, la locul unde debitorul îşi desfăşoară activitatea legată de obligaţie, cum ar fi, de exemplu, locul de depozitare sau de fabricare a bunului ori locul de prestare a serviciului. În lipsa acestuia, obligaţia se va executa la domiciliul sau sediul debitorului.

În literatura de specialitate s-a remarcat că, în cazul în care plata se face la domiciliul sau sediul debitorului, plata se numeşte cherabilă, iar dacă se efectuează la domiciliul sau la sediul creditorului, atunci se spune că plata este portabilă.

În cazul în care până la data executării obligaţiei debitorul sau creditorul şi-a schimbat domiciliul, sediul sau locul de activitate şi a înştiinţat despre aceasta pe cealaltă parte, atunci, în conformitate cu art. 574 CC, obligaţia se va executa la noul domiciliu, sediu sau loc de activitate. În acest caz, partea care şi-a schimbat domiciliul, sediul sau locul de activitate va suporta toate chel­tuielile ocazionate de executarea obligaţiei la noul domiciliu, sediu sau loc de activitate, cum ar fi, de exemplu, cheltuielile de transport, taxe vamale, prime de asigurare etc. Asemenea cheltuieli vor fi suportate doar în măsura în care depăşesc cheltuielile legate de executarea obligaţiei la vechiul domiciliu, sediu sau loc de executare. Pe cale de consecinţă, neînştiinţarea celeilalte părţi des­pre schimbarea domiciliului, sediului sau locului de activitate decade partea din dreptul de a pretinde executarea obligaţiei la noul domiciliu, sediu sau loc de activitate. În acest caz, plata efectuată la vechiul domiciliu va fi considerată ca o executare corespunzătoare a obligaţiei.

5. TERMENUL EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR

Termenul este un eveniment viitor şi sigur că se va produce, care afectează executarea sau stingerea unei obligaţii. În marea majoritate a cazurilor, terme­nul este fixat de părţi în contract, el fiind determinat de o dată calendaristică la care debitorul este ţinut să-şi execute obligaţia faţă de creditor (să plătească o sumă de bani, să predea o lucrare efectuată, să predea un lucru, să remită posesia unui obiect etc.) sau rezultă din natura contractului, adică din circum­stanţele care determină data la care creditorul va primi prestaţia datorată de către debitor (de exemplu, în cazul încheierii unui contract privitor la vânzarea roadei viitoare, fără indicarea termenului, se subînţelege că livrarea acesteia va avea loc la coacerea ei).

Dacă termenul de executare nu este determinat şi nici nu rezultă din natu­ra acesteia, atunci obligaţia este susceptibilă de executare imediată. Aceasta înseamnă că debitorul este în drept de a-şi executa obligaţia în orice moment în cursul perioadei stabilite în contract sau determinate prin referire la contract, iar creditorul este obligat să primească executarea propusă de către debitor. La rândul lui, creditorul este îndreptăţit de a cere executarea obligaţiei în orice moment de la data naşterii raportului juridic obligaţional, iar debitorul este obligat de a o executa în termen de 7 zile din momentul cererii creditorului, dacă datoria de a executa imediat nu rezultă din lege, contract sau din natura obligaţiei.

În genere, termenul de executare, după cum sa remarcat în literatura de specialitate, poate fi stipulat in favoarea uneia sau alteia dintre părţi ori în favoarea ambelor.

Regula generală, acceptată în unanimitate de doctrină şi consacrată expres de legislaţie (art. 575, alin. (2) CC), stabileşte beneficiul termenului în favoarea debitorului. Aceasta înseamnă că creditorul nu poate cere executarea obligaţiei decât la împlinirea termenului stabilit, iar debitorul este în drept de a executa obligaţia chiar şi înainte de expirarea acestuia. Această prezumţie îşi are suportul pe regula generală de interpretare, potrivit căreia, în caz de îndoială, convenţia se interpretează în favoarea părţii care se obligă.

