Farmacologie
-1 - 8% din internările în spital sunt cauzate de o iatrogenie medicamentoasă, iar dintre acestea 2 -12% se soldează cu deces
-apariţia efectelor adverse prelungeşte perioada spitalizării la cel puţin 10% din pacienţi
-În SUA se înregistrează 140.000 decese cauzate de reacţii adverse anual
-efortul financiar pentru reducerea riscurilor medicamentoase este uriaş
-practic orice medicament poate produce reacţie adversă letală (14).
TIPURI DE STUDII CLINICE FOLOSITE ÎN FARMACOEPIDEMIOLOGIE
În studiul epidemiologic se folosesc următoarele tipuri de studii:
1. Studii de tip cohortă
O cohortă reprezintă un grup de subiecţi urmăriţi împreună în timp. Există două tipuri de studii – cohortă:
-prospective în care cercetătorul defineşte eşantionul şi măsoară factorii de risc înainte să apară orice efect
-retrospective în care cercetătorul defineşte eşantionul şi colectează date despre factorii de risc după ce au apărut efectele.
Populaţie studiată
Eşantion |
Factor de risc prezent |
|
|
|
|
|
Factor de risc absent |
|
|
|
Prezent |
Fig. 12: Studiu prospectiv de tip cohortă.
2. Studii transversale
Boală Absenţa
bolii
Boală
Absenţa
bolii
Viitor
Aceste studii analizează prezenţa unei situaţii într-o populaţie la unanumit moment, fară nici o referire la trecut sau intenţia de a urmări în viitor.
Se mai numesc studii de prevalenţă sau de supraveghere. Faţă de studile cohortă măsurătorile se fac toate odată, fără perioadă de urmărire.
Farmacologie
3. Studii caz – martor
În cazul bolilor rare, studiille – cohortă, cât şi studiile transversale sunt scumpe, necesitând mii de pacienţi pentru identificarea factorilor de risc.
În timp ce studiile cohortă urmăresc în timp persoanele cu risc pentru a vedea cine face boala, iar studiile transversale privesc un singur moment în timp, studiile caz - martor sunt în general retrospective.
Un exemplu clasic de studiu caz - martor este descoperirea relaţiei dintre thalidomidă şi malformaţiile membrelor observate la copiii născuţi în Germania îhtre 1959- -1960.
4. Studii experimentale
Studiile experimentale sunt studii de tip cohortă în care cercetătorul “manipulează” factorul studiat şi observă efectul asupra unui rezultat.
PRESCRIEREA RAŢIONALĂ A MEDICAMENTELOR
Oricât de multă farmacologie ar şti un medic, aceasta rămâne fără valoare dacă nu se reflectă în calitatea reţetelor pe care le prescrie.
Medicul, când formulează un diagnostic, are mai multe posibilităţi de tratament, dar cel mai adesea recurge la tratamentul cu substanţe medicamentoase, care prezintă avantaj sub aspectul eficacităţii, a varietăţii formelor farmaceutice de administrare şi a preţului de cost convenabil. Cu excepţia urgenţelor în care medicul administrează direct medicamentul bolnavului, în rest, bolnavul însuşi, familia sau personalul mediu spitalicesc se însărcinează cu aplicarea farmacoterapiei.
Apare, deci, indispensabilă necesitatea ca medicul să indice în scris substanţele sau specialităţile farmaceutice care trebuiesc utilizate, doza şi modul de administrare
Această indicaţie scrisă, prin care se cere prepararea sau eliberarea unor medicamente şi în care se arată modul, doza şi durata de tratament, constituie REŢETA (prescripţia, ordonanţa) medicală (29).
În procesul de formulare medicul trebuie să ţină seama de două aspecte esenţiale relaţiile risc / beneficiu şi cost / beneficiu.
Greşelile de prescriere sunt atât prin lipsă cât şi prin exces, iată câteva ilustrări:
Farmacologie
-folosirea de medicamente toxice sau cu efect aditiv atunci când sunt disponibili agenţi mai siguri (barbiturice în loc de benzodiazepine)
-folosirea unui medicament care nu este de loc necesar (antibiotice în infecţii virale necomplicate)
-folosirea de medicamente ineficiente intr-o anumită afecţiune (vasodilatatoare în demenţa senilă)
-folosirea de medicamente costisitoare în loc de echivalentul lor mai ieftin (cefalosporine cu spectru larg pentru infecţii uşoare)
-continuarea unei terapii de lungă durată când aceasta nu mai este necesară (folosirea mai mult de patru luni a unor agonişti H2) (14).
Există studii care au demonstrat efectul pozitiv al programelor educaţionale asupra practicilor de prescriere. Printre factorii care sunt responsabili de prescrierea suboptimă, enumerăm factori ce ţin de medic, factori ce ţin de destinatar (pacient), factori ce ţin de farmacist şi nu în ultimă instanţă de relaţia medic – farmacist – pacient. Enumerăm câţiva factori ce ţin de medic, care de fapt este cel mai responsabil în monitorizarea terapiei:
-incapacitatea medicilor de a se documenta permanent cu privire la date noi esenţiale despre riscurile şi beneficiile administrării de medicamente,
-acţiune exagerată de promovare a anumitor medicamente ale unor companii,
-subpromovarea de substanţe foarte eficiente, dar nonprofitabile,
-simple erori de omisiune,
-cererea particulară pentru un anumit medicament din partea pacientului şi acceptarea de către medic, chiar dacă acesta nu este justificat ştiinţific,
-încrederea exagerată în experienţa clinică, în opoziţie faţă de datele ştiinţifice,
-protocoale terapeutice depăşite (14).
Medicul va trebui să ţină seama de afirmaţia lui Hipocrat “ori aplici corect un procedeu terapeutic ori nu-l mai recomanda”.
În concluzie, farmacoepidemiologia are două forme de activităţi: - activitate de profilaxie care implică:
Farmacologie
-profilul advers al fiecărei substanţe,
-contraindicaţiile,
-precauţii necesare la diferite categorii de bolnavi.
-activitate de combatere a fenomenelor farmacotoxicologice ce are două aspecte :
-depistarea precoce şi diagnosticul corect al reacţiilor adverse, urmate de înregistrarea şi raportarea lor, activitate inregistrată în cadrul farmacovigilenţei.
-aplicarea tratamentului adecvat (14).
FARMACOVIGILENŢA (vezi lp nr. 19)
INTERACȚIUNI MEDICAMENTOASE (vezi lp nr. 19)
CRONOFARMACOLOGIA
1. ISTORIC
Cronofarmacologia a fost introdusă ca o categorie epistemologică în 1960 de către Halberg, dar primele ipoteze şi încercări au fost datorate, în 1814, lui Virey.
Halberg şi colaboratorii săi stabilesc (în studiile din 1954 – 1959) că toxicitatea acută a drogului administrat este influenţată nu numai de factorii fizici, chimici, fiziopatologici, ci şi de momentul administrării drogului.
Friedman si Walker, în 1972, au stabilit că substanţele colinomimetice, acetilcolina, oxotremorina, fiziostigmina experimentate pe şoarece sunt mai toxice la ora 24oo decât agenţii colinolitici atropina sau scopolamina, care sunt mai toxice la ora 12oo.
Bruguerolle şi colab., în 1988, a stabilit că fenobarbitalul la aceleaşi rozătoare prezintă şi o cronotoxicitate circanuală cu un vârf în ianuarie.
2. DEFINIŢIA, DOMENIUL DE STUDIU, SCOPUL CRONOFARMACOLOGIEI