Prin derogare de la această regulă, termenul de executare poate fi stipu­lat in favoarea creditorului, în cazul în care acesta are motive temeinice de a refuza executarea. Astfel de motive pot să rezulte din înţelegerea părţilor prin care creditorului i se acordă dreptul de a cere executarea obligaţiei înainte de termen sau din prevederile legii ori din natura obligaţiei. Un exemplu de acest gen este contractul de depozit, care acordă deponentului (creditorului) dreptul de a-şi ridica oricând bunul depozitat, chiar şi atunci când contractul prevede un termen de depozitare (art. 1096, alin. (1)).

Uneori, termenul se stipulează în favoarea ambelor părţi, adică atât a debitorului, cât şi a creditorului. O stipulaţie de acest gen se inserează în contractul de împrumut, căci aici debitorul are interes să plătească numai la scadenţă, neavând pentru moment suma necesară efectuării plăţii, iar creditorul are interes să nu primească plata cu anticipaţie, pentru a nu pierde din dobânda la care este îndreptăţit.

Chestiunea de a şti în interesul cui este stipulat termenul prezintă importanţă din punctul de vedere al renunţării la termen, deoarece o atare renunţare poate fi valabil făcută numai de către persoana în favoarea căreia s-a stipulat termenul, iar în ipoteza în care este prevăzut în folosul ambelor părţi, nu se poate renunţa la beneficiul său decât prin acordul ambelor părţi. Renunţarea la termen produce efecte întocmai ca şi împlinirea lui, în sensul că obligaţia devine imediat exigibilă. Pe lângă renunţare, debitorul poate fi decăzut din beneficiul termenului înainte de expirarea acestuia. În asemenea situaţii, creditorul poate urmări imediat executarea obligaţiei. Prin urmare, alături de expirarea termenului şi de renunţare, decăderea sau pierderea beneficiului termenului atrage exigibilitatea obligaţiei. Decăderea, spre deosebire de renunţare nu este voluntară, ci contrară voinţei debitorului. Ea se produce în cazul în care există unul din următoarele temeiuri:

1.Incapacitatea de plată a debitorului. Conform definiţiei date de art. 2 al Legii insolvabilităţii (nr. 632/2001), incapacitatea de plată este situaţia debito­rului, caracterizată prin incapacitatea lui de a-şi executa obligaţiile pecuniare scadente. Decăderea debitorului din beneficiul termenului, în baza acestui te­mei, nu se produce prin simpla invocare de către creditor a incapacităţii de pla­tă a debitorului, ci trebuie ca această stare financiară a debitorului să fie con­firmată printr-o hotărâre judecătorească. În cazul debitorului-persoană fizică, creditorul este ţinut în mod preponderent să probeze incapacitatea de plată a debitorului, căci în funcţie de aceasta se va aprecia dacă prestaţia solicitată a devenit sau nu scadentă. Incapacitatea debitorului-persoană fizică poate fi confirmată atât printr-un proces judiciar preliminar, cât şi în cadrul aceluiaşi proces. În cazul în care debitorul este o persoană juridică sau un întreprin­zător individual, decăderea din beneficiul termenului nu are loc prin efectul unei simple încetări a plăţilor, ci se produce numai după adoptarea de către instanţa de judecată a hotărârii de intentare a procesului de insolvabilitate, care are ca efect să facă exigibile toate datoriile persoanei insolvabile. Raţiunea pentru care datoriile debitorului insolvabil devin exigibile se bazează, pe de o parte, pe considerentul că creditorul nu acordă, în genere, un termen decât întemeindu-se pe solvabilitatea debitorului, aşa încât termenul trebuie să cadă o dată cu încetarea solvabilităţii. Pe de altă parte, acest efect al insolvabilităţii se bazează pe necesitatea ca întregul pasiv al persoanei insolvabile să poată fi reglat şi lichidat în acelaşi timp, căci, în caz contrar, şi-ar încasa creanţele numai creditorii cu creanţa exigibilă în momentul declarării insolvabilităţii. Este de remarcat faptul că, în cazul unei datorii solidare, incapacitatea de plată a unuia dintre debitorii solidari nu dă dreptul creditorului să urmărească pe ceilalţi codebitori, care nu sunt decăzuţi din beneficiul termenului.

2.Reducerea garanţiilor anterior convenite. După cum rezultă din textul acestui articol, decăderea debitorului din beneficiul termenului are loc în ca­zul în care debitorul a dat garanţii creditorului, şi aceste garanţii sunt dimi­nuate prin fapta lui. Observăm că textul se referă numai la garanţiile convenite anterior, adică la garanţiile convenţionale, precum ar fi gajul sau ipoteca. în ce priveşte creditorii chirografari, care nu dispun de o garanţie reală, ci doar de gajul general tacit asupra întregului patrimoniu al debitorului, decăderea din beneficiul termenului nu operează, pentru că ei nu sunt garantaţi prin garanţii convenţionale. La fel, decăderea din beneficiul termenului nu se aplică la ga­ranţiile legale, derivând din puterea legii, în loc de a deriva din voinţa expresă a părţilor sau dintr-o dispoziţie a legii care interpretează numai voinţa părţilor.

Astfel, ea nu se aplică gajului legal (art. 467 CC). Se consideră garanţiile au fost reduse când debitorul scăzut prin fapta lui valoarea materială a bunului dat drept garanţie. Astfel, va fi decăzut din termen debitorul care, după ce a ipotecat o casă, o dărâmă sau o lasă să se ruineze sau debitorul care, ipotecând o livadă, face tăieri extraordinare şi anticipate. Orice degradare, orice schimbare, orice act de proastă administrare constituie, în regula generală, o cauză de decădere din beneficiul termenului. Dacă reducerea garanţiilor provine din faptul creditorului care a neglijat, de exemplu, să îndeplinească anumite formalităţi pentru garantarea plăţii creanţei, decăderea din termen nu va avea loc. La fel nu va avea loc decăderea din termen în cazul în care reducerea ga­ranţiilor provine dintr-un caz fortuit sau de forţă majoră. În cazul în care, pe lângă garanţiile micşorate, mai există şi alte garanţii, debitorul nu va putea să înlocuiască garanţiile care au fost reduse cu alte garanţii sau să profite de fap­tul că garanţiile rămase sunt suficiente pentru garantarea executării obligaţiei la termenul fixat. Diminuarea garanţiilor este o chestiune de fapt. Constatarea acestui fapt trebuie să rezulte dintr-o hotărâre judecătorească.

3.Neprezentarea garanţiilor promise. Debitorul este decăzut din beneficiul termenului dacă nu a prezentat garanţiile promise prin contract, deoarece acest caz trebuie asimilat cu acela când debitorul micşorează garanţiile ce le-a dat prin contract. Astfel, debitorul este decăzut din beneficiul termenului când a promis să aducă garanţia unei anumite persoane (fidejusiune), şi nu a adus-o; în acest caz, debitorul nu poate să beneficieze de termen, aducând garanţia altei persoane sau constituind ca garanţie un gaj sau o ipotecă. Există diterenţă între cazul când debitorul a micşorat garanţiile date şi cazul când debitorul nu a dat garanţiile promise, deoarece, în primul caz, debitorul este decăzut din termen fără a avea dreptul să completeze sau să restabilească garanţiile, iar în cel de al doilea caz, până ce termenul nu a expirat şi nu s-a pronunţat decăderea, debito rul poate da garanţiile ce le-a promis şi pe care a întârziat să le dea.

4.În alte cazuri prevăzute de lege, decăderea din beneficiul termenului are loc numai dacă există o prevedere expresă care să acorde creditorilor o asemenea posibilitate. Astfel, conform art. 45, alin. (4) al Legii 1134/1997 cu privire la societăţile pe acţiuni, creditorii societăţii pe acţiuni, în termen de o lună de la data publicării hotărârii cu privire la reducerea capitalului social, au dreptul să ceară de la societate acordarea de cauţiuni sau garantarea obligaţiilor asumate de ea ori executarea înainte de termen a obligaţiilor societăţii. La fel, în caz de reorganizare a persoanei juridice, creditorii pot, în termen de 2 luni de la publicării ultimului aviz în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, să ceară persoanei juridice care se reorganizează garanţii în măsura în care nu pot cere satisfacerea creanţelor.

6. MODUL EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR

In literatura de specialitate, prin modul de executare a obligaţiilor se în­ţelege ordinea de săvârşire de către debitor a actelor de executare a obligaţii­lor. Modul de executare a obligaţiei se află în legătură directă cu obiectul ei. Când obiectul obligaţiei se concretizează într-un anumit lucru, executarea nu se poate face în alt mod decât prin transmiterea acelui lucru de către debitor creditorului, dintr-o dată şi în întregime. Adesea, obligaţiile se stabilesc cu privire la o totalitate de lucruri. În acest caz, executarea se poate efectua nu numai printr-un singur act de executare, dar şi sub forma unor prestaţii suc­cesive efectuate la intervale de timp. Aşadar, în funcţie de modul de executare, obligaţiile se execută în întregime sau în rate.

Conform regulii generale, conţinute în art. 587 CC, debitorul poate executa obligaţia în rate numai cu consimţământul creditorului, dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu reiese altfel. Aceasta înseamnă că debitorul nu se poate libera decât plătind tot ceea ce datorează, chiar dacă obiectul plăţii ar fi divizibil prin natura lui, cum este cazul unei sume de bani. În acelaşi timp, nici creditorul nu poate constrânge pe debitor ca să facă plata parţială a datoriei.

Prin urmare, executarea obligaţiei în rate este privită de către legiuitor ca o excepţie de la regula generală. Această excepţie este justificată, mai întâi de toate, prin faptul că, prin natura lor, unele obligaţii nu sunt susceptibile de executare, decât în rate. De pildă, în cazul contractului de vânzare-cumpărare a mărfurilor în credit, obligaţia cumpărătorului de achitare a preţului poate fi executată numai în rate, căci, în caz contrar, vom fi în prezenţa unei alte mo­dalităţi de vânzare-cumpărare.

De asemeni, prin natura lor, nu sunt susceptibile de executare dintr-o dată obligaţiile continue, adică obligaţiile care se înfăptuiesc prin acte permanente de executare. Fac parte din această grupă obligaţiile de a nu face, precum şi anumite obligaţii de a face, cum ar fi, de exemplu, furnizarea energiei electrice, a apei potabile ori a gazelor naturale.

În cazurile în care, prin natura ei, obligaţia poate fi executată în mod succesiv, ea poate fi executată şi în rate, numai dacă părţile vor conveni astfel. Prin urmare, obligaţia de a transmite un bun individual determinat sau de a executa o prestaţie cu caracter simultan (uno ictu) nu poate constitui obiectul executării în rate.

După regula generală, conţinuta în art. 587 CC, creditorul are dreptul sa refuze o prestaţie în rate, dacă la momentul contractării obligaţiei nu s a convenit ca obligaţia să fie executată anume într-un asemenea mod. După cum uşor se observă, în lipsa unor stipulaţii contrare, legea lasă la discreţia creditorului posibilitatea de a primi executarea într-un alt mod decât cel convenit. Spre exemplu, obligaţiile pecuniare se execută, de regulă, prin prestaţii simultane, însă, în cazul în care creditorul va accepta, expres sau tacit, o prestaţie parţială, făcută de către debitor, atunci, pentru acea parte a obligaţiei, executarea se va considera corespunzătoare. Creditorul, într-un asemenea caz, are dreptul de a pretinde despăgubiri doar pentru partea neexecutată. în caz contrar, dacă creditorul nu va accepta executarea parţială a obligaţiei, atunci el va avea dreptul de a cere despăgubiri pentru neexecutarea întregii obligaţii